Anii războiului

Miercuri, 23 august 1944, ora 17:00 am fost chemat prin telefon la Comandamentul Militar al Capitalei, dându-mi-se ordin să îmbrac şi uniforma militară. În jurul orei 17:30 am fost prezent în cabinetul generalului comandant al Capitalei unde, spre surprinderea mea, am găsit pe generalul de corp de armată Iosif Teodorescu şi şeful său de Stat Major, colonelul adjutant Dumitru Dămăceanu îmbrăcaţi în haine civile, deşi erau militari de carieră. Comandantul Comandamentului Militar al Capitalei, generalul de corp de armată Iosif Teodorescu mi s-a adresat : "Domnule director general, din acest moment nu vei mai asculta decât de ordinele Majestăţii Sale regele Mihai şi ale domnului general adjutant Constantin Sănătescu, prim-ministru. Şi vă veţi duce la Palatul regal pe drumul cel mai scurt." Domnul colonel adjutant Dumitru Dămăceanu a luat imediat legătura telefonică cu Palatul regal din Calea Victoriei şi vorbind cu generalul de divizie Aurel Aldea - la acea dată ministru de Interne în guvernul generalului adjutant Constantin Sănătescu - l-a informat de sosirea mea.

Am fost primit pe la intrarea Kreţulescu de generalul Aurel Aldea, fiind de faţă şi căpitanul Gheorghe Teodorescu, comandantul companiei de gardă a Palatului, şi introdus în cabinetul de lucru al Majestăţii Sale Regele (...). Ştiind că în cablul radiofonic Bucureşti-Braşov-Bod Societatea Română de Radiodifuziune avea disponibile un număr de circuite telefonice care puteau asigura şi securitatea convorbirilor, m-am adresat Majestăţii Sale Regelui raportand că pot pune la dispoziţia domnului general corp armată Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major al armatei, circuitul telefonic respectiv. Primind aprobarea, chiar de la telefonul regal, am dat dispoziţiuni inginerului Alexandru Lohan ca, de la cutia terminală a cablului ce se afla la Palatul C.F.R., vizavi de Gara de Nord, să facă legătura cu Palatul regal, iar inginerului Alexandru Georgescu, directorul emiţătorului postului Radio România Bod i-am dat ordin să se ducă de urgenţă la Braşov şi, de la cutia terminală a celuilalt capăt al cablului aflat în incinta oficiului P.T.T. Local, să facă legătura cu Comandamentul Vanătorilor de munte, cu domnul general Ion Dumitrache - şi asta în mai puţin de o oră.

Între timp, s-a dicutat în ce mod regele Mihai îşi va transmite Proclamaţia sa. S-au emis două păreri : una ca regele să vorbească direct la microfonul ce se va instala în cabinetul regal, altă părere susţinea ca Proclamaţia regală să fie imprimată pe disc şi apoi difuzată prin radio. M-am raliat pentru a doua soluţie din două considerente şi anume : imprimarea pe disc prezenta avantajul că proclamaţia putea să fie difuzată repetat, ori de cate ori s-ar fi simţit nevoia, iar securitatea difuzării ar fi fost astfel asigurată.

Mi s-a dat posibilitatea ca prin acelaşi telefon aflat pe biroul regal să dau dispoziţiuni la radio să vie îndată inginerul Alexandru Lohan cu carul de reportaj de imprimări, care în jurul orei 19:00 - 19:30 a sosit cu tot echipamentul tehnic de imprimare. Carul de transmisiune a fost condus de tehnicianul Ştefan Ceroiu. Au fost primiţi la poarta din spatele Palatului regal de către căpitanul Gheorghe Teodorescu, comandant al companiei de gardă, care ne-a pus la dispoziţie ostaşii necesari transportării aparatajelor de imprimare şi i-a condus apoi în birou din aripa Kreţulescu. Aici, Majestatea Sa citind Proclamaţia în prezenţa generalului adjunct corp armată Constantin Sănătescu, primul ministru, a generalului Aurel Aldea, ministru de Interne, a lui Victor Pogoreanu, consilier al Afacerilor Externe, Mircea Ionniţiu, secretarul particular [al regelui Mihai] şi păziţi de maiorul Anton Dumitrescu, comandantul Batalionului de gardă regală, inginerul Alexandru Lohan de faţă cu mine a executat înregistrarea Proclamaţiei regale, realizînd trei discuri. Un exemplar l-am lăsat la Palat în mâinile consilierului Victor Pogoreanu, iar celelalte două le-am luat personal, împreună cu celelalte documente oficiale din ziua de 23 august 1944 pentru difuzare: Proclamaţia regală imprimată pe disc de inginerul Alexandru Lohan, manifestul guvernului general Sănătescu, declaraţiile partidelor politice care au alcătuit Blocul Naţional Democratic, decretele de amnistie, graţiere şi desfiinţare a lagărelor politice cu expunerea de motive respective, o serie de dispoziţiuni administrative ale noului guvern către prefecţii din judeţ şi, dându-mi-se o escortă pe care am solicitat-o pentru a-mi asigura drumul de la Palat până la Radiodifuziunea din Strada General Berthelot 60, am plecat în maşina mea, având ca însoţitor pe sublocotenentul Stefan Păpuşoi şi doi subofiţeri, toţi din Garda regală.

Am trimis la Radiodifuziune pe locotenentul Păpuşoi cu o grupă de luptă, ca să aducă aparatele şi specialistul, pentru a imprima Proclamaţia regală. Locotenentul Păpuşoi a venit cu tehnicianul respectiv de la Radiodifuziune şi a imprimat Proclamaţia. Şi după terminarea imprimării, tot Păpuşoi a condus pe tehnician cu Proclamaţia imprimată şi am dat ordin să stea până când o difuzează timp de o oră. În caz că [cineva] se opune, el n-are decât să folosească arma. Ăsta era consemnul...

La Radiodifuziune în cabinetul meu de lucru am convocat pe loc prin secretara Direcţiei generale, doamna Victoria Constanţa Ionescu, tot personalul tehnic al emisiunii, directorul Radiojurnalului, personalul de Control al programelor, crainicii de serviciu, iar prin comandantul gărzii am invitat pe locotenent Wolf, comandantul detaşamentului german, programat ca întotdeauna miercurea pentru ora româno-germană care era înscrisă în program pentru acea seară la ora 21.

De la Palat, telefonasem în jurul orei 19-20 doamnei Rodica Gologan, controloarea generală a emisiunii, suspendarea orei respective şi să dea din sfert în sfert de oră un anunţ pe care l-am şi dictat la telefon: "Atenţiune, atenţiune! În cadrul radiojurnalului de la ora 22 vom transmite un comunicat important pentru ţară..." (.). Ofiţerului german aflat în cabinetul meu i-am comunicat că s-a schimbat politica României şi astfel ora româno-germană nu mai poate avea loc, iar detaşamentul programat pentru menţionata oră este liber să plece, cu dispoziţia însă să păstreze ordine şi să nu producă vreun atac armat, pentru a nu fi obligat să ripostez.

În timp ce comandantul gărzii efectua evacuarea din incinta Societăţii a detaşamentului german, eu am adus la cunoştinţa personalului convocat schimbarea situaţiei politice a ţării, cerându-le să fie la înălţimea evenimentului istoric şi să-şi facă datoria fără şovăire. Apoi inginerului Bude Valentin, şeful tehnic al emisiunii şi studiourilor, i-am predat discul cu imprimarea Proclamaţiei regale cu care venisem de la Palat pentru a fi transmisă din oră în oră prin doză electromagnetică. Crainicilor le-am înmânat documentele: Mesajul guvernului generalului adjunct Constantin Sănătescu, declaraţiile partidelor componente ale B.N.D., decretele de amnistie, graţiere şi desfiinţare a lagărelor, pentru a fi difuzate după Proclamaţia regală, iar crainicei, doamna Aurora Bălăceanu i-am predat toate celelate dispoziţiuni guvernamentale pentru a fi citite repetat la microfon, după toate celelalte documente (.).

Cu începere de la ora 22:15-22:20 din seara zilei de 23 august 1944 s-a început difuzarea documentelor menţionate şi au fost repetate din oră în oră până la ora 2 din noapte, când am închis emisiunea. Toţi cei prezenţi la aceea oră în Societatea de Radio am rămas de veghe în tot cursul nopţii de 23/24 august '44, fiecare moţăind pe locul său de muncă.

În seara zilei de 23 august, într-o zi extrem de călduroasă, deschizând postul meu de radio pe unda Bucureşti am auzit doar muzică populară şi repetat, ca un semn de alarmă, un comunicat laconic, poruncind: "Atenţiune, atenţiune! Lăsaţi aparatele deschise! Vom transmite un comunicat important pentru ţară!". Locuind lângă Cişmigiu, pe lângă biserica Sfântul Constantin de pe Elefterie şi dându-mi seama de importanţa capitală a acestui anunţ solemn, repetat încontinuu, m-am hotărât imediat să dau o fugă până la sediul Societăţii Radiodifuziunii, să văd şi eu despre ce este vorba. Erau cam orele 21.

La Radio am găsit o stare de surescitare indescriptibilă, mare zarvă, iar directorul Programelor, Nicolae Rădulescu, prea fericit să mă vadă, dat fiind că toţi crainicii de serviciu o tuliseră, m-a luat de mână şi m-a dus imediat în biroul directorului general, domnul Vasile Ionescu. Directorul ne-a însărcinat imediat pe amândoi să difuzăm împreună textele legale care veneau după Proclamaţia lui vodă, proclamaţie înregistrată cu două-trei ore înainte chiar la Palatul regal, Nicolae Rădulescu citind textele legale pe româneşte, iar eu traducând direct la microfon o versiune în limba franceză destinată aliaţilor şi Europei.

Astfel, abia după 10 minute de la sosirea mea la postul de muncă, am intrat în cabina tehnică, în vederea acestei transmiteri într-adevăr istorice. "Vedeţi că vă riscaţi viaţa..." ne prevenise directorul general. Nu citisem înainte textul care era manuscris, cu multe ştersături, întocmit probabil de intimul prieten al Majestăţii Sale, Niculescu Buzeşti, numit ministru de Externe în locul lui Ică Antonescu arestat ca şi Ion Antonescu.

Din fericire şi cu mult noroc m-am descurcat binişor de această sarcină extrem de importantă. Proclamaţia capitală a Majestăţii Sale regelui Mihai I anunţa încheierea imediată a armisitiţiului, scoaterea României din Axă şi deci, ipso facto, curăţirea teritoriului românesc de ocupaţia fascistă, instaurarea unui regim de drepturi şi de libertăţi publice, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite, deci toate măsurile repezentând singura cale pentru salvarea ţării, curajoasa decizie regală de a scoate România dintr-un regim impus fiind aprobată cu un entuziasm total; eforturile armatei germane de a redobândi Bucureştiul, au fost zadarnice.

La 23 august eram la Predeal, lucram la Timiş şi când am auzit seara la radio să fim atenţi că o să se transmită discursul regelui, când l-am ascultat a fost o explozie de bucurie nemaipomenută! Am auzit că şi la Bucureşti... la Bucureşti a ieşit lumea pe stradă, ca nebuna, nu ştiu, noi la Predeal eram... într-o localitate mică. Lulu Ionescu era la Bucureşti atuncea, el a participat în mare măsură la chestia asta, a făcut înregistrarea regelui; în orice caz bucuria era nemaipomenită, încă a doua zi! Nu ştiu, era, cum să spun ... o bucurie aşa de mare, încat eu, de fiecare dată, trebuie să mă uit într-un calendar de pe vremea aia, ca să-mi dau seama că nu era duminică! Era într-o miercuri, cred...

Vi s-a părut zi de sărbătoare...

Da!.. Era aşa o nebunie peste tot, încât îţi făcea impresia că e [duminică]... şi cei cu care vorbeam, fiindcă, fiind la Timiş se vorbea tot timpul cu Bucureştiul, spuneau că este o nebunie ce este pe stradă! Ca peste această nebunie să vie bombardamentul. Din pricina asta i-a luat pe toţi pe nepregătite ...

23 a fost într-o zi de miercuri. Miercurea noi aveam, de regulă, la şcoală, program administrativ pe care-l făceam sub controlul ofiţerilor, subofiţerilor, ofiţerii, fiind plecaţi atunci în oraş. Către ora 18:00 gornistul începe să sune, noi ne uităm la ceas, credeam că sună masa de seară. Din contră, a sunat alarma de luptă! Ne-am luat tot, micul echipament, raniţele, ne-am adunat pe platou, ni s-au distribuit câte 50 cartuşe, muniţie de război. Absolut nu ştiam nimic ce se întâmplă!

Între timp au venit şi ofiţerii şi-n pas alergător de la Ghencea - barăcile erau pe şoseaua Bucureşti-Alexandria, cam la vreo 2-3 km de la bariera Rahovei - de-acolo am venit pas-alergător până în Cişmigiu. Intrasem deja în război: primisem muniţie de război; am făcut parte din rezerva Comandamentului militar al capitalei - eram cea mai puternică rezervă, deci 1 000 de elevi - am intrat în Cişmigiu unde am mai găsit şi două companii de recruţi în Regimentul jandarmi pedeştri (.). De-abia seara după ora 22:00 auzeam din casele din jurul Cişmigiului Proclamaţia către ţară a regelui. Şi-atuncea a început deruta. Fiindcă, spun sincer, a fost o perioadă... nu ştiam ce se întâmplă, nu ştiam ce va fi a doua zi! Toată lumea se întreba: "Mâine ce va fi?!.. Ce s-a întâmplat cu mareşalul Antonescu, care era comandantul nostru. Cine ne va comanda? Am rămas fără comandant!" Deci erau nişte întrebări pe care ni le-am pus. Iar noaptea de 23/24 a fost pentru mine o noapte albă şi o noapte a întrebărilor: mâine ce va fi?!...

În dimineaţa zilei de 24 august 1944, ora 7:00, conform programului, am dat ordin de intrare în funcţiune a întregii reţele naţionale de Radiodifuziune cu posturile: Radio Bucureşti - U.S., Radio România - U.L., "Dacia Română" - U.S. şi reţeaua de ajutor - U.S., "Carpaţi", "Bucegi" şi "Patria". Imediat după punerea în funcţiune a radioemiţătorului Bucureşti, postul mobil german "Ilse II" de 20 kW putere aflat instalat în pădurea de la km 32 de pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti m-a somat tendenţios să încetez emisiunile radiofonice, pentru că astfel mă expun bombardamentelor aeriene până voi fi distrus.

S-au ţinut de cuvânt şi au început bombardamentul aerian imediat după ora 7:30 prin opt bombardamente succesive până la ora 16:20 din ziua de 24 august '44. Ameninţarea ce ne-a fost adresată nu ne-a impresionat şi cu toţii am continuat activitatea, fiecare la locul său de muncă. Atacul inamic a fost stăruitor.

La ora 10:30-11:00 constat că postul Radio Bucureşti, aflat la Băneasa, vizavi de aeroport, nu mai răspundea la apelul meu telefonic de control. De altfel, la această oră, conform programului, terminasem emisiunea de dimineaţă. Inginerul Alexandru Ionescu, de serviciu în noaptea de 23/24 august '44, m-a ţinut la curent cu tot ce s-a petrecut în timpul emisiunii, când trei ofiţeri ai trupelor germane care operau în capitală, trupe care asediaseră şi postul Radio, i-a cerut să capituleze şi să predea emiţătorul. I-am dat dispoziţiuni să reziste până la sfârşitul programului, la ora 10:30, în limita posibilităţilor de rezistenţă faţă de superioritatea trupelor atacatoare, care au ameninţat şi cu distrugerea Radio Bucureşti prin bombardamente. Inginerul Alexandru Ionescu, în prezenţa şi cu sprijinul locotenentului în rezervă Fritz Romulus, comandantul gărzii, un inimos şi curajos ostaş, a comunicat "parlamentarilor" germani că el nu este în măsură să-i satisfacă fără o prealabilă aprobare a Direcţiei generale şi a cerut termen pentru a mă informa, în speranţa că va câştiga timp şi în credinţa că atacatorii vor renunţa la operaţii.

Printr-un atac aerian şi terestru au forţat ocuparea postului emiţător, în momentul în care bombardamentul aerian a obligat atât personalul de serviciu cât şi garda să se retragă în adăposturile respective. Atât personalul, în frunte cu curajosul inginer Alexandru Ionescu, cât şi garda, în cap cu destoinicul ei comandant Fritz Romulus, au rezistat până la limita posibilităţilor, comportându-se ca adevăraţi eroi: au fost făcuţi prizonieri şi internaţi în lagărul creat la cazarma geniştilor români de la Otopeni.

Între orele 11 şi 12 am trimis în recunoaştere două echipe, pe două itinerare deosebite, pentru a constata la faţa locului situaţia. Inginerul Alexandru Lohan, însoţit de tehnicianul Ştefan Ceroiu, i-am fixat itinerarul Bucureşti-Băneasa, iar inginerul Guy Ionescu pe drumul Bucureşti-Mogoşoaia-Băneasa care, ajungând cu mare primejdie până aproape de Radio Bucureşti, mi-au confirmat la întoarcere ocuparea lui de către trupele germane.

Ultimul bombardament aerian german din 24 august 1944 ora 16:20, pe lângă faptul că a distrus imobilul sediului Societăţii de Radio din Strada General Berthelot, cu studiourile şi întreg echipamentul tehnic, dar a nimicit şi vieţi omeneşti: inginerul stagiar Bonifaciu Cristovici, şeful postului "Carpaţi", Alfred Pagoni, controlor muzical; Paul Ciocârlan, discotecar şi Petre Georgescu, şef telefonist, iar alţi patru salariaţi răniţi: inginerul Bude Valentin care nu s-a mişcat de la pupitrul de control şi dirijare tehnică a emisiunii timp de 24 ore; doamna Rodica Gologan, controloarea programelor; Ştefan Ceroiu, şeful serviciului tracţiune şi Niculae Căbaşu, portarul instituţiei. Din gardă şi-au dat tributul şapte soldaţi morţi şi 11 răniţi (.).

La Bucureşti, cu postul Radio Băneasa atacat şi ocupat de trupele germane şi cu sediul Radiodifuziunii şi studiourile distruse în ultimul bombardament aerian, de la ora 16:20, am plecat la comandantul militar al capitalei, să informez şi să cer sprijin pentru stingerea incendiului ce se declanşase după bombardament. N-am putut obţine sprijinul solicitat pentru că pompierii erau evacuaţi în comunele suburbane şi blocaţi de trupele inamice asediatoare ale Bucureştiului.

Am informat guvernul de noua situaţie creată prin scoatera din funcţiune a studiourilor şi Radio Bucureşti (...) şi am propus să trec munţii Carpaţi şi de acolo să duc mai departe opera de informare a opiniei publice româneşti şi străine asupra actului de la 23 august 1944 prin posturile Radio România Bod, "Dacia" România şi "Bucegi".

La Bucureşti au fost bombardate toate studiourile, a căzut o bombă chiar pe cabinele tehnice. Studioul a rămas, studioul mare, care acuma e studioul 8, a rămas destul de întreg, însă cabinele tehnice au fost distruse. Un coleg de-al meu şi bun prieten, Valentin Bude, inginerul, care era aici, a fost îngropat şi a stat o zi sau două sub dărâmături până l-au scos afară, cu un picior lovit .. [apoi] a stat în spital, s-a refăcut.

Imediat după bombardament, [studiourile tehnice] cu aparataj provizoriu s-au mutat - eu nu eram aicea - vizavi de intrarea din Berthelot 71. După ce m-am întors eu, am făcut o cabină de emisie pe colţ, unde a fost la un moment dat Uniunea Scriitorilor. [Staţia de emisie de la] Bod a reînceput să emită peste o lună. Frontul se depărtase destul de mult, nu mai era pericol să fie bombardat. Şi s-a luat un etaj de la Liceul "Sfântul Sava", unde am făcut studiourile. Din nişte camere am reuşit să facem studiouri, unul de crainic, unul de muzică, l-am dat în funcţie şi după aceea s-a refăcut clădirea asta de aici, de pe Strada Berthelot. S-a refăcut şi am refăcut şi instalaţia de aici.

În primul bombardament din 24 august 1944 erau de serviciu Rodica Gologan şi Valentin [Bude]. Şi în timpul bombardamentelor se auzeau de la mare distanţă avioanele distrugătoare care veneau... şi bineînţeles că au căutat ca să distrugă ce era important, nu căutau să omoare populaţia, bineînţeles! Dar, de sus, de la atâta înălţime, se făceau şi greşeli şi a căzut o bombă în apropierea... nu mai ţin minte exact dacă a căzut chiar pe acoperişul Societăţii de Radio sau în apropiere. Valentin şi cu Rodica au fost răniţi, Valentin la picior, Rodica Gologan a fost la mână, iar eu care eram la Prezentare am fugit şi m-am ascuns într-un adăpost făcut în curtea unei biserici care este foarte aproape de Societatea de Radio. Şi acolo intrând - era o groapă şi cu două uşi făcute din lemn - intrând acolo am găsit pe alţii intraţi înaintea noastră. Atunci a intrat şi o doamnă care avea şi un căţel în braţe. În momentul acela toată lumea a început să spună : "Daţi căţelul afară, daţi căţelul afară, că ne ia tot oxigenul! " Doamna-aceea a spus : "Domnilor, cum poate... cât oxigen... poate că n-o să dureze zile întregi bombardamentul... " Şi atunci eu am intervenit şi am spus: "Sunteţi nişte oameni răi, sunteţi lângă biserică şi nu aveţi nici milă de oameni, nici de Dumnezeu nu vă e frică, nimic! Ies şi eu de-aicea..." şi i-am spus : "Haideţi, doamnă, afară, Dumnezeu o să aibă grijă de noi!"

Şi când ne-am îndepărtat aşa, la mai mult de 20 m de acest adăpost, a căzut o bombă în plin şi bomba a făcut explozie şi i-a omorât pe toţi cei din adăpost!

În timpul acestui bombardament eu eram la Ministerul Afacerilor Străine şi am dat pe jos o fugă până la Radiodifuziune, am găsit-o fumegând, plină de ploaie de cenuşi, cu licăriri de foc pe-aici şi pe-acolo, studiourile pentru crainici erau intacte, dar partea tehnică era zdrobită, la pământ! Câţiva tehnicieni - al căror nume îmi scapă - plângeau în curtea clădirii pe-ai lor, victime ale acestui bombardament. Unul dintre ei, scund şi energic, se văita că nu are nici măcar un post ambulant de rezervă, de emitere, iar eu ştiam bine că la regimentul meu de la Geniu aeronautic erau vreo 10 staţiuni puternice, ambulante, cu posibilitate de emitere de vreo 200 km. Iau imediat la telefon pe comandantul meu, colonelul Săvulescu, şi îl pun în legătură directă cu tehnicianul de la radio care se văita că nu are cum să comunice informaţiile noului guvern staţiunii de emitere de la Braşov, a doua pe ţară, care după distrugerea postului de bază Bucureşti, emitea numai şi numai muzică folclorică, românească bineînţeles. Iată cum întâmplarea a făcut, independent de mine, ca această legătură între postul de emitere Bucureşti distrus de bombardamentul german şi postul Braşov intact şi puternic a fost realizată doar în câteva ceasuri!...

La 30 august '44 m-am înapoiat la Bucureşti. Aici zona Băneasa-Otopeni fusese curăţată de trupe germane, iar postul de Radio Bucureşti Băneasa a fost eliberat, aşa că am dat ordin de intrare a lui în exploatare. Întrucât bănuiam că postul a fost minat de trupele germane în timpul cât a fost în mâna lor, inginerul Ionescu s-a oferit să facă el această operaţie de curăţire, abia după aceea s-a dat liber emisiunii. S-a schimbat şi montat întregul set de lămpi ce fusese distrus prin împuşcare cu un alt set de lămpi pe care Societatea, din prevedere, le avea evacuate în comuna Brăneşti, lângă Bucureşti. Astfel, Radio Bucureşti, pe data de 31 august '44 ora 13:00 a intrat în exploatare, iar desfăşurarea programelor s-a făcut din studioul improvizat în localul Liceului "Sfântul Sava" şi din în alte imobile închiriate în acest scop în Strada General Berthelot nr. 41 şi 71 şi în Strada Ştirbei Vodă nr. 110.

Postul de Radio România Bod a intrat în exploatare cu întârziere pentru faptul că un puternic detaşament german având şi două tunuri antitanc, ajutaţi de un grup de saşi înarmaţi, au atacat în zorii zilei, între 5:30 şi 6:00 dimineaţa, în 24 august 1944, acest principal emiţător al ţării, somând pe directorul de la Radio România Bod, inginerul Alexandru Georgescu şi pe comandantul gărzii, căpitanul Constantinescu, să le predea postul. Aceştia refuzând să se supună, detaşamentul german a atacat, a pătruns în incinta postului şi a luat prizonier pe comandantul gărzii, în timp ce directorul, inginerul Alexandru Georgescu, riscându-şi viaţa, s-a strecurat printre rafalele de arme automate inamice şi ajungând în subsolul staţiei unde se afla centrala telefonică, a reuşit să informeze atât Comandamentul Corpului de Vânători de Munte, cât şi pe subsemnatul la Bucureşti, asupra situaţiei în care se găsea.

Am intervenit urgent pe lângă domnul general de Corp de armată Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major şi comandant suprem, solicitându-i să dea dispoziţiuni Vânătorilor de Munte să intervină cu trupe în apărare. Căpitanul Constantinescu, destoinic şi brav ostaş care şi-a riscat viaţa pentru a salva de bombardarea postului Radio România Bod, a propus comandantului detaşamentului german să predea staţiunea şi, în momentul în care ofiţerul român însoţit de ofiţerul german şi escorta sa înaintau pe aleea principală către emiţător, căpitanul Constantinescu s-a trântit la pământ şi în acel moment unul din ofiţerii subalterni care urmărea desfăşurarea situaţiei stând înfipt în şaua mitralierei şi cu mâna pe trăgaci, a deschis foc şi i-a culcat la pământ pe atacatori. Astfel, situaţia s-a întors favorabil pentru noi şi după ce întreg detaşamentul inamic a fost făcut prizonier de astă dată de către căpitanul Constantinescu, inginerul Alexandru Georgescu a dat ordin de intrare în funcţiune a Radio România cu întârzierea amintită. Victime: doi soldaţi ucişi şi trei răniţi.

La staţia Bod, încă din aprilie, am avut întăriri de armată. Ordinul era următorul : "Orice s-ar întâmpla nu se predă staţia, nu se predă postul de radio!" Nu vreau să spun vorbe mari, că murim, chestii... era dragostea pentru un bun al nostru din care trăiam şi pentru care trăiam...

În fine, cu ostaşi din Regimentul de infanterie 89 Braşov şi cu un detaşament de cavalerie descălecată tot de la Braşov, ostaşii păzeau toate dispozitivele, inclusiv postul de radio... Personalul postului de radio, în jur de 30-40 oameni, oameni devotaţi (...), aveam consemn să nu predăm staţia de radio nimănui. Direcţia generală de la Bucureşti era dispersată la Timiş, la vila "Tamina", unde exista un studio principal pentru ştiri şi toate dispoziţiile noi le primeam de la Timiş . Făcusem studioul la Bod în sala de festivităţi a Primăriei, la Hălchiu era Contabilitatea, la Feldioara era un fel de Serviciu tehnic. Iar la Bod era centrul unde se adunau toate ştirile, toate dispoziţiile şi tot ce era mai important.

În ziua de 23 august a început să se dea la radio ştirea ca toată lumea să fie pe recepţie pentru că se vor anunţa ştiri importante pentru ţară. (...) Lulu Ionescu [mi-a telefonat şi] mi-a spus că e la Palat, şi să avem toată grija pentru că Proclamaţia se va da la radio şi în special prin postul de Radio de la Bod (.).

În fine, s-a dat Proclamaţia. Staţia a mers foarte bine, s-a auzit în toată ţara şi toţi eram satisfăcuţi că, în fine, se rupsese cu cei care erau atunci la putere în Germania. (.). Am ţinut, dacă-mi aduc bine aminte, postul deschis până la ora 2 noaptea, peste normal - de obicei terminam în jur de 12:30-1:00. Dar atunci am ţinut până la 2 noaptea, asta-mi aduc perfect aminte! Şi la intervale scurte se dădea Proclamaţia. Eu şi personalul care era cu mine eram satisfăcuţi de această proclamaţie, eram chiar încântaţi!

În fine, la ora 2:00 ne-am despărţit şi ne-am dus fiecare la casele noastre, rămânând numai oamenii de serviciu de noapte la staţia de radio şi la uzina de forţă - după cum ştiţi, postul de la Bod a avut uzină proprie. Şi acasă nu m-am dus unde locuiam, în locuinţa mea, m-am dus la camera de oaspeţi. Acolo erau soţia mea cu copiii şi cu mama soţiei mele. În fine, mi-au făcut o cafea, chestii d-astea şi am început să discutăm despre evenimente. Am discutat... eu ştiu cât era ceasul?! 4:00 - 5:00... şi eu mă pregăteam să mă duc la staţie în vederea pregătirii pentru programul de a doua zi; m-aşteptam la oarecare evenimente. Nu ca să fim atacaţi ...

Spre dimineaţă, or fi fost orele 4:00 - 5:00, aşa ceva, aud împuşcături. Santinela de la poartă a fost împuşcată şi omorâtă pentru că nu le-a dat voie să intre pe terenul staţiei şi-atunci au început împuşcături şi în apartamentul ăsta pe care-l aveam special pentru oaspeţi, aşa-numita Casă de oaspeţi a staţiei. Când mă uit afară, erau instalate tunuri antitanc germane, nu mai ştiu câte erau, trei sau patru, dacă-mi aduc bine aminte, dar în orice caz, trei erau sigur, cu armată germană.

În fine, au tras câteva salve cu tunurile lor şi-au vrut să ocupe staţia. N-au putut să ocupe staţia, şi-atunci a început un schimb de focuri între cei de la poartă care nu puteau să pătrundă înăuntru pentru că aveam armată foarte multă şi bine dotată, aveam patru [aruncătoare] brandt de la Regimentul de cavalerie descălecată, care erau instalate într-o latură a clădirii aşa-numită "a inginerilor" şi staţia de radio. În fine, au tras şi ei o rafală cu brandt-urile. Între timp, văzînd că evenimentele se precipită, am luat telefonul care era instalat la Casa de oaspeţi şi m-am dus jos în subsolul clădirii inginerilor unde era capul de cablu la care am legat telefonul cu centrala noastră de interior automată şi direct cu Braşovul. Am cerut Comandamentul garnizoanei Braşov, [am vorbit cu] generalul Dumitrache.

Între timp, sunt anunţat la telefon: căpitanul Constantinescu, comandantul gărzii staţiei de Radio de la Bod este arestat [de nemţi]. Căpitanul Constantinescu nu dormea, el avea locuinţa la casa portarului, adică la căsuţa de la poartă, la intrare. Şi nemţii au dat buzna peste el, au omorât santinela de la poartă şi l-au luat prizonier, cu convingerea că poate să predea staţia, asta mi s-a spus la telefon de la staţie. La staţie era un mecanic, Ciucaş, un mare comunist, dar cu suflet mare de românaş... şi i-am spus: "Nu predaţi staţia!" şi-atunci s-a instalat un post de mitralieră într-una din camerele de la etaj, la staţia de radio, lângă camera de studio. Un sublocotenent tânăr, Vişinescu, mi-a spus : "Domnule director, nu predăm staţia în nici un caz! Sau, dacă o predăm, [atunci] nu mai funcţionează!"

În fine, nemţii au plecat cu Constantinescu spre staţie, acoperiţi de focurile nemţilor de la poartă. Eu l-am văzut pe căpitanul Constantinescu cu doi nemţi de-o parte şi de alta a lui şi-atuncea au început să tragă şi ai noştri de la emiţător. Şi câteva rafale cu brandt-urile care erau instalate, cum am spus, într-o latură a clădirii inginerilor... Un sergent din Regimentul de infanterie de la Braşov a ieşit cu câteva grenade şi a aruncat înaintea lui Constantinescu şi a nemţilor. În fine, în busculada asta care a ţinut câteva minute, nemţii au fugit, Constantinescu a fugit...

Cum spuneam, eu eram la Casa inginerilor, la apartamentul de oaspeţi. Acolo mă-ntâlnesc pe unul dintre culoarele de la Casa oaspeţilor cu un neamţ care întreba unde-i ieşirea şi eu i-am spus: "Aici!" - i-am arătat direcţia prin care putea să iasă prin spatele clădirii; el n-a mai nimerit acolo, a nimerit, iertaţi-mă că vă spun, closetul. A intrat înăuntru şi-a sărit pe fereastră. Şi dus a fost !. Cred că era unul dintre cei doi care-l însoţeau pe Constantinescu. Neştiind unde fuge, a ajuns la etajul 1, la clădirea inginerilor.

Al doilea neamţ este cel care s-a urcat la inginerul Reinheimer şi care a întrebat dacă e armată [română] multă. Soţia mea, care se afla acolo, printr-o simplă inspiraţie, a spus că e armată multă, câteva sute de ostaşi. Atunci neamţul care era pe balconul apartamentului inginerului Reinheimer a dat dispoziţii să nu mai activeze prea mult, că e prea multă armată şi că nu se poate face nimic. Până la urmă, către ora 2:00 a venit armata de la Braşov şi i-a dezarmat pe nemţi.

Am auzit mereu vorbindu-se de gărzile patriotice. Eu nu ştiu nimic de aceste gărzi. N-am avut de-a face cu nici una din aceste gărzi. Am avut de-a face în timpul ăsta cu câţiva prizonieri ruşi care lucrau la Fabrica de zahăr şi care au venit la staţia de radio, acolo li s-au dat arme din dotaţia ostaşilor noştri, armatei noastre care ne păzea, dar n-au putut să facă nimic, n-au putut să-i dezarmeze pe nemţi. Şi, în fine, cum spun, către orele 2:00 suntem despresuraţi de [armata română] care venea de la Braşov.

Între timp, eu luasem legătura cu comandantul garnizoanei din Braşov, cu Direcţia generală de la Timiş, cu cei care credeam eu că trebuie să le spun care e situaţia. A doua zi, în ziua de 25, ca şi în ziua de 24 august, emisiunea a mers normal, a mers după program. Evenimentele se petrecuseră în curte, în afara staţiei...

În seara aceea de 23 august eu eram liber. Ceilalţi ingineri - erau doi ingineri - erau de serviciu : unul la uzină şi celălalt la post, directorul era şi el al post. Soţiile inginerilor, soţia directorului Alexandru Lică Georgescu, Nona Georgescu, soţia inginerului Ciurmelescu şi soţia inginerului Demetrescu, împreună cu mama doamnei Georgescu au venit la noi şi, cu soţia mea împreună, să comentăm ce este, e bine, e rău, ce se întâmplă... În general, toate femeile erau foarte fericite, foarte vesele: "Am terminat cu războiul, am terminat... oho-ho! Fericirea e deja pe capul nostru!..." Le-am atras atenţia că nu poate să fie aşa, pentru că sunt trupele germane aici, nu vor sta aşa cu mâinile în sân. Ei, am mai discutat, am mai vorbit... Inginerul Dumitrescu locuia vizavi, pe săliţă şi soţia lui îmi aduc perfect de bine aminte cum sărea pe săliţa aceea: "S-a terminat războiul, s-a terminat războiul!" - în sfârşit, asta era situaţia. Ne-am culcat îngrijoraţi şi bucuroşi, dar şi îngrijoraţi.

Şi în zorii zilei de 24 august am auzit împuşcături în dreapta-stânga: pac! pac! Veniseră două sau trei camioane cu armata germană, veniseră dinspre Fabrica de zahăr, dinspre Braşov. Au atacat garda de la intrare şi au intrat şi în casa portarului. În casa portarului au avut o captură serioasă: comandantul gărzii era un căpitan de rezervă care toată noaptea umblase de colo până colo, pe la toate posturile. L-au luat prizonier, l-au luat între ei şi-l aduceau către staţia de radio. Trebuia obligatoriu să treacă prin faţa casei inginerilor. Un ofiţer român din gardă a văzut ce s-a întâmplat, a fugit repede cu o puşcă şi a strigat căpitanului : "Domnule căpitan, fugiţi că trag !" şi a deschis o rafală de foc la picioarele lor. Nemţii s-au speriat, au fugit în casa inginerilor, iar el, căpitanul, a fugit spre post şi s-a refugiat în clădirea postului. Când am auzit focurile de armă, am sărit în sus! Eu trebuia să mă duc la serviciu.

În timp ce umblam buimăciţi, ce să facem?!.. Vine cineva la uşă: cine era?! Era soţia directorului Georgescu, înspăimîntată: "Ce facem? Ce facem? Hai să mergem jos, în adăpost, veniţi şi voi! - în clădirea casei inginerilor era un adăpost improvizat - să ne refugiem acolo!" Dar împuşcăturile s-au înteţit la un moment dat, încât doamnei i-a fost frică să mai coboare şi atunci m-a rugat pe mine să mă duc să-l chem sus pe Alexandru Georgescu. Am coborât în sala clubului ca să-l anunţ pe Lică Georgescu să vie sus, să aranjăm ceva, dar în acel moment a intrat peste noi un neamţ, un ofiţer neamţ, cu revolverul în mână: "Offnet das Fenster! Offnet das Fenster! Hinaus! Hinaus!" "Deschideţi fereastra! Deschideţi fereastra! Afară! Afară!" Lică Georgescu a deschis geamul şi a profitat de situaţie şi a ieşit afară. Ofiţerul neamţ a fugit sus pe scară. Şi, fiind uşa descuiată la mine, a deschis, a intrat. A luat pe soţia mea şi pe soţia directorului şi le-a închis, le-a băgat în debara. Şi fetiţele mele, una de şase ani şi cealaltă de trei ani au stat într-un dulap în debara, acolo. Neamţul a închis uşa [la debara] şi apoi se plimba de colo până colo.

În timpul ăsta eu am fugit sus la mine, la familie. Când colo, uşa închisă! Am încercat, am bătut, nimic. După câtva timp apare femeia de serviciu cu ofiţerul neamţ care a fugit sus pe scară şi care intrase în apartamentul meu. Femeia de serviciu i-a spus că eu sunt stăpânul, că sunt locuitorul apartamentului. Ofiţerul neamţ a deschis [uşa], şi cu revolverul în mână m-a condus şi pe mine la debara. Apoi ofiţerul neamţ a început să comande [de la fereastră], a transformat apartamentul meu într-un post de comandă. Şi de-acolo comanda pe nemţii care înconjurau clădirea şi striga tot felul de comenzi: "Vin din spate, fugiţi! Faceţi aşa..."

Directorul Alexandru Georgescu era jos, în adăpost şi acolo era un telefon instalat, şi a luat legătura cu autorităţile din Braşov, cu militarii, cu prefectul, cu nu-ştiu-ce... şi nimeni nu vroia să creadă: "Cum, dom'le, sunteţi atacaţi?! Uite, emisiunea merge! Cum sunteţi atacaţi?!..." Şi s-a insistat şi au trimis întăriri, armată, care au înconjurat pe nemţii care atacau postul. Şi încet-încet i-au prins şi i-au dezarmat. Degeaba striga ofiţerul german de sus: "Vin de la spate, vă atacă!.." Nu au mai putut face nimic...

În 23 august, când s-a-ntâmplat schimbarea frontului, în Bod-sat armată nu era, eu n-am văzut. Era în marginea satului un regiment - ceva german. Chiar în dimineaţa lui 24, aveam o cameră care era spre strada principală şi m-am trezit la 5 dimineaţa cu tropot de paşi. Pe geam am văzut într-adevăr că treceau nemţii armata germană înspre gară, dar n-am ştiut până când la ora 8 sau 9, Horia Furtună - cu care eram vecini - a venit şi mi-a spus că s-a terminat războiul, că, în fine ... armistiţiul ... şi-atunci mi-am dat seama că aceşti nemţi plecau din Bod. Primiseră ordin să evacueze...

La 28 august 1944, ora 12:00, s-a produs asupra staţiei România Bod un atac aviatic cu avioane Stukas, lăsând bombe care din fericire n-au reuşit să distrugă emiţătorul staţionat la uzina de forţă, ci numai atingând unul din pilonii de susţinere ai antenei pe care a rupt-o, scoţându-ne doar din funcţiune. Deşi repunerea în exploatare se putea face în câteva ceasuri, totuşi, pentru a preîntâmpina un nou bombardament aerian şi care ar fi putut de astă dată să fie fatal, am amânat intrarea în normal, solicitând direct de la Bucureşti atât primului ministru, generalului Sănătescu, cât şi generalului de armată Mihail ca să dea dispoziţiuni ca la Bod să se instaleze o apărare antiaeriană.

În jurul orei 10-11, am avut un atac aerian german cu avioane Stukas. Ne-au bombardat, între altele, unul dintre piloni, la vreo 70 m de vârf şi au rupt doi dintre cei trei montanţi ai pilonului. Astfel, s-a rupt antena. Alte stricăciuni n-au fost, a luat foc un camion al nemţilor care fusese capturat de ai noştri, de muncitorii noştri şi care se afla în curte, între uzina de forţă şi emiţător. Şi dacă ne-a lovit pilonul şi l-a rupt, cu antena căzută, n-am mai putut să emitem, s-a întrerupt emisiunea, în ziua respectivă n-am mai putut face nimic. Dacă n-aveam antenă, nu puteam face emisiuni!

În fine, încă de a doua zi sau a treia zi am început repararea. A venit de la Bucureşti inginerul Pătraşcu care era director tehnic, să ne consultăm ce facem cu antena. Domnul Pătraşcu era de părere ca să dăm pilonul jos şi să construim altul. Eu, cu personalul meu specializat în lucrări de antenă, de piloni, am fost de părere că nu-l dăm jos. Între timp s-a cerut părerea întreprinderilor ăstora mari, metalurgice, la Vulcan şi care mai erau... şi au spus că ei nu au asemenea producţie şi nici oameni care să facă asemenea lucru. Şi-atuncea eu cu oamenii mei care luaseră parte şi la montajul pilonilor cu englezii, când am montat staţia, ne-am apucat să reparăm pilonul. Aveam nişte vinciuri hidraulice de 1000 t. bucata, am tras pilonul până l-am adus la verticală şi cu şine de cale farată, cu bride din oţel confecţionate acolo la faţa locului de oamenii mei, în atelierul staţiei, am îndreptat pilonul şi l-am pus pe verticală. Am reparat antena, am legat acolo unde era ruptura şi am pregătit staţia ca s-o punem în funcţiune, am făcut toate probele, au mers cum trebuia, staţia putea să funcţioneze, dar am primit dispoziţii să nu emitem încă. Şi n-am emis trei săptămâni, o lună de zile...