Actorul Damian Crâşmaru, la 81 de ani

“Actorul şi nu numai actorul, cel care lucrează pentru folosul celor mulţi, ar vrea să moară pentru ăştia mulţi; e ceva care lucrează înăuntru, în a te autojertfi, e aproape ceva religios...”

Actorul şi profesorul Damian Crâşmaru s-a născut la Ploieşti în ziua de 2 iunie 1931. După ce a făcut studiile la Liceul „Petru şi Pavel” din Ploieşti, a urmat apoi Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, la clasa profesorului George Timică, asistent Ion Finteşteanu. L-a absolvit în 1953 ca şef de promoţie.

În teatru a debutat pe când era student, la Studioul Casandra, în 1952, în spectacolele Pulberea argintie şi Tartuffe de Molière, în regia lui Ion Finteşteanu. După absolvire, a fost angajat la Teatrul Naţional Bucureşti, primul său rol fiind Mihail Pascaly din Căruţa cu paiaţe de Mircea Ştefănescu, în regia lui Sică Alexandrescu.

Ca actor al Teatrului Naţional Bucureşti a jucat în 195 de piese şi a interpretat mai ales roluri clasice: Othello, în Othello de William Shakespeare; Leandre, în Doctor fără voie de Molière; Sebastian, în Furtuna de William Shakespeare; Alexandr, în Cei din urmă de Maxim Gorki; Mortimer, în Maria Stuart de Friedrich Schiller; Don Felix, în Castiliana de Lope de Vega: Cyrano, în Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand; Tiresias, în Infernalul mecanism de Jean Cocteau; apoi Ulise, în Ifigenia de Mircea Eliade; Nae Girimea, în D`ale carnavalului de I.L. Caragiale; Anton Pavlovici Cehov, în Domnul Cehov e îndrăgostit de Adameck Anee Habeck; George, în Părinţii teribili de Jean Cocteau şi în multe alte spectacole.

A jucat doar în câteva filme, printre care Încrederea, regizat de Tudor Mărăscu,1984 şi în Pepe şi Fifi, regia Dan Piţa, 1994.

Maestrul Damian Crâşmaru este societar la Teatrului Naţional Bucureşti şi profesor la UNATC. În ultimii ani a regizat câteva spectacole şi a primit mai multe premii, printre care Premiul “Nicolae Bălţăţeanu”, premiile UNITER şi SIVECO.

În Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune se află un interviu de o mare valoare documentară acordat de maestrul Damian Crâşmaru istoricului Octavian Silivestru.

De mic copil ascultam la radio piese de teatru, la 6,7,8 ani, tata în special ne punea la nişte emisiuni ale lui Stroe şi Vasilache, în fiecare duminică seara, toată lumea, stăteam ca pisicile pânditoare, că începe emisia. Sigur că noi, fiind copii, ne amuzam mai puţin, că nu prea înţelegeam prea mult, însă tata, mama, rudele care veneau acolo erau fericiţi. Mai târziu, când prin nişte accidente a trebuit să mai stau pe-acasă, să mai stau bolnav şi nu ştiu cum, urmăream foarte mult emisiile de teatru care aveau puterea să te plimbe în anumite ţări, în anumite epoci înainte şi înapoi, pentru că teatrul dă răspunsuri la ce-a fost, dă răspunsuri la ce e şi frumuseţea stă că dă răspunsuri şi la ce va fi! Şi nu prea greşeşte, pentru că teatrul are ca esenţă omul, cu toate că omul e şanjabil şi mereu şi mereu şi mereu îşi adaugă fel de fel de expresii, fel de fel de stări, fel de fel de comportări... Teatrul reuşeşte să coaguleze şi să anunţe nişte lucruri pentru viitor. Este o instituţie foarte miraculoasă, foarte curioasă şi am să vă spun ceva: în ciuda faptului că este o instituţie foarte bătrână, ea a început cu regalităţile, cu imperialităţile... are peste 1000 de ani, cum e Anglia de exemplu, chiar şi Franţa care are peste 500 de ani vechime; este o instituţie care e făcută pentru om, ca să se vadă chiar el pe el, în ce stare a ajuns, în ce hal a ajuns sau pe ce culmi a ajuns. Este o instituţie în care intră şi împăraţii, intră şi jefuitorii, intră şi târfele, intră şi filosofii, intră absolut toţi, ca-n biserică. Costă foarte puţin şi câştigi foarte mult. Iar mulţi au înţeles treaba asta, de-aia l-au şi lăsat! Pentru că-n general omul mai curând strică lucruri bune decât le face. S-a dovedit un lucru bun care are o rezistenţă eternă. Teatrul nu poate dispărea decât atunci când va dispărea şi omul. Şi dacă se va întâmpla, bineînţeles că nu va dispărea numai teatrul, va dispărea chiar viaţa, ori, nu se poate! Pământul – zic eu, poate romantic – e îndrăgostit de om şi omul e foarte îndrăgostit de pământ, mariajul ăsta nu va putea fi niciodată distrus. Iar în mariajul ăsta e nevoie de o oglindă în care să te vezi: ce ţi-a mai ieşit pe faţă, ce mai ai în ochi, cum arăţi, dacă e cazul să mai ieşi afară sau să te ascunzi. Ori, ori câte oglinzi ai avea acasă, nu-i ca aia în care te vezi când eşti în sală şi te vezi pe scenă. Teatrul e foarte moralizator şi foarte informatic. Poţi să rămâi în urmă cu anumite lucruri şi, venind la teatru, prinzi din urmă nişte secole ale omului, le prinzi pe cele prezente din alte ţări şi aşa mai departe şi aşa cum am spus, la noi - şi-mi place treaba asta s-o repet mereu – anunţă şi ce va fi (...).

De mic copil am vrut să plec de acasă, am şi plecat, am stat la o bunică la Brăila când eram mic de tot, am stat la Ploieşti la altă bunică. Eram cam zvăpăiat eu, cam nervos, cam nemulţumit şi mereu vroiam altceva. Şi părinţii mei, într-un fel, au vrut din când în când să mai scape de mine spre binele meu, căci stând la bunica din partea lui mama, am descoperit în podul casei în care stătea un pod de cărţi pe care doi unchi care au plecat la Braşov - unul a ajuns director de bancă şi unul la fabrica I.A.R. de avioane – au lăsat aceste cărţi. Era Submarinul Dox, Fantastica aventură şi am început să citesc. Citeam noaptea de la 3 la 4, mobilele vechi trosneau, mi se înfiorau perişorii pe mâini... pentru că se suprapuneau clişeele de ce citeam, cu zgomotele şi aşa mai departe. Citeam cu fior, cu emoţie!.. Anii au trecut, am început să primesc nişte influenţe... Un unchi de la Ploieşti care era contabil mă punea să-i păzesc casa, aveam vreo 7-8 ani. La ora 3 el venea de pe unde lucra - era şi boxer! – şi îmi dădea drumul. Şi-atuncea, la 3-3.30 mă duceam la cinematograf, cu banii pe care mi-i dădea el şi vedeam filme până la 11 noaptea când eram dat afară, cam cu şuturi în fund, aşa, spunând: “Hai, mă, nenorocitule, c-ai văzut de cinci ori filmul!” Pe vremea aceea nu se intra la fix, stăteai cât vroiai, intrai când vroiai, ieşeai când vroiai; ei, eu stăteam tot timpul! Şi-n felul acesta mi s-au impregnat personagii, eroi, femei frumoase, călătorii, ţări, palmieri, zăpezi, ploi, furtuni, cutremure, toate astea s-au înmagazinat de când eram mic.

Iar ideea de plecare, de evadare din locul ăsta m-a persecutat întotdeauna şi m-a şi entuziasmat, încât pe la 14 ani am plecat la Marea Neagră, la Constanţa, ca să trec şi să ajung în Hawaii. De ce tocmai în Hawaii?

Pentru că văzusem nişte filme unde totul era un rai: femei cu colane de flori, care dansau şi erau superbe, bărbaţi superbi şi romantici, marea era foarte albastră, munţi de flori, toată lumea cânta şi dansa şi dacă vreodată am putut să-mi autotraduc ce înseamnă rai, era acolo; şi mă vroiam în rai! Nu ştiu dacă voi ajunge vreodată în raiul religios, dar deocamdată pentru mine raiul a fost aşa... Se sfârşise războiul al doilea mondial şi erau trupe sovietice peste tot, portul era foarte păzit, nu puteai să intri în el şi-atunci am intrat şi am spus nişte poezii – că începusem să spun poezii şi să spun poveşti – şi am fost acceptat să fac parte din echipa de teatru a Sindicatului “Dezrobirea”, al muncitorilor din port, Poşta 21. Am lucrat la ciment, la cherestea, la butoaiele cu carne venită din America, de cămilă, la ciment; am avut în prima vertebră de la gât în jos găuri de la soda caustică, pentru că cimentul se cară cu spinarea. Şi-n felul acesta aveam nişte bani şi puteam să intru în port şi să mă urc pe nişte vase în care, într-o zi, speram că am să plec. Şi aşa s-a întâmplat: a venit un vas care se numea “Examiner”, american. Când a venit la Dana 32 – era dana cea mai adâncă – puteai să pui piciorul de pe ţărm, pe el, când s-a făcut gol, trebuia să duci mâinile la gură, să faci pâlnie, ca să vorbeşti cu cel de pe copastie, de sus. Acolo m-am băgat într-un hambar, unde s-a făcut un anunţ pe care nu l-am înţeles, în limba în care a fost făcut, s-a făcut al doilea anunţ... (...) Şi din hambarul în care am fost eu, numărul 5, au fost scoşi 20 de oameni de vârstă şi-un copil nenorocit – eu! Fiind minor, nu m-au condamnat, aveam 14 ani jumate...Deci 1946...

Da! Şi m-a luat la el acasă căpitanul portului, avea doi copii şi spunea că să-i învăţ şi pe ei ce ştiam eu atunci. Sigur că situaţia mea era disperată, ideea de a evada de aicea a fost frântă definitiv, nişte gânduri negre, citisem Suferinţele tânărului Werther, citisem Viaţa lui Eminescu, citisem cărţile lui Thomas Mann, pentru că înainte de a pleca în această călătorie iluzorie, fantastică şi de o stare de aventură care putea să stârnească râsul oricărui scriitor, oricărui om aşezat cu mintea – da’ eu n-aveam mintea aşezată! - s-a întâmplat că mi-a venit ideea unui sfârşit aşa, voluntar cum s-ar spune, să fiu mai clar, unei sinucideri, zic, n-are rost să mai trăiesc! Dar căpitanul ăsta de port a simţit în mine ceva şi când am plecat spre isparava asta - c-am plecat spre mare - s-a ţinut după mine; nu ştiu cum a intrat în posesia adresei părinţilor mei, a venit tata şi m-a luat..., după un an de zile, aventura a ţinut un an de zile! Acolo am primit, dacă vreţi, primele încrustări mintale şi sufleteşti, ca existenţă umană. A fost un an care m-a maturizat mai mult decât dacă n-aş fi făcut treaba asta, sigur, nu sfătuiesc pe nimeni să încerce aşa ceva!

După asta mi-am continuat şcoala, anii au trecut... (...) [La Liceul “Petru şi Pavel], acolo am întâlnit un profesor, Milică se chema, care m-a iubit şi l-am iubit pentru că nu m-a certat niciodată şi întotdeauna a crezut tot ce i-am spus şi mi-a prevăzut o viaţă aşa, după ce-i spuneam eu, şi ce învăţam de la el. Îl pomenesc foarte des (...), îl pomenesc cu mine, aşa, când merg pe stradă, când mi-aduc aminte de mine sau când mă caut pe mine sau când mă cercetez pe mine sau când vreau să mulţumesc cuiva, unul dintre primele fiinţe pe care le-am cunoscut este acest profesor.

Ce preda acest profesor? Literatură română; m-a învăţat foarte multe lucruri şi mi-a spus: “Uite, tu ai să ajungi, tu ai să faci...”, nu ştiu ce, cutare. Sigur că, pe undeva, eram foarte fericit că mă lăuda şi mi se făcea inima cât un bloc de 16 [etaje], fiind şi tânăr. Însă pe undeva, mi-a turnat apă la rădăcină. Este primul om care mi-a turnat apă la rădăcină.

Aţi povestit că vă duceaţi la cinematograf... Dar la teatru?

A! Aici este foarte frumoasă treaba, pentru că... n-aveam bani şi la Plieşti, unde acuma-i Teatrul de Stat Ploieşti, WC-ul era făcut pe o latură, jos, pe pământ, erau ferestrele şi WC-ul era jos, pentru publicul care avea nevoie. De obicei un geam era deschis... are şi balcon teatrul ăsta. Într-o seară când a venit un teatru din Bucureşti şi era atât de mare aglomeraţie încât au fost chemaţi jandarmii cu caii şi dădeau lumea cu pieptul cailor înapoi... O sete de a vedea, fantastică! Iar teatrul din Bucureşti era fascinatoriu! Era un teatru care era condus de Ion Iancovescu, poate unul dintre cei mai inteligenţi actori pe care i-am cunoscut eu – nu numai eu, şi alţii – ai teatrului românesc şi care conducea pe vremea aceea un teatru din Bucureşti. (...)

Şi ca să pot să intru, am intrat prin WC, pe acea fereastră, erau două laturi de pisoar, era WC de bărbaţi, şi sigur că laturile astea au prins un fel de miros, un fel de jeg, un fel de acizi de-ăştia, de urină şi aşa mai departe. Eu am intrat în aceste două plăci, m-am măzgălit pe dreapta şi pe stânga şi pe spate şi aşa măzgălit şi cu mirosul ăsta de WC penetrant şi total neplăcut m-am dus la balcon – că n-o să mă duc în rândul întâi! – şi acolo am stat vre-un sfert de oră după care am fost scos afară pentru că puţeam îngrozitor. Şi iar m-am dus pe acolo şi am intrat! Atunci am stat în spatele parterului, la 5 metri de ultimul rând! Dar atunci l-am văzut pentru prima oară pe Puiu Iancovescu care era fantastic! Juca un rol – nu-mi amintesc nici numele piesei – dar juca un fel de escroc... partenerul cu care vorbea îi lua mereu câte un obiect. Publicul observa că-l jefuieşte, numai cel jefuit nu-l observa. Ca până la urmă, cu gentileţe, să spună: “Ǎsta-i al dumitale, portfeuilles-ul ăsta-i al dumitale, stiloul ăsta-i al dumitale, banii ai dumitale...” spre satisfacţia teribilă a sălii.

Toate momentele astea pe care le-am văzut eu... pe urmă am văzut nişte spectacole cu Vraca! La care primul lucru m-a fermecat violoncelul din gâtul lui. Este un actor care de când nu mai e, n-a mai apărut nici un actor cu asemenea voce! A fost un articol la un moment dat [într-o revistă, care scria:] “De la Vraca n-am mai auzit o voce cu atâta diversitate şi stări ca la Damian Crâşmaru!”. Nu m-am gândit niciodată că aş putea să fac aşa ceva, pentru că vocea lui, după părerea mea, face parte din vocea celestă a raiului, de “Undeva”. El n-a fost un om firesc, Vraca, a fost un fenomen! Dacă cumva există Dumnezeu şi acolo sunt şi actori, eu mereu spun că actorii sunt îngeri care au greşit acolo, “Sus”, şi-au fost trimişi aici ca să facă penitenţă pentru că n-au ştiut să se poarte “Sus” şi când şi-au plătit conturile sunt luaţi înapoi. Eu nu mi le-am plătit, pentru că am colegi care au murit acum 20 de ani, de aceeaşi vârstă cu mine, dacă ar fi trăit ar fi avut acum vârsta mea, dar se pare că eu am mai multe păcate pe-acolo şi trebuie să trag barca pe uscat...

Toate astea s-au strâns în mine şi m-au făcut pofticios, mi-au deschis un apetit insaţiabil, au creat în mine un fel de bulimie, de a nu mă sătura. Şi-atuncea s-a născut pe căi misterioase, înlăuntru, zi şi noapte, în somn, în vise, în ambiţie, să devin şi eu aşa ceva. (...) Cine a fost îndrumătorul dumneavoastră în facultate? Anul I l-am făcut la Alexandru Finţi, regizor. Anul II l-am făcut la Gheorghe Timică, un actor din familia lui Giugaru, din familia lui Millo, fără studii, fără rafinament psiho-cerebral. Avea contactul magnetic cu scena! În momentul când intra în scenă, era un mariaj care-l făcea deosebit, de un haz nemaipomenit! (...)

În anul II eu am încercat să fac Don Carlos, mi-a fost şi propus odată de Municipal, când trăia Lucia Sturdza Bulandra, după ce am terminat. Juca Fori Eterle care era cam în vârstă. Şi a fost următorul lucru: fiind în scenă cu Don Carlos, l-am întrebat la un moment dat: “Maestre, cum să fac fraza asta?” şi el a spus: “Ei, fă-o şi tu aşa...” – şi-atunci mi-am dat seama că eu trebuie să plec de la clasa aia, şi-am plecat! Şi m-a luat maestrul Ion Finteşteanu pe care-l pomenesc foarte des, cu multă cucernicie, cu multă evlavie, îmi fac şi cruci şi mă rog să-l odihnească Dumnezeu pentru toate meritele şi pentru tot ce-a făcut pentru toţi, dar poate în special pentru mine. M-a iubit enorm!... (...)

La sfârşitul anului IV am dat licenţa cu Molière, el a fost mare specialist în Molière, de altfel eu am şi jucat în 19 piese de Molière, ar trebui să fiu băgat în Guiness Book, că nu cred că mai e un actor... nu toate rolurile pe care le-am jucat din Molière sunt bune şi care mi-au adus succes: unele da, unele nu. Dar trebuie să joace cineva şi Molière! De fapt, foarte mulţi actori nu prea înghit Molière şi spun, “Ei, Molière!...” Nu, Molière e o artă a unui francez care dedesubt e tot timpul moralizarea celui din sală care e în alte haine şi în altă epocă, dar omul e om şi omul se naşte şi cu lucruri bune şi cu lucruri rele în el. Iar el vine, Molière, şi perie, nu pe-alea bune, pe alea rele! Adică încearcă să le vicieze pe alea rele, să devină bune. Toţi autorii fac lucrul ăsta, absolut toţi!

Ei, şi când am terminat, a fost aşa: m-a luat Teatrul Naţional, după aia m-a luat Teatrul Municipal şi după aia Teatrul Naţional s-a supărat şi m-a luat cu decizie guvernamentală. (...) Aicea, la sala asta, Comedia, unde Teatrul Naţional după ce a fost bombardat la sfârşitul războiului al doilea, s-a refugiat... au fost nişte spectacole uriaşe! Ca idee, ca montare şi au fost uriaşe pentru că au trecut pe scenă nişte mari valori umane actoriceşti care nu ştiau decât teatru. Şi-am să vă dau un exemplu: la orele 10 începeau repetiţiile. La 9 jumătate aproape tot ansamblul de 100 şi ceva de oameni era pe acel culoar. La repetiţii intrau 15-20, 8, 4, de cum era distribuţia. Ceilalţi actori se duceau prin sală, prin loji, stăteau o oră-două. Astăzi nu mai există aşa ceva!... Trebuie să “fierbi în sos”, dacă stai acasă, pierzi teatrul! (...)

Am avut un coleg, Iamandi, care a murit. Şi spunea aşa: “Damian când joacă, moare puţin... în fiecare spectacol, el moare puţin”. Mi-a plăcut, m-a măgulit pentru că actorul şi nu numai actorul, cel care lucrează pentru mulţi, pentru folosul celor mulţi, ar vrea să moară pentru ăştia mulţi; e ceva care lucrează înăuntru, în a te autojertfi, e aproape ceva religios. La premiere, în rândul I şi II stăteau actorii, iar cei din scenă vibrau de emoţie şi de nebunie să-şi fascineze colegii, adică specialiştii. Nu mai există aşa ceva! Nu poţi să te duci într-o sală de Teatru Naţional să stai în picioare! Mai te cunoaşte cineva, zice “N-are...” “Păi dar n-are locuri...” Eu îmi chem studenţii pe scări. Foarte bine asta, dar nu pot să-l iau pe Calboreanu şi să-l pun pe scară, că nu se poate! În primul rând, se autojigneşte instituţia... (...) După ce jucam spectacolele, ne duceam la Capşa. Şi la Capşa veneau şi doi-trei care stăteau pe dreapta, pe stânga şi începeau schimburile de idei: “mi-a plăcut scena aia, nu mi-a plăcut scena aia...”, “acolo mi s-a părut prea tare, acolo...”, adică se continua discutând, disecând lucrurile de valoare, necesare şi lucrurile pe care poţi să le dai peste bot pentru că sunt parazitare. Continua şcoala, continua regia, continuau observaţiile, nu din repetiţie, ci din realizarea totală, unde e şi ce se întâmplă... E un lucru foarte important! (...)

Le spuneam studenţilor mei că individul din sală care îl priveşte pe viitorul actor, student acum, are uneori 500 de inimi, 500 de creiere, 500 de suflete. La acest miracol existent, fizic, psihic şi cerebral ai responsabilităţi mari, de a te impune şi de a-i convinge. Mai ales că autorul care câteodată scrie o piesă în cinci ani, n-o scrie în cinci zile, îşi verifică fiecare frază, rupe foaia, mai aşteaptă trei luni până îi vine, noaptea, ideea şi aşa mai departe. Deci pe temelia asta, tu ai voie să depăşeşti [piesa], eşti şi obligat să o depăşeşti, nu joci sub ea, nici măcar ca ea, trebuie să te ridici peste ea, pentru că tu îi dai viaţă, altfel acolo, în raft, e moartă! Noi suntem pe postura..., cum a făcut Michelangelo, cum dă Dumneazeu viaţă, întinzând mâna; aşa trebuie să fie arta noastră, să întindă sufletul spre sufletul celui din sală...

Share