Anii comunismului

Când eu am venit la Bucureşti [în 1943], i-am găsit pe toţi numiţi, pe fiecare la postul lui, redactor, cine era prim redactor, cine era secretar de redacţie generală, cine era prim secretar. Erau băieţi deştepţi: unul era doctor, unul era inginer, unul era scriitor. Dem Teodorescu, directorul general, era licenţiat în litere; pe urmă, Boureanu Eugen care era directorul adjunct, subdirectorul, era scriitor; pe urmă era Mihăescu Nicolae, care era doctor în litere; pe urmă, Nicolae Titus, licenţiat în filosofie, era şef de secţia a doua; Dăscălescu Dumitru, cu Academia, era prim redactor; pe urmă era Cotrobe care era licenţiat în Drept; era Vasilescu Radu, cronicarul sportiv, studii liceale; [Dyspre] Paleolog era pentru emisiunile franceză, avea colegiul francez; era Giscard Raymond, redactor pentru emisiunea în limba franceză, cu studii liceale; era Manoliu Marta, redactoare pentru limba franceză, licenţiată în litere; pe urmă era Müller Carol, studii liceale, redactor, crainic de limba germană; pe urmă era Besicone Gheorghe, studii liceale, redactor şi crainic pentru limba rusă; era Benche Aristia, licenţiată în litere, redactor pentru serviciul în limba italiană; Olteanu Crisanta, studii liceale, dactilografă; şi Bobeică Alexandrina, dactilografă, tot cu studii liceale. Ăştia erau toţi... Pe ăştia eu i-am găsit numiţi la Bucureşti (...).

"În conformitate cu decretele legii numărul 217 din 30.03.1945 şi 419 din 31.05.1045 privitoare la epurarea şi purificarea administraţiilor publice şi a Societăţii Române de Radiodifuziune, vi se face cunoscut că prin deciziunea numărul 606 din 11 iulie 1945 dată de Ministerul Propagandei, s-a aplicat pedeapsa îndepărtării din serviciu pe timp de cinci ani cu pierderea salariului. În consecinţă, contractul dumneavoastră de muncă cu Societatea noastră este suspendat pe timpul arătat, prin efectul decretelor-legi de mai sus...."

Toţi ziariştii am fost pedepsiţi, epuraţi, conform acestei legi, pentru că am susţinut războiul împotriva Uniunii Sovietice, am făcut propagandă împotriva Uniunii Sovietice. Şi eu fiind la radio şi dând radiojurnale numai din surse nemţeşti şi italieneşti, sigur că m-au pedepsit. Toată lumea a fost pedepsită, toţi colegii pe care i-am menţionat. Eu am fost epurat pentru că am fost la Radio Moldova care era un post de radio de propagandă pentru regiunea Moldovei, pentru Basarabia. Pe mine nu m-au cercetat, comisia care mi-a dat această decizie a venit şi mi-a dat scrisoarea şi nu m-a cercetat. Am considerat că pentru ce am făcut eu la Radio nu meritam această pedeapsă!

Şi am intrat la o fabrică, am fost muncitor, am lucrat şi pe la planificare, dar când [conducerea] a auzit că am fost ziarist, m-a scos [şi de acolo], ca să nu cunosc planurile... cum erau atunci dispoziţiile!

În 1945 m-au dat afară; în momentul în care s-a făcut guvern patronat oarecum de comunişti, la Radio a fost trimis ca - eu ştiu, cum să-i zic ?!- "curăţitor de drumuri", Matei Socor, care era un bun muzician al nostru, compozitor, dar care era un vechi comunist. Şi eu nu-l cunoşteam ca fire, însă prin faptul că fusesem cu el colegă de facultate şi [era] în urma mea - şi totdeauna pe cei care sunt în urma ta, mai tineri, îi consideri aşa, oarecum parcă cantitate neglijabilă -, eu am intrat la discuţie în contradictoriu cu el. În momentul în care el a făcut o şedinţă plenară pentru ca să-l dea afară pă Vasile Ionescu, eu am cerut să se facă o şedinţă în care votul să fie secret, ceea ce, bineînţeles că nu convenea lui Matei Socor pentru că el n-avea nici un fel de oameni acolo. [Lui Vasile Ionescu] nu i se punea nici un fel de motivare, pur şi simplu "nu te vrea colectivul".

La mine chiar, neavând ce să găsească, nu m-au dat afară de tot, m-au dat afară pe cinci ani numai, un fel de suspendare, dar m-a pus dracul să mă simt eu, mă rog, apărătoarea nedreptăţilor. Ei, s-a plătit chestia asta!..

Din corpul tehnic s-a alcătuit aşa-zisul tribunal-comisie, cum vrei să-i zici, cu Guy Ionescu ca preşedinte, dar care n-avea ce să facă, trebuia să cânte cum i se dicta... şi l-au dat afară; de la tehnic cred că numai pe Lohan l-au dat afară.

Directorul exploatării am fost până în 1950 când m-a chemat Direcţia şi mi-a spus că e foarte mulţumită de mine, dar că să trec pe şantierul unde se construiau studiourile, ca să supraveghez lucrările acustice. Adică, ce mai, m-a înlocuit! (...)

În aceşti ani, în Radio era o atmosferă cam de teroare: şedinţe peste şedinţe, alegeri de sindicat care ţineau până la 2 sau 3 noaptea, noi dormeam în fundul sălii acolo, jucam cărţi, şah, citeam ceva. Câteva persoane - nu le numesc - ne făceau de fiecare dată la şedinţe mai mici morală, teoria comunismului etc. Acuma sunt în Israel... ce m-aş duce eu acolo să le spun ceva!

Eram ameninţaţi cu pierderea slujbei, dacă scoteai un cuvânt în plus... Uite, Valentin Bude, care era un om foarte deştept, foarte ascuţit, foarte bun, muzical, avea Conservatorul la bază, eu eram prieten cu el din copilărie, mă duceam la ei acasă, când eram elev de liceu... (.) Ăsta nu-şi putea ţine gura şi l-a dat afară! Au prins un moment când a spus el ceva, l-a turnat cineva şi gata, afară cu el! Şi când era dat afară, regula era că un an de zile nu poate fi angajat nicăieri. Şi a şomat un an de zile şi pe urmă s-a angajat din nou la Cinematografie ca inginer de sunet.

Pe urmă, vă spuneam că am avut un mecanic, cu care am făcut toată instalaţia din casa asta, excepţional, îl chema Mihai Dumitrescu, zis Mişu, ce om deosebit! Şi pe ăsta l-a dat afară... Apoi s-au angajat oameni noi...

Eu am plecat [din Bucureşti] în '45. Venise [Matei] Socor la Direcţia programelor, care ştiam că era comunist, că era nepotul Anei Pauker. Mulţi care au venit atunci, când erau angajaţi trebuiau să fie comunişti că altfel nu-i mai angaja. Mulţi convinşi, alţii de formă. Au făcut, în fine, presiuni, aşa, ca să ne-nscriem în partid, am fost puţin, aşa, prelucraţi. [Eu] am spus: "Domnule, nu m-am înscris până acum, la vârsta mea, la 40 de ani, nu mă mai înscriu!.. " (...)

În '48 "prietenii" noştri din Radio, urmărind nu-ştiu-ce să scoată de la bărbatu-meu, ne-au înscenat o poveste foarte urâtă. Adică ne-am trezit într-o zi cu o percheziţie, au venit doi "domni" de la Braşov, au făcut o percheziţie în casă. Natural, în casă n-au găsit nimic! Să ferească Dumnezeu pe toată lumea de percheziţii! E înfiorător... Ei urmăreau pe director, pe Lică Georgescu şi pentru că-l urmăreau pe Georgescu, cum să-l lovească?! Au venit să-i facă lui bărbatu-meu percheziţie. Când am venit acasă şi am găsit totul răsculat, totul ... dulapurile, în fine, era ceva înfiorător! (...) I-am dus în pod, m-am dus eu, cu unul din "tovarăşi", eu nu m-am uitat să văd ce face ăla şi-am coborât, erau doi, tovarăşul zice : "Ce-i ...? " "Nu, e bine!" "Mă duc şi eu!" Şi s-a dus şi el. Eu nu mai m-am dus, s-a dus bărbatu-meu... şi vine şi-l aud pe scară, zice bărbatu-meu: "Dom'le, în viaţa mea... am fost pe front, am tras cu arma, am luptat, am fost patru ani pe front şi-am luptat, însă mâna pe revolver eu n-am pus în viaţa mea!" - au găsit un revolver în pod, pus de ăla care a mers cu mine. Podul, grinda podului era prăfuită, [pistolul] ăla era nou, n-avea nimic pe el!

L-au luat pe bărbatu-meu, l-au arestat, l-au ţinut două zile, o zi şi jumătate. Bolintineanu, şeful Securităţii de la Bod era un fost salariat de la Bod de la noi, cu care, înainte de a se înscrie în partid, înjura de mama focului pe comunişti - acuma ajunsese şeful Securităţii... L-au ţinut de sâmbătă până luni fără să-l întrebe nimic, luni l-au chemat la audienţă şi nu l-au-ntrebat decât de [Lică] Georgescu. Bărbatu-meu zice : "Dom'le, nu ştiu, eu nu eram atunci ..." Ei, i-au dat drumul. Asta m-a alertat, mai ales că între timp a şi venit cineva de la Bucureşti în inspecţie la Bod şi i s-a spus lui Georgescu : "Mâine îi faceţi formele ...", să mă dea afară.

Când s-a terminat războiul am venit [în Bucureşti], militar fiind, m-am dus la Radiodifuziune. Şi acolo erau nişte comunişti, da, erau comunişti! Şi eu nu am făcut nici o politică în viaţă şi a trebuit să spun gărzii civile [de la Radio], care erau militari cu puşca pe umăr, că eram militar, că am fost plecat pe front şi că am fost şi eu director acolo şi că acuma nu ştiu ce să fac. Şi [noul director] mi-a spus că nu are nici un fel de posibilitate ca să mă ajute, mai ales că fac parte din categoria trecută şi el, care era comunist, m-a refuzat...

Am început emisiunile, cu foarte multă muzică rusească. Imediat după 23 august au forţat ochestra să înregistreze muzică de mase, cântece de mase, patriotice. Nu asculta nimeni, dar noi înregistram! Sigur, am fost obligat şi eu să înregistrez... Pe Rogalski l-au dat afară!

Era ceva mai rău decât dictatura, era nesiguranţa, nu puteai să mergi noaptea pe stradă, te jefuia, se faceau crime... A fost o comisie de epurare a celor care erau simpatizanţi cu germanii. Şi ne-a aşezat pe toţi în rând, erau Rogalski, Alfred Alessandrescu, Bobescu, Elenescu, - care nu eram încă dirijor, dar dirijam, în orchestră nu eram numit, eu am fost numit dirijor pe timpul comuniştilor - şi era o comisie de trei femei (.) şi doi bărbaţi, unul era Ionescu, care era în Orchestra radio şi care era stalinist. El ştia germana mai bine decât vorbim noi româneşte, pentru că el s-a născut la Berlin şi Hitler l-a dat afară din Germania pentru că era comunist. Şi s-a angajat [în Orchestra radio] la violina a doua, era un om inteligent, dar era de stânga, era un fel de comunist-idealist.

Să revenim la epurări...

"...Dumneata eşti - lui Rogalski - învinuit că ai scris imnul mareşalului Antonescu!" "Da, am scris imnul mareşalului Antonescu - Rogalski era şi compozitor - pentru că a fost un român bun!" O să fiţi epurat pentru că..." "N-are importanţă chestia asta, eu sunt pianist, compozitor, eu n-am nevoie de Radio ca să trăiesc!"

Pe urmă s-a adresat lui Alfred Alessandrescu, care era franţuzit până în varful degetelor, şi prieten cu Enescu. "Dumneata eşti învinuit că eşti - lor le plăcea cuvantul "cosmopolit", suna plăcut! - cosmopolit. Vorbiţi numai franţuzeşte şi citiţi numai..." "Da, eu vorbesc franţuzeşte şi iubesc pe francezi! Ce, noi suntem contra francezilor?!" - că, între timp, noi eram cu aliaţii. Şi i-a închis gura cucoanei ăleia [din comisie]!

Pe urmă s-a adresat lui Constantin Bobescu: "Dumneata eşti învinuit că ai scris imnul Basarabiei!" "Da, că toată lumea era fericită când am luat Basarabia, că a revenit la patria-mamă... " Şi sare una de acolo: "Basarabia este sovietică, tovaraşe!"... Şi pe urmă domnul Ionescu mi s-a adresat: "Ei, Bebi, acuma pe unde o să scoţi cămaşa?!" "Relativ la ce?". "Unde este zvastica aia de aur pe care tot mi-o fluturai mie pe la nas? Pe care ţi-a dat-o doctor Goebbels la Hamburg..." "Acolo mi-a dat-o..." - asta era prin '39 când m-a felicitat doctor Goebbels, cu corul A.C.T. am luat premiul I din 50 de naţiuni, toţi eram în costume româneşti, populare, cor bărbătesc - A.C.T. - Asociaţia Creştină a Tinerilor. Dar toţi eram profesionişti, era şi tenorul Petrică Munteanu, care a fost la Scala... Eu m-am lăudat la tot Radio-ul. Alea [din comisia de epurare] au rămas tâmpite când au auzit că doctor Goebbels mi-a dat [zvastica aia de aur].... zic: "Eu cred că mi-a furat-o o femeie!" - eu, fiind neînsurat, mai primeam şi vizite. Şi chiar aşa s-a întâmplat, a dispărut, nici nu ştiu unde. Nu era mare, era mică, mi-am pus-o la rever. (...) Şi atunci, cum se legau de viaţa ta intimă, pe semne că s-au informat, una îmi spune: "Dumneata eşti imoral!" Şi eu zic: "Cum adică?!" "Dumneata eşti un om stricat!" Şi eu: "Stricat la cap, sau cum?!" "Dumneata eşti afemeiat!" "Asta nu e grav! - eu am luat comic chestia asta - ce-i mai frumos ca femeia?!"- şi ele arătau ca vai de capul lor! (...) "Dumneata, dacă eşti la Radio, trebuie să ştii să te comporţi în societate!" Atunci mi-a sărit şi mie muştarul şi am zis: "Dumneata mă înveţi pe mine cum să mă port în societate?! Dacă vreţi să mă daţi afară din Radio, puteţi să mă daţi! Căci eu ştiu şi altceva să fac, afară de Radio". Şi m-am enervat... şi pe urmă s-a terminat cu chestia asta! L-au scos din Radio pe Rogalski pe un an (.).

Director a venit Matei Socor, preşedintele Radioului. Ăsta era muzicant, avea şi poziţie. El a stat în închisoare un timp şi din închisoare l-a scos George Enescu. A venit cu autorităţile [comuniste]. Şi acum eu vă spun ce i-a făcut el lui Enescu: noi am cantat nu ştiu, prin '50, am avut un concert simfonic, unde [Matei Socor] a făcut partea I din Simfonia Leningradului de Sostakovici. Şi la concert a venit şi Enescu, împreună cu Alfred Alessandrescu, cu care era în relaţii foarte bune. Şi după concert a venit în sala unde sunt dirijorii la Ateneu şi eram chiar acolo, langă Socor, a venit Enescu cu Alfred şi i-a spus aşa: "Ştii, Socor, că te-ai descurcat destul de bine la partea I la simfonia asta!" Ştiţi ce i-a răspuns?! "Nu primesc felicitari de la acela care a cântat pentru ajutorul legionar". Şi s-a înroşit Enescu la faţă - eram acolo! - am şi alţi martori pentru asta care o spun. Şi Enescu i-a spus aşa: "Păi dacă nu cântam, mă împuşcau!".... Apoi Enescu s-a dus în URSS şi-a cântat, împreună cu Oistrah, cu Filarmonica din Moscova, apoi a plecat la Paris. Enescu a cântat pentru ajutorul legionar, a dat un concert, asta-i adevărat, dar Enescu nu putea să-i vadă pe legionari, ăsta-i adevărul...

Acum Socor tăia şi spânzura, dar are un merit: el a făcut clădirea asta nouă a Radioului, el a obţinut bani, nu altcineva (...), aşa că are şi el un merit. A cumpărat fracuri la orchestră, că până atunci noi cântam cu haine negre...

Aveam o mare atracţie pentru radio şi am intrat pentru prima oară în clădirea din Strada General Berthelot 62-64 în 1948, când am intrat pentru a discuta şi pentru a prezenta Revista elevilor (..). Întrucât sediul revistei era pe strada Ştirbei Vodă, sediul Radio-ului era aproape, ne-am gândit la un moment dat să facem un schimb de experienţă cu emisiunile - era foarte la modă pe vremea aceea - cu emisiunile de tineret de la radio. Atunci am cunoscut o echipă de aur a Radio-ului în frunte cu Octav Pancu-Iaşi, Octavian Sava, Corneliu Leu, Eduard Jurist, Titi Ax şi Virgil Stoenescu, cei de care mi-aduc aminte în clipa asta. Aceştia erau, să spunem, inima şi inteligenţa de la Radio. Mai era de asemenea Alexandru Stark, care era deja colaborator când am sosit eu pentru primele discuţii (.).

Eu de la început m-am ocupat, m-am dedicat - ca să spun - dar era tot o pasiune, politicii externe. Deci acesta a fost începutul cu radio (.). Vreau să fac o precizare esenţială: toţi aceşti tineri erau tineri comunişti, eu eram de asemenea tânăr comunist, începusem din '47 să fiu alături de tinerii din organizaţiile de stânga. (...)

O întâmplare a fost la Cadre. S-a creat un post liber la... era o Secţie de control al emisiunilor, un control literar-muzical. Cum se petrecea acest lucru, asta nimeni nu ştie azi în Radio: deci între 1948 şi 1955-'56 a existat această Secţie de control al emisiunilor, în timpul difuzării emisiunilor. Ce scop avea?! Să nu se petreacă ceva în emisiune, deci se făcea această ascultare pe trei variante: cineva asculta textele, dacă se citesc bine şi dacă se citesc corect; altcineva asculta muzica; şi un al treilea om - un inginer - supraveghea din punct de vedere al manevrelor tehnice. Pe de-o parte, este rizibil, dar pe de altă parte este foarte profesional pentru că nu exista în acestă privinţă un control politic. Controlul politic se exercita, era cenzura, era Direcţia presei. Acest Control al emisiunilor explica apoi preşedintelui Radio-ului şi apoi Consiliului de conducere al Radio-ului cum a decurs emisiunea. Erau foarte mulţi oameni calificaţi: lectori universitri, asistenţi universitari, profesori de limba română, profesori de istorie şi ingineri, era un seviciu de 33 de persoane.

Am dat probă aici şi am reuşit la acest serviciu care era condus de Tereza Macovescu, soţia lui George Macovescu şi de inginerul Iosif Alexandru Bujes, un om de la care am învăţat enorm. Am stat două săptămâni în care am ascultat emisiuni literare, politice, informative, de la radiojurnale, emisiunile de ştiri, până la piesele de teatru. Mi-am făcut rapoartele de probă şi marea mea lovitură a fost cu transmisia din luna noiembrie despre Doftana. A fost o transmisie liberă, transmisie în direct, era o aniversare (...) în noiembrie '50 s-a făcut o transmisie de la Doftana: a fost încununarea probei mele! Se pare că am făcut observaţii foarte corecte pentru vremea aceea şi am fost declarat bun să fiu angajat pentru calitatea de "controlor literar de emisie " (.).

Eşecul a fost că am fost chemat la Cadre să-mi completez fişa. Mi-am completat fişa şi timp de trei săptămâni n-am primit nici un rezultat, se făceau cercetări. La un moment dat am început să mă interesez ce se întâmplă - un mister total. Când au trecut şase săptămâni am devenit angoasat, eu mă ştiam ca o lacrimă, adică nu aveam nici un fel de probleme. Sigur, era originea mea, dar această origine nu presupunea o trimitere la cine ştie ce activităţi politice sau de altă natură şi atuncea am fost luat şi chemat la nişte discuţii. Eu discutam cu o tovarăşă care m-a ţinut aproximativ o săptămână cu o singură întrebare: să declar ce am făcut în timpul dictaturii regale - atunci aveam 5 ani - şi a fost imposibil să depăşesc acest moment! Imposibil!... Aceste fişe de cadre, am aflat ulterior, au fost alcătuite cu ajutorul consilierilor sovietici şi consilierii sovietici au luat istoria României aşa cum o cunoşteau ei şi cum o vedeau în lumina ideologiei comuniste şi au luat toate etapele: a fost regim burghezo-moşieresc până în '38, în '38 a venit dictatura regală, după aceea a venit dictatura legionaro-antonesciană, după aceea a venit războiul. Era prăpăd acolo când ajungeai, pentru că era participarea la războiul antisovietic etc, etc.

Dar cu mine începeau cu prima perioadă, la care se împiedicau. Curios este faptul [acesta]: când ajungeau la legionari, vedeau că [pe-atunci] aveam 8 ani... Probabil că am fost şi foarte nervos, pentru că în cele din urmă m-am dus la directoarea acestui serviciu de Cadre care mi-a devenit după aceea o foarte bună prietenă şi care a fost ulterior directoarea programelor de la "Kol-Israel" vreme de 20 de ani, a emigrat în Israel şi a fost directoarea programelor, asta după ce am fost noi prieteni şi am lucrat la acelaşi serviciu. Asta era o femeie foarte deşteaptă, era o doamnă din Basarabia şi se refugiase în România, dar era extraordinar de inteligentă: Mira Bădulescu. Şi această doamnă, Mira Bădulescu, a rezolvat problema, s-a lămurit că aveam 5 ani (.).

Pe 22 decembrie 1950 am fost angajat la Radio pe postul de controlor literar de emisie.

În martie 1948, m-am dus a Comisia de control a partidului, să-mi rezolv situaţia de partid - mi se pierduse dosarul - şi acolo am fost întrebat : "Dar cu ce te ocupi dumneata acuma? N-ai vrea să te duci la Radio, că noi avem nevoie de tineri la Radio? " Am spus : "Bine, am să mă duc !" Şi m-am dus şi am vorbit cu Iosif Ardeleanu, care era directorul Direcţiei Politice a Radiojurnalului, aşa se chema atunci, era prin data de 13 sau 14 martie. Şi m-a întrebat dacă am vreo idee despre activitatea care se desfăşoară la Radio, i-am spus că n-am nici o idee, decat că ascultam şi eu radio-ul din când în când. Şi mi-a explicat că au nevoie de ziarişti şi m-a întrebat în ce aş vrea să mă specializez: în politică externă sau în politică internă ? (.) În ziua de 16 martie i-am dat telefon şi mi-a spus că de a doua zi pot să viu la lucru.

Am intrat la Secţia internă, însă am avut şansa să dau peste un coleg de-al meu, care între timp a murit, se numea Iulian Fiţig, care era un băiat mai cult, cânta la pian şi care se ocupa de cei nou veniţi. Deşi era de aceeaşi vârstă cu mine, aş putea spune că a fost primul om de la care am învăţat cum se fac ştirile. Aşa am lucrat la Secţia internă până în mai când s-a ivit ocazia să pot trece la Secţia externă. Întâi mă lămurisem că pretenţiile pe care le aveam eu faţă de această funcţie nu prea corespundeau cu realitatea, adică nu erau cunoscători de limbi străine şi nici nu erau absolvenţi de la Drept. Şeful secţiei se numea Petre Macovescu şi era puţin cam distrat, adică era cu radio dat tare, asculta muzică simfonică, dirija în timpul ăsta şi se ocupa şi de ştiri şi de alte cronici care se făceau. Însă era un tip care ştia meserie, aşa că al doilea profesor al meu a fost Petre Macovescu.

Însă am stat foarte puţin la Secţia externă. Pentru că, dacă-mi aduc bine aminte, chiar la sfarşitul lunii mai am fost trecut la Secţia sârbă. Deşi nu ştiam nici un cuvant în limba sârbă, însă era o secţie care avea un caracter special: era secţia care se ocupa de campania anti-titoistă. Am fost chemat de către conducerea Radiodifuziunii, Paul Gherghea era vicepreşedinte, şi căruia îi făcuse o impresie relativ bună ceea ce făcusem eu ca ştiri. În plus, dosarul a jucat un rol, adică eram ceea ce se numea "un om de încredere" (.). Paul Gherghea mi-a explicat că era o chestiune foarte importantă, delicată: era o campanie uriaşă împotriva lui Tito... Chiar şeful secţiei era un imigrant politic, erau oameni care făcuseră pasul acesta datorită iluziilor care erau în privinţa URSS. În '52 când campania anti-titoistă îşi dusese de-acuma vârful, am fost chemat de către Luchian şi mi s-a spus că o să trec în calitate de redactor - redactor pe vremea aceea însemna un fel de şef de secţie - la Radiojurnal, redacţia principală a informaţiilor politice.

Însă şansa vieţii mele a fost că în noiembrie 1952 s-a schimbat conducerea, adică a venit Henri Dona, a venit în calitate de redactor-şef. Era un ziarist sută-n sută, desăvarşit! Şi un om care nu şi-a adus prietenii, ci a căutat dintre tineri să ridice oameni. El era "groaza" noastră, că ieşea pe coridor să se ducă la lavabou, şi dacă te întâlnea, începea să spună : "Măi, ia spune-mi mie, cum se numeşte ziarul Partidului Comunist din Olanda ?" Bineînţeles că nu ştiai... sau care era capitala Honduras-ului. Şi el zicea : "Bine, du-te şi te documentează şi vino şi spune-mi !" Te duceai la documentare, începeai să cauţi până când găseai, apoi veneai şi-i spuneai şi apoi el îţi replica: "Dar, parcă aşa îi spune..." şi spuneai greşit pronunţia. Cert este că el a avut o mare influenţă, atât asupra mea, cât şi asupra celorlalţi. Adică gazetăria radiofonică în sensul modern a început odată cu dânsul.

În 1948 s-a schimbat structura programelor: erau numai programe cu "cântece de mase" pe care nu le asculta nimeni, cu propagandă, "Să învăţăm limba rusă cântând", era asta... Mi-aduc aminte că treceam tot pe Popa Tatu, pe lângă un bloc şi era vară, cald, toate ferestrele deschise, cânta la radio, se auzea la toate ferestrele, tare. Şi-odată se întrerupe [emisiunea] şi: "...acuma să învăţăm limba rusă cântând!" La comanda de 1-2-3, la toate etajele ram-ram... au schimbat potenţiometrul! Nu asculta nimeni!.. Când te pune cu de-a sila să înveţi, nu înveţi, asta este!

Se cânta şi muzică rusească multă, foarte puţină muzică germană, Beethoven se cânta, Mozart se cânta, Schumann se cânta, dar Wagner nu, că se spunea că e antisemit, dar când au venit ei la putere, toate discurile cu Wagner le-au spart! Un domn care stă acuma la Viena, eu nu-i spun numele, a spart toate discurile cu opere de Richard Wagner! Cântam foarte mult Şostakovici... Eu am dirijat numai când am făcut turneul cu Orchestra radio, am făcut turneu în Rusia, împreună cu Conta, am dirijat la Riga, la Moscova, la Petrograd, la Odesa (...). Am făcut turnee mari cu Orchestra radio, am fost tot cu Conta, noi împreună, la Taormina de două ori, apoi am fost în Germania Federală, am fost în Franţa eu singur, am dirijat la Toulouse, la Metz, la Nisa, asta chiar înainte de a ieşi eu la pensie, în '70 -'75 (...). Atunci orchestra era foarte bună, pe timpul comuniştilor, din cauză că era disciplină, orchestra era foarte bună şi de ce?! Că nu le dădea voie să plece! Erai plătit cam prost, dar trebuia să cânţi bine. Când am fost eu angajat la Radio, în '33 era, sigur, democraţie mare, erai plătit bine, dar dacă nu erai un instrumentist bun, te dădea afară!

Deci Matei Socor a plecat şi în locul lui a fost numit Mihail Roşianu, care era un om extrem de cumsecade. Mihail Roşianu era cel care l-a ajutat pe Gheorghe Gheorghiu Dej la evadarea de la Târgu Jiu şi era legat foarte mult de Gheorghe Gheorghiu Dej şi se bucura de încrederea lui. Era un profesor, un învăţător de fapt, un pedagog. Spre deosebire de Matei Socor, era un om limitat. Limitat, dar foarte cumsecade. Mihail Roşianu se ocupa foarte mult de Radio. Dar spre deosebire de Socor care era extrem de absent la problemele Radio-ului - conduceau cei doi vicepreşedinţi - Roşianu, care a venit odată cu o oarecare schimbare în viaţa partidului, era foarte prezent, de dimineaţă până noaptea în Radio şi unul din obiceiurile lui era că nota tot ceea ce-i spuneau colaboratorii, avea sute de blocuri pe care le umplea într-o zi, cu creion roşu, albastru. Nimic din ceea ce spunea nu se rezolva. Ştiu că era foarte apropiat de conducerea partidului şi este legat - în amintirea mea - de momentul când a venit viscolul cel mare din 1954, ianuarie - februarie, când el a călătorit prin Bucureşti cu o tanchetă, era zăpadă de 1 m, de 2 m, de 3 m sau 4 m şi pe anumite străzi el a mers cu tancheta... se speria foarte uşor: dacă se întâmplă o greşeală faţă de partid?! Dacă se întâmplă o greşeală de emisie sau dacă se întâmplă o abatere de la puritatea ideologică?! Asta era...

Care era marea luptă în perioada aceea în Radio?! Puritatea ideologică! Să nu fie un cuvânt greşit, să nu fie un articol greşit, să nu fie o emisiune greşită. Greşită din punct de vedere al cenzurii sau greşită din punct de vedere al orientării.

După Mihail Roşianu a urmat Melita Apostol, soţia lui Gheorghe Apostol. Femeie foarte inteligentă, foarte cultivată, cu care am obţinut plecarea mea de la Serviciul de Control şi venirea mea în redacţie. După Melita Apostol a venit Ion Pas (.). Ion Pas a venit în momentul în care s-a făcut o reanalizare a poziţiei partidului faţă de social-democraţi. Ion Pas era un scriitor, un om extraordinar de bun, de blând, de înţelept. Un om care trecuse prin foarte multe, un scriitor şi un ziarist de meserie şi care se bucura de încrederea partidului şi mai ales de dorinţa partidului de a arăta că are încredere în el, după care au urmat Petre Gheorghe, apoi Mihai Sion-Bujor. După aceasta a urmat la preşedenţia Radio-ului Constantin Prîsnea care a fost de două ori: o dată a fost preşedinte, după aia vicepreşedinte şi din nou preşedinte şi cred că acesta era în perioada când am plecat (.), în septembrie 1963 (.).

În orice caz, ceea ce-i caracterizează pe toţi este faptul că erau activişti de partid. În vreme ce oamenii despre care v-am vorbit erau personalităţi legate de partid, legate de orientarea de stânga şi comunistă, oamenii care au fost după '64-'65 au fost întotdeauna activişti de partid.

În '57 aş putea spune c-am avut un nou început, am trecut în calitate de şef al Secţiei externe, însă după ce am fost scos din funcţia de redactor şef adjunct... era o chestiune episodică şi mă aşteptam să fiu complet deplasat din redacţia în care mă formasem, lucru care a şi survenit la începutul verii anului 1958, când am fost mutat la Redacţia Emisiunilor Pentru Străinătate (.).

De fapt, R.E.P.S.-ul era pe vremea aceea şi a şi continuat să rămană un fel de "cimitir al elefanţilor", adică acolo era locul de ispăşire pentru un purgatoriu al cărui final nu se putea cunoaşte.

Eu nu ştiam chiar bine engleza ca să fiu şeful secţiei, însă probabil că oamenii de-acolo m-au primit destul de bine, pentru că ei resimţeau nevoia profesionalizării ca gazetari. Am acordat în primul rând atenţie Catincăi Ralea şi lui Tibi Tomcsányi; Catinca Ralea era omul care avea o cultură generală foarte dezvoltată, era tânără şi făcea dovada unor calităţi foarte mari, în afară de posedarea perfectă a limbii engleze - vorbea chiar americana!

În redacţie am stat vreo doi ani de zile; după aceea am fost trecut la Secţia externă a R.E.P.S.-ului. În general la R.E.P.S. existau oameni foarte buni, care erau traducători eminenţi, erau foarte mulţi tineri valoroşi, care doreau să vină la Radio pentru a se perfecţiona şi chiar cu riscul că unii urmau să plece, noi îi primeam cu braţele deschise pentru că era un mare câştig.

Emisiune s-a făcut [imediat după razboi] de la Liceul "Sfântul Sava", pentru că în 1944 nemţii au bombardat clădirea din General Berthelot şi au rămas peste noapte fără echipament de transmisie. S-a reparat asta, s-a aranjat. Între timp s-au amenajat la "Sfântul Sava", la etajul II, două cabine de transmisie şi un studio de transmisiuni muzicale, unde înregistrau mici orchestre şi solişti. Am înregistrat eu Ioana Radu, Maria Tănase, Maria Lătăreţu şi alţii. Deci, din cabinele de la "Sfântul Sava" se făceau emisiunile şi se transmitea până la emiţător şi de acolo în eter. Două cabine erau de transmisie, două cabine din care se emiteau pentru 32,5m şi 41 de m. Transmisiile Radio "România Liberă" au fost de acolo, din Maior Şonţu şi din "Sfântul Sava".

După 1948 s-a pus problema înlocuirii aparatajului cu unul nou, rusesc. Şi am reuşit atuncea, de faţă cu cei mai mari, directorii care erau, să le demonstrăm că sistemul ăsta, cu cursor, merge mai bine decât sistemul rusesc, cu butoane. Şi s-a făcut un proiect, s-a aprobat proiectul ăsta şi atuncea s-a intrat în legătură cu o fabrică din Viena. A venit de la Viena un şef de la laboratorul de construcţii, a stat de vorbă cu noi, ne-a văzut, îmi aduc aminte, plouaţi şi plictisiţi de situaţie şi a încercat să ne încurajeze: ,,Nu se poate, domnilor, trebuie să rezistaţi!..." Şi după aceea am fost trimis la Viena, la fabrică, să vedem proiectul. M-am dus cu Ionescu Aurel, el era proiectantul, de fapt, el a proiectat instalaţia Casei Radiofoniei. Am făcut noi câteva modificări la proiect şi ei au acceptat, după aceea a urmat montarea, mă refer la studiouri, erau două studiouri: era unul mare, acela era cu tratament acustic, cu perdele şi încă un studio mai mic, care era pentru solişti, pentru tarafuri.

Şi au început lucrările la clădirea asta nouă. Pe vremea aceea, eu eram directorul exploatării, îmi dăduse un ajutor, un secund, care m-a înlocuit apoi. Şi m-au trimis pe şantier, la studiouri. După ce s-a terminat construcţia, am început să montăm aparatajul şi şeful, Anton Necşulea, şeful serviciului, hotărâse ca fiecare inginer să ia un studio în construcţie. Şi pe la sfârşit au ieşit atâtea neînţelegeri încât am rămas eu singur, cu toată instalaţia. În special, am făcut instalaţia din centrală, de sus de la etaj, de la controlul tehnic, care durat câţiva ani. Montarea studioului a durat 3 ani, din '52 până în '54, în '55 au intrat în funcţie studiourile noi. Va să zică, noi terminasem, dar a urmat o şcoală cu operatoarele, că totul mergea cu totul altfel faţă de aparatele vechi, aparatele vechi erau o nenorocire, acum totul era nou.

Între timp a început să se construiască actuala Casă a Radiodifuziunii, în '51-'52-'53 a fost gata, afară de sala de concert, prin '53. Mi-aduc aminte că am primit delegaţie la Festivalul Tineretului din '53 şi am lucrat la etajul 2, unde acuma se fac emisii. Au lucrat acolo toţi, îşi făceau emisiunile; noi făceam emisiunile la etajul II, deci majoritatea cabinelor erau în stare de funcţiune în '53 (...). Direcţiile de programe au început să facă emisiuni în mod masiv şi atunci nu aveam echipament. Am pus problema achiziţionării de echipament şi s-a aprobat să se importe echipament şi s-a importat aşa: din URSS magnetofoane R 16, s-au importat 10 în prima etapă; s-au înregistrat după aceea Philips, aşa-zisul Philips de lemn, era carcasa de lemn, care erau mai friabile, de-aia am trecut pe echipamentul ăsta. După aia s-au înregistrat pupitre, câteva pupitre care au fost în cabinele existente, erau în strada General Berthelot două cabine de crainic, un cartier general şi un studio de 1000 m3 care este acuma la etaj, aşa-zisul studio 8 şi la subsol erau două cabine tehnice cu studiouri de volum mai mic, de 2-300 m. Şi am echipat aceste cabine, în primul rând.

După aceea, s-a echipat noua Casă.... asta, ce ţi-am spus, a fost în vechea Casă a Radiodifuziunii. În noua Casă care este la ora actuală s-au echipat 12 cabine de crainic, dintre care 6 pentru emisie, 6 pentru recepţie etaj 2 şi 3, s-au echipat 7 cabine mai mari pentru înregistrări, control general, în care intrau toate ieşirile şi din exterior unde se putea da legătura în studio, dupa aia.

Echipamentul a fost achiziţionat de la Siemens-Austria şi magnetofoanele s-au achiziţionatde la Studer, Philips şi Telefunken în diverse etape, pentru a se echipa aceste cabine.

Eu, ca inginer-şef, apoi ca director tehnic, făceam propuneri de achiziţionare de utilaj pe care îl înaintam Preşedintelui Radiodifuziunii. Dânsul cerea prin Direcţia Economică la C.S.P. - Consiliul de Stat al Planificării - valută. După ce se aproba valuta, ni se comunica că s-a aprobat şi mergeam şi achiziţionam utilajul. Tipul de utilaj ce-l propuneam eu ca director şef sau ca director, discutam într-un colectiv, aşa-zis Comisia tehnică, 10-12 ingineri, se discuta şi se hotăra: pe ăsta îl luăm, pe ăsta...

Din punct de vedere tehnic, nu putea să schimbe nimeni, putea să diminueze cantitatea, dar după ce aveam alocaţi banii, ăştia erau banii, ăsta era utilajul! Noi ceream oferte 2-3-4, de la diverse firme pe care le cunoşteam noi, prin intermediul Ministerului Comerţului, prin Maşini Import sau Tehnoimport. Ei dădeau ofertele, propunerile noi le făceam...

În 1948, pentru o scurtă perioadă de timp, am fost în contact cu Radio "România Liberă". În strada Maior Şonţu, acolo se găsea acest studio, o încăpere mică, un magnetofon, un mic pupitru, portabil, din care îşi făceau emisiuni, emisiuni care se transmiteau pe lungimea de undă 32,5 m, era frecvenţa Radioului. Nu avea oricine acces acolo... Pentru întreţinerea acestor aparate erau doi tehnicieni a căror nume nu-l mai ţin minte. Director general atunci era Ernest Gross şi director tehnic Reich Ion şi ei asigurau tehnicienii care asigurau întreţinerea acolo şi care erau salariaţii Radioului.

Era păzită ... nu se putea să intre oricând şi oricine acolo, aveam o legitimaţie specială. Aparatura provenea din dotarea Radioului, aparate erau un Bosch, magnetofon Bosch cu un pupitru foarte... era al Radioului, pentru că acest birou era pe vremea când era Comitetul de Radiodifuziune şi Radioficare în componenţa căruia intrau şi staţiile de emisie. După acest moment s-au separat: staţiile au trecut la Ministerul Telecomunicaţiilor şi studiourile de Radiodifuziune şi cele de Radioficare au trecut la Societatea de Radio.

De ce aţi fost trimis la staţia Galbeni ?

Păi ca sancţiune, pentru că se aflase că am vorbit despre echipa de apărare pasivă, ceea ce a fost foarte grav. Pentru treaba asta fusesem chemaţi toţi şefii, am fost chemaţi la Bucureşti şi ministrul Walter Roman, tatăl lui Petre Roman, ne-a pus în vedere ca să ne facem o echipă de apărare pasivă, în 1952... [dar] să nu se afle nimic despre această situaţie. Cu câteva săptămâni mai-nainte venise însă o echipă militară, trei ofiţeri care au controlat peste tot ca să găsească un adăpost de apărare pasivă sau ceva în toată instalaţia şi în clădirea inginerilor şi în clădirea mecanicilor şi pe la post, să vadă ce se poate face.

Sigur că toată lumea ştia că e vorba de apărare... Pentru ca pe urmă să fiu eu învinuit, că s-a aflat despre apărarea pasivă de la post. Şi-am fost chemat la Bucureşti, directorul Gross Ernest m-a chemat în birou şi mi-a spus: "Domnule Reinheimer... sau tovarăşe Reinheimer, conducerea ministerului nu mai are încredere în dumneata. S-a divulgat problema cu apărarea pasivă şi în consecinţă vei fi înlocuit. O să te transferăm în altă parte..." Am crezut că mă trăsneşte Dumnezeu cand am aflat, nici prin gând nu mi-a trecut!

În '45 m-am căsătorit cu Romulus Perşoiu care a fost numit şef contabil la staţia Bod, el lucra în contabilitate la Radio şi în ianuarie '46 ne-am dus la Bod. În vara lui '46-'47 am făcut chermeze, Bodul are o grădină frumoasă, o fântână arteziană, un mic lac. Era muzică, se făcuse o tribună, o platformă pentru dans, însă nu-mi amintesc ce muzică era, nu, nici într-un caz muzică militară, bufet cu mititei, cu grătar, astea s-au făcut cam două-trei pe vară în '46, '47... Şi la aceste chermeze - le ziceam noi "chermeze" - veneau din sat, din satul Hălchiu, din fabrică, toată lumea şi noi, salariaţii, eram suficienţi, se făceau petreceri până dimineaţă.

La Bod erau două corpuri de locuinţe, într-unul erau mai multe apartamente, în celălalt era o sală mai mare, iar în locuinţa inginerilor şi în camera de inspecţii se făceau mici reuniuni ale salariaţilor din Bod. Şi eram mulţi salariaţi care stăteam în satul Bod, care locuiam la familii, dar veneau şi luau parte şi era trataţia zilei, cu crenwurşti - era fabrica Hălchiu care făcea nişte crenwurşti foarte buni! - erau crenwurşti, bere, se puneau nişte discuri, se dansa, se fuma, se vorbea. Astea erau destul de dese, reuniunile astea la Bod, au fost câţiva ani, pe urmă nu s-au mai făcut.

"Reuniuni tovărăşeşti" au fost la Bod, la staţia Bod. Acolo, fiind izolaţi într-o colonie, eram "tovarăşi" cu toată lumea. Eram fără origine sănătoasă, eram intelectuali puşi la index, plus în familie am mai avut probleme cu fraţi, surori. Nimenea nu crâcnea, nimenea nu zicea, pentru că în fiecare birou doi-trei îţi cântăreau fiecare vorbă, fiecare gest. Atunci fiecare ne băgam în găoacea noastră şi stăteam izolaţi cât puteam mai mult.

S-au făcut reuniuni [tovărăşeşti] la Bod, ne duceam, trebuia să ne ducem, era la 1 Mai, ziua muncitorilor, ne duceau, se ţinea totdeauna o conferinţă, după care urma un mic bufet; ce consumam ne privea pe noi şi erau petreceri aşa, tovărăşeşti. La Bod eram şi puţini: era directorul postului - când am fost eu era atunci Lică Georgescu - erau inginerii Reinheimer şi Jenică Dumitrescu, Alice Demetrescu, era economistă şi... noi, bărbatu-meu cu mine, şefii, conducătorii... eu am lucrat administrator acolo. La reuniunile astea ne duceam pentru că eram obligaţi, trebuia să ne ducem, se ţinea - am spus - o conferinţă, apoi începea petrecerea muncitorească, la care trebuia să luăm parte vrând-nevrând pentru că eram suspectaţi, fiecare gest, fiecare mişcare pe care o făceam. A fost o perioadă, în fiecare sâmbătă trebuia să ne întâlnim şi ne întâlneam pentru că eram suspectaţi...

Propaganda cum se făcea?! Era la reuniunea asta, care se făcea săptămânal într-un timp, sau la două săptămâni, sâmbăta se făcea o mică conferinţă, ne prelucrau, aşa... noi îi şi cunoşteam pe fiecare şi eram foarte prudenţi. Eram puţini şi fiecare pas ţi-l urmărea, fiecare vorbă ţi-o urmărea, nu ştiai, în fine, reuşisem să ne cunoaştem şi sentimente şi tot dar totuşi trebuia să fim foarte prudenţi, mai ales că în timpul ăsta la post [unora] li se desfiinţau contractele de muncă.

Mulţi au fost daţi afară, dintre mecanicii care au vorbit mai mult, s-au manifestat mai mult, au fost daţi afară - noi ne-am păzit cât am putut! - te dădea afară, nu era nici o justificare: venea de la Bucureşti, de la centru, [dispozitia]: "desfiinţează contractul [de muncă] lui cutare..." - nu era nici o justificare! Nici o justificare, absolut nici una... te chema de la personal, îţi dădea plicul...

Am mai fost o dată la Iaşi şi am mai făcut o dată instalaţia de acolo. După aceea, m-am dus la Târgu Mureş, unde am făcut studiourile pe care le-am pus în funcţie, în 1958, în ziua de 8 martie, era ziua femeii. Şi după aceea se terminase sala de concerte, făcută mult mai târziu... Am făcut instalaţia la sala de concerte, tot cu echipa mea de băieţi. După aceea s-au cumpărat cinci maşini de reportaj, pe care le-am făcut aşa, ca să fie mobile, să aibă tot ce trebuie în ele.

După aceea m-am dus la Cluj, Clujul l-am făcut de două ori; a doua oară l-am refăcut cu aparataj mai nou. După aceea s-a făcut la Cluj un centru de emisiune, o clădire nouă s-a construit acolo, după care a fost delegat un inginer, inginerul Militaru, dar tot trebuia să mă duc din când în când, să văd cum merg lucrările.

Am cunoscut pe un tehnician al Radio-ului, un reporter tehnic ca să spun aşa, Chidu îl chema, (.) şi pe care l-am avut eu însoţitor în diversele împrejurări: eram eu reporter la Radio; magnetofonul lui era un dulap, că nu puteau să-l ducă doi oameni, aşa era de mare! Ca un cufăr imens, de voiaj, de pe timpuri şi greu şi era totdeauna şi Chidu şi şoferul şi încă cineva, îl cărau. Aşa am fost la Cezar Petrescu la un moment dat, la Buşteni, să fac un interviu cu el, tot aşa am cărat, am ajutat şi eu să cărăm cufărul ăsta imens pe care se înregistrau reportajele.

S-au cerut studiouri teritoriale şi le-am înfiinţat: la Iaşi, Cluj, Târgu Mureş, Timişoara şi Craiova. Munca a fost infernală, pentru că nu au fost bani suficienţi ca să se facă şi atunci am căutat clădiri pe care să le folosim prin diverse adaptări în scopurile astea. Am găsit clădirile, le-am amenajat, respectiv le-am dotat cu utilaj minim, ca după aceea să fie întregite. Clădirile erau punse la dispoziţie de organele locale, fondurile le obţinea Radioul, le amenajam, le dotam şi începea emisiunea. A fost foarte greu să obţinem clădirile, deşi primii secretari erau erau foarte amabili şi ne-au sprijinit consistent. S-au amenajat aceste clădiri în studiourile teritoriale pe care, după cum ştiţi, la un moment dat, Ceauşescu le-a desfiinţat, în 1985.

În 1977 a avut loc o vizită a lui Nicolae Ceauşescu la Motru. Situaţia a făcut ca la aceea dată, Televiziunea şi Radiodifuziunea să nu poată realiza la timp transmisiile necesare. S-a ajuns târziu, oamenii au fost obosiţi după drum, nu au avut timpul necesar ca până a doua zi să poată realiza legăturile radio-releu. De asemenea, Radiodifuziunea a întârziat din cauza unor conexiuni şi unor probleme tehnice. Directorul general-adjunct al Radioteleviziunii Române, directorul adjunct al studiourilor de televiziune şi o serie întreagă de alte persoane care au fost la timpul respectiv anchetate, cercetate. S-a hotărât ca la Radioteleviziunea Română să fie adus un militar care să preia conducerea tehnică. S-a luat hotărârea să fiu numit eu, deoarece îndeplineam funcţia de şef de stat major al Comandamentului trupelor de transmisiuni. (...) Am primit ordin să mă prezint deîndată în faţa comandantului suprem al Armatei Române [Nicolae Ceauşescu] unde mi s-a ordonat să mă prezint de îndată la Radioteleviziunea Română pentru că am fost numit directorul-general adjunct. Răspundeam de problemele tehnice, problemele economice, problemele administrative şi în primul rând de problemele de ordine. (.)

La Radiodifuziune era echipament foarte vechi, din 1948. Pentru aceasta am discutat cu firma Siemens din Austria, am discutat cu mai multe firme care ne-au oferit echipament la jumătate de preţ. Tratativele s-au dus din 1983 până în 1985.

În 1985 trebuia să trecem la realizarea studiourilor [noi]. Mai întâi schimbam aparatura şi după aceea o mutam. Şi tocmai când lucrurile erau pregătite şi puse la punct ca să ne fie livrat echipamentul respectiv, s-a spus că s-a hotărât, nu se mai face emisia la Radiodifuziune, că emisia se va realiza la Casa Poporului, azi Casa Parlamentului. Acolo s-a prevăzut spaţiul, o aripă era proiectată pentru studiourile respective, pentru partea de emisie, atât pentru radio cât şi pentru televiziune. Ceauşescu dorea să aibă emisia în mână, să fie totul centralizat.(...)

În 1985 directorul general al Radioteleviziunii Române m-a trimis pe mine la o şedinţă de guvern unde urma să se hotărască soarta studiourilor teritoriale. La această şedinţă am luat cu mine planurile întocmite în 1968, cu misiunea în situaţii deosebite a Radioului şi a Televiziunii. Şedinţa de guvern a fost condusă de către primul ministru Dăscălescu. Spre surprinderea mea era prezentă şi Elena Ceauşescu. S-a hotărât ca Televiziunea Română să funcţioneze zilnic numai două ore, între orele 20:00 - 22:00; la ora 22:00 [emisiunea] se închide. Radiodifuziunea Română - studiourile centrale vor funcţiona numai până la orele 24:00; la orele 24:00 se închid şi se redeschid la orele 6:00 dimineaţa. Toate studiourile teritoriale se vor desfiinţa şi va rămâne numai studioul central.

Bineînţeles, ca militar am spus că sunt nişte planuri întocmite foarte bine pentru că atât Radiodifuziunea cât şi Televiziunea au misiuni foarte importante, iar posturile teritoriale preluau transmisiile în situaţii deosebite. Atunci când Bucureştiul nu mai putea emite, studiourile teritoriale au misiunea de a prelua transmisiile centrale şi a le difuza în plan teritorial. Am prezentat planul întocmit în 1968 şi aprobat de către Nicolae Ceauşescu. Am întrebat: " Bine, atunci ce se întâmplă cu România, dacă între orele 24 şi 6 dimineaţa rămâne complet izolată? Dacă se întâmplă un cutremur?!'' Bineînţeles că mi s-a reproşat că eu sunt omul care văd lucrurile în negru...