Anii comunismului

1) Epurarea și "purificarea..."

"Și am intrat la o fabrică, am fost muncitor, dar când [conducerea] a auzit că am fost ziarist, m-a scos [și de acolo]... cum erau atunci dispozițiile!"

DUMITRU DĂSCĂLESCU

Absolvent al Institutului de Arte Plastice; în 1941 redactor la Radio Moldova, apoi la București

Când eu am venit la București [în 1943], i-am găsit pe toți numiți, pe fiecare la postul lui, redactor, cine era prim redactor, cine era secretar de redacție generală, cine era prim secretar. Erau băieți deștepți: unul era doctor, unul era inginer, unul era scriitor. Dem Teodorescu, directorul general, era licențiat în litere; pe urmă, Boureanu Eugen care era directorul adjunct, subdirectorul, era scriitor; pe urmă era Mihăescu Nicolae, care era doctor în litere; pe urmă, Nicolae Titus, licențiat în filosofie, era șef de secția a doua; Dăscălescu Dumitru, cu Academia, era prim redactor; pe urmă era Cotrobe care era licențiat în Drept; era Vasilescu Radu, cronicarul sportiv, studii liceale; [Dyspre] Paleolog era pentru emisiunile franceză, avea colegiul francez; era Giscard Raymond, redactor pentru emisiunea în limba franceză, cu studii liceale; era Manoliu Marta, redactoare pentru limba franceză, licențiată în litere; pe urmă era Müller Carol, studii liceale, redactor, crainic de limba germană; pe urmă era Besicone Gheorghe, studii liceale, redactor și crainic pentru limba rusă; era Benche Aristia, licențiată în litere, redactor pentru serviciul în limba italiană; Olteanu Crisanta, studii liceale, dactilografă; și Bobeică Alexandrina, dactilografă, tot cu studii liceale. Ăștia erau toți... Pe ăștia eu i-am găsit numiți la București (...).

"În conformitate cu decretele legii numărul 217 din 30.03.1945 și 419 din 31.05.1045 privitoare la epurarea și purificarea administrațiilor publice și a Societății Române de Radiodifuziune, vi se face cunoscut că prin deciziunea numărul 606 din 11 iulie 1945 dată de Ministerul Propagandei, s-a aplicat pedeapsa îndepărtării din serviciu pe timp de cinci ani cu pierderea salariului. În consecință, contractul dumneavoastră de muncă cu Societatea noastră este suspendat pe timpul arătat, prin efectul decretelor-legi de mai sus...."

Toți ziariștii am fost pedepsiți, epurați, conform acestei legi, pentru că am susținut războiul împotriva Uniunii Sovietice, am făcut propagandă împotriva Uniunii Sovietice. Și eu fiind la radio și dând radiojurnale numai din surse nemțești și italienești, sigur că m-au pedepsit. Toată lumea a fost pedepsită, toți colegii pe care i-am menționat. Eu am fost epurat pentru că am fost la Radio Moldova care era un post de radio de propagandă pentru regiunea Moldovei, pentru Basarabia. Pe mine nu m-au cercetat, comisia care mi-a dat această decizie a venit și mi-a dat scrisoarea și nu m-a cercetat. Am considerat că pentru ce am făcut eu la Radio nu meritam această pedeapsă!

Și am intrat la o fabrică, am fost muncitor, am lucrat și pe la planificare, dar când [conducerea] a auzit că am fost ziarist, m-a scos [și de acolo], ca să nu cunosc planurile... cum erau atunci dispozițiile!

[C 851 / Interviu realizat de Mariana Conovici, 6.10.1998]

DOMNICA PĂUN GHIȚESCU

Absolventă a Facultății de Litere și Filosofie; șefă a Secretariatului general al SRR, 1931-1945

În 1945 m-au dat afară; în momentul în care s-a făcut guvern patronat oarecum de comuniști, la Radio a fost trimis ca - eu știu, cum să-i zic ?!- "curățitor de drumuri", Matei Socor, care era un bun muzician al nostru, compozitor, dar care era un vechi comunist. Și eu nu-l cunoșteam ca fire, însă prin faptul că fusesem cu el colegă de facultate și [era] în urma mea - și totdeauna pe cei care sunt în urma ta, mai tineri, îi consideri așa, oarecum parcă cantitate neglijabilă -, eu am intrat la discuție în contradictoriu cu el. În momentul în care el a făcut o ședință plenară pentru ca să-l dea afară pă Vasile Ionescu, eu am cerut să se facă o ședință în care votul să fie secret, ceea ce, bineînțeles că nu convenea lui Matei Socor pentru că el n-avea nici un fel de oameni acolo. [Lui Vasile Ionescu] nu i se punea nici un fel de motivare, pur și simplu "nu te vrea colectivul".

La mine chiar, neavând ce să găsească, nu m-au dat afară de tot, m-au dat afară pe cinci ani numai, un fel de suspendare, dar m-a pus dracul să mă simt eu, mă rog, apărătoarea nedreptăților. Ei, s-a plătit chestia asta!..

Din corpul tehnic s-a alcătuit așa-zisul tribunal-comisie, cum vrei să-i zici, cu Guy Ionescu ca președinte, dar care n-avea ce să facă, trebuia să cânte cum i se dicta... și l-au dat afară; de la tehnic cred că numai pe Lohan l-au dat afară.

[C46 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 18.01.94]

PAUL ȘTIUBEI

Inginer, angajat la construirea postului Radio Bod, 1933; la studiourile din București 1935-38; la montarea studiourilor teritoriale: Chișinau (1939), Iași (1941), Timiș (1944), Tg. Mureș (1958), Cluj (1966)

Directorul exploatării am fost până în 1950 când m-a chemat Direcția și mi-a spus că e foarte mulțumită de mine, dar că să trec pe șantierul unde se construiau studiourile, ca să supraveghez lucrările acustice. Adică, ce mai, m-a înlocuit! (...)

În acești ani, în Radio era o atmosferă cam de teroare: ședințe peste ședințe, alegeri de sindicat care țineau până la 2 sau 3 noaptea, noi dormeam în fundul sălii acolo, jucam cărți, șah, citeam ceva. Câteva persoane - nu le numesc - ne făceau de fiecare dată la ședințe mai mici morală, teoria comunismului etc. Acuma sunt în Israel... ce m-aș duce eu acolo să le spun ceva!

Eram amenințați cu pierderea slujbei, dacă scoteai un cuvânt în plus... Uite, Valentin Bude, care era un om foarte deștept, foarte ascuțit, foarte bun, muzical, avea Conservatorul la bază, eu eram prieten cu el din copilărie, mă duceam la ei acasă, când eram elev de liceu... (.) Ăsta nu-și putea ține gura și l-a dat afară! Au prins un moment când a spus el ceva, l-a turnat cineva și gata, afară cu el! Și când era dat afară, regula era că un an de zile nu poate fi angajat nicăieri. Și a șomat un an de zile și pe urmă s-a angajat din nou la Cinematografie ca inginer de sunet.

Pe urmă, vă spuneam că am avut un mecanic, cu care am făcut toată instalația din casa asta, excepțional, îl chema Mihai Dumitrescu, zis Mișu, ce om deosebit! Și pe ăsta l-a dat afară... Apoi s-au angajat oameni noi...

[C157 / Interviu realizat de Mariana Conovici, 30.08.1994]

ALICE PERȘOIU

Absolventă a Facultății de Litere; secretară la Direcția programe, 1935-41; la Serviciul teatral 1941-49

Eu am plecat [din București] în '45. Venise [Matei] Socor la Direcția programelor, care știam că era comunist, că era nepotul Anei Pauker. Mulți care au venit atunci, când erau angajați trebuiau să fie comuniști că altfel nu-i mai angaja. Mulți convinși, alții de formă. Au făcut, în fine, presiuni, așa, ca să ne-nscriem în partid, am fost puțin, așa, prelucrați. [Eu] am spus: "Domnule, nu m-am înscris până acum, la vârsta mea, la 40 de ani, nu mă mai înscriu!.. " (...)

În '48 "prietenii" noștri din Radio, urmărind nu-știu-ce să scoată de la bărbatu-meu, ne-au înscenat o poveste foarte urâtă. Adică ne-am trezit într-o zi cu o percheziție, au venit doi "domni" de la Brașov, au făcut o percheziție în casă. Natural, în casă n-au găsit nimic! Să ferească Dumnezeu pe toată lumea de percheziții! E înfiorător... Ei urmăreau pe director, pe Lică Georgescu și pentru că-l urmăreau pe Georgescu, cum să-l lovească?! Au venit să-i facă lui bărbatu-meu percheziție. Când am venit acasă și am găsit totul răsculat, totul ... dulapurile, în fine, era ceva înfiorător! (...) I-am dus în pod, m-am dus eu, cu unul din "tovarăși", eu nu m-am uitat să văd ce face ăla și-am coborât, erau doi, tovarășul zice : "Ce-i ...? " "Nu, e bine!" "Mă duc și eu!" Și s-a dus și el. Eu nu mai m-am dus, s-a dus bărbatu-meu... și vine și-l aud pe scară, zice bărbatu-meu: "Dom'le, în viața mea... am fost pe front, am tras cu arma, am luptat, am fost patru ani pe front și-am luptat, însă mâna pe revolver eu n-am pus în viața mea!" - au găsit un revolver în pod, pus de ăla care a mers cu mine. Podul, grinda podului era prăfuită, [pistolul] ăla era nou, n-avea nimic pe el!

L-au luat pe bărbatu-meu, l-au arestat, l-au ținut două zile, o zi și jumătate. Bolintineanu, șeful Securității de la Bod era un fost salariat de la Bod de la noi, cu care, înainte de a se înscrie în partid, înjura de mama focului pe comuniști - acuma ajunsese șeful Securității... L-au ținut de sâmbătă până luni fără să-l întrebe nimic, luni l-au chemat la audiență și nu l-au-ntrebat decât de [Lică] Georgescu. Bărbatu-meu zice : "Dom'le, nu știu, eu nu eram atunci ..." Ei, i-au dat drumul. Asta m-a alertat, mai ales că între timp a și venit cineva de la București în inspecție la Bod și i s-a spus lui Georgescu : "Mâine îi faceți formele ...", să mă dea afară.

[C73 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 10.11.1994]

MIHAI CIOVÂRNACHE

Doctor în studii economice; angajat în anii 1937- 1944

Când s-a terminat războiul am venit [în București], militar fiind, m-am dus la Radiodifuziune. Și acolo erau niște comuniști, da, erau comuniști! Și eu nu am făcut nici o politică în viață și a trebuit să spun gărzii civile [de la Radio], care erau militari cu pușca pe umăr, că eram militar, că am fost plecat pe front și că am fost și eu director acolo și că acuma nu știu ce să fac. Și [noul director] mi-a spus că nu are nici un fel de posibilitate ca să mă ajute, mai ales că fac parte din categoria trecută și el, care era comunist, m-a refuzat...

[C43 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 3.02.1994]

EMANUEL ELENESCU

Absolvent al Conservatorului din Iași; instrumentist, apoi dirijor al Orchestrei radio, 1933 -1975

Am început emisiunile, cu foarte multă muzică rusească. Imediat după 23 august au forțat ochestra să înregistreze muzică de mase, cântece de mase, patriotice. Nu asculta nimeni, dar noi înregistram! Sigur, am fost obligat și eu să înregistrez... Pe Rogalski l-au dat afară!

Era ceva mai rău decât dictatura, era nesiguranța, nu puteai să mergi noaptea pe stradă, te jefuia, se faceau crime... A fost o comisie de epurare a celor care erau simpatizanți cu germanii. Și ne-a așezat pe toți în rând, erau Rogalski, Alfred Alessandrescu, Bobescu, Elenescu, - care nu eram încă dirijor, dar dirijam, în orchestră nu eram numit, eu am fost numit dirijor pe timpul comuniștilor - și era o comisie de trei femei (.) și doi bărbați, unul era Ionescu, care era în Orchestra radio și care era stalinist. El știa germana mai bine decât vorbim noi românește, pentru că el s-a născut la Berlin și Hitler l-a dat afară din Germania pentru că era comunist. Și s-a angajat [în Orchestra radio] la violina a doua, era un om inteligent, dar era de stânga, era un fel de comunist-idealist.

Să revenim la epurări...

"...Dumneata ești - lui Rogalski - învinuit că ai scris imnul mareșalului Antonescu!" "Da, am scris imnul mareșalului Antonescu - Rogalski era și compozitor - pentru că a fost un român bun!" O să fiți epurat pentru că..." "N-are importanță chestia asta, eu sunt pianist, compozitor, eu n-am nevoie de Radio ca să trăiesc!"

Pe urmă s-a adresat lui Alfred Alessandrescu, care era franțuzit până în varful degetelor, și prieten cu Enescu. "Dumneata ești învinuit că ești - lor le plăcea cuvantul "cosmopolit", suna plăcut! - cosmopolit. Vorbiți numai franțuzește și citiți numai..." "Da, eu vorbesc franțuzește și iubesc pe francezi! Ce, noi suntem contra francezilor?!" - că, între timp, noi eram cu aliații. Și i-a închis gura cucoanei ăleia [din comisie]!

Pe urmă s-a adresat lui Constantin Bobescu: "Dumneata ești învinuit că ai scris imnul Basarabiei!" "Da, că toată lumea era fericită când am luat Basarabia, că a revenit la patria-mamă... " Și sare una de acolo: "Basarabia este sovietică, tovarașe!"... Și pe urmă domnul Ionescu mi s-a adresat: "Ei, Bebi, acuma pe unde o să scoți cămașa?!" "Relativ la ce?". "Unde este zvastica aia de aur pe care tot mi-o fluturai mie pe la nas? Pe care ți-a dat-o doctor Goebbels la Hamburg..." "Acolo mi-a dat-o..." - asta era prin '39 când m-a felicitat doctor Goebbels, cu corul A.C.T. am luat premiul I din 50 de națiuni, toți eram în costume românești, populare, cor bărbătesc - A.C.T. - Asociația Creștină a Tinerilor. Dar toți eram profesioniști, era și tenorul Petrică Munteanu, care a fost la Scala... Eu m-am lăudat la tot Radio-ul. Alea [din comisia de epurare] au rămas tâmpite când au auzit că doctor Goebbels mi-a dat [zvastica aia de aur].... zic: "Eu cred că mi-a furat-o o femeie!" - eu, fiind neînsurat, mai primeam și vizite. Și chiar așa s-a întâmplat, a dispărut, nici nu știu unde. Nu era mare, era mică, mi-am pus-o la rever. (...) Și atunci, cum se legau de viața ta intimă, pe semne că s-au informat, una îmi spune: "Dumneata ești imoral!" Și eu zic: "Cum adică?!" "Dumneata ești un om stricat!" Și eu: "Stricat la cap, sau cum?!" "Dumneata ești afemeiat!" "Asta nu e grav! - eu am luat comic chestia asta - ce-i mai frumos ca femeia?!"- și ele arătau ca vai de capul lor! (...) "Dumneata, dacă ești la Radio, trebuie să știi să te comporți în societate!" Atunci mi-a sărit și mie muștarul și am zis: "Dumneata mă înveți pe mine cum să mă port în societate?! Dacă vreți să mă dați afară din Radio, puteți să mă dați! Căci eu știu și altceva să fac, afară de Radio". Și m-am enervat... și pe urmă s-a terminat cu chestia asta! L-au scos din Radio pe Rogalski pe un an (.).

Director a venit Matei Socor, președintele Radioului. Ăsta era muzicant, avea și poziție. El a stat în închisoare un timp și din închisoare l-a scos George Enescu. A venit cu autoritățile [comuniste]. Și acum eu vă spun ce i-a făcut el lui Enescu: noi am cantat nu știu, prin '50, am avut un concert simfonic, unde [Matei Socor] a făcut partea I din Simfonia Leningradului de Sostakovici. Și la concert a venit și Enescu, împreună cu Alfred Alessandrescu, cu care era în relații foarte bune. Și după concert a venit în sala unde sunt dirijorii la Ateneu și eram chiar acolo, langă Socor, a venit Enescu cu Alfred și i-a spus așa: "Știi, Socor, că te-ai descurcat destul de bine la partea I la simfonia asta!" Știți ce i-a răspuns?! "Nu primesc felicitari de la acela care a cântat pentru ajutorul legionar". Și s-a înroșit Enescu la față - eram acolo! - am și alți martori pentru asta care o spun. Și Enescu i-a spus așa: "Păi dacă nu cântam, mă împușcau!".... Apoi Enescu s-a dus în URSS și-a cântat, împreună cu Oistrah, cu Filarmonica din Moscova, apoi a plecat la Paris. Enescu a cântat pentru ajutorul legionar, a dat un concert, asta-i adevărat, dar Enescu nu putea să-i vadă pe legionari, ăsta-i adevărul...

Acum Socor tăia și spânzura, dar are un merit: el a făcut clădirea asta nouă a Radioului, el a obținut bani, nu altcineva (...), așa că are și el un merit. A cumpărat fracuri la orchestră, că până atunci noi cântam cu haine negre...

[C142-143/ Interviu realizat de Silvia Iliescu și Octavian Silivestru, 20.09.1994]

2) Noi angajări, noua structură

"Care era marea luptă în perioada aceea în Radio?! Puritatea ideologică!"

CRISTIAN POPIȘTEANU

Ziarist, colaborator la SRR ca elev, 1947-50; angajat la Serviciul controlul emisiunilor, 1950-54; redactor la Redacția emisiunilor interne, Secția politică internațională, 1954-1963, apoi în presa scrisă

Aveam o mare atracție pentru radio și am intrat pentru prima oară în clădirea din Strada General Berthelot 62-64 în 1948, când am intrat pentru a discuta și pentru a prezenta Revista elevilor (..). Întrucât sediul revistei era pe strada Știrbei Vodă, sediul Radio-ului era aproape, ne-am gândit la un moment dat să facem un schimb de experiență cu emisiunile - era foarte la modă pe vremea aceea - cu emisiunile de tineret de la radio. Atunci am cunoscut o echipă de aur a Radio-ului în frunte cu Octav Pancu-Iași, Octavian Sava, Corneliu Leu, Eduard Jurist, Titi Ax și Virgil Stoenescu, cei de care mi-aduc aminte în clipa asta. Aceștia erau, să spunem, inima și inteligența de la Radio. Mai era de asemenea Alexandru Stark, care era deja colaborator când am sosit eu pentru primele discuții (.).

Eu de la început m-am ocupat, m-am dedicat - ca să spun - dar era tot o pasiune, politicii externe. Deci acesta a fost începutul cu radio (.). Vreau să fac o precizare esențială: toți acești tineri erau tineri comuniști, eu eram de asemenea tânăr comunist, începusem din '47 să fiu alături de tinerii din organizațiile de stânga. (...)

O întâmplare a fost la Cadre. S-a creat un post liber la... era o Secție de control al emisiunilor, un control literar-muzical. Cum se petrecea acest lucru, asta nimeni nu știe azi în Radio: deci între 1948 și 1955-'56 a existat această Secție de control al emisiunilor, în timpul difuzării emisiunilor. Ce scop avea?! Să nu se petreacă ceva în emisiune, deci se făcea această ascultare pe trei variante: cineva asculta textele, dacă se citesc bine și dacă se citesc corect; altcineva asculta muzica; și un al treilea om - un inginer - supraveghea din punct de vedere al manevrelor tehnice. Pe de-o parte, este rizibil, dar pe de altă parte este foarte profesional pentru că nu exista în acestă privință un control politic. Controlul politic se exercita, era cenzura, era Direcția presei. Acest Control al emisiunilor explica apoi președintelui Radio-ului și apoi Consiliului de conducere al Radio-ului cum a decurs emisiunea. Erau foarte mulți oameni calificați: lectori universitri, asistenți universitari, profesori de limba română, profesori de istorie și ingineri, era un seviciu de 33 de persoane.

Am dat probă aici și am reușit la acest serviciu care era condus de Tereza Macovescu, soția lui George Macovescu și de inginerul Iosif Alexandru Bujes, un om de la care am învățat enorm. Am stat două săptămâni în care am ascultat emisiuni literare, politice, informative, de la radiojurnale, emisiunile de știri, până la piesele de teatru. Mi-am făcut rapoartele de probă și marea mea lovitură a fost cu transmisia din luna noiembrie despre Doftana. A fost o transmisie liberă, transmisie în direct, era o aniversare (...) în noiembrie '50 s-a făcut o transmisie de la Doftana: a fost încununarea probei mele! Se pare că am făcut observații foarte corecte pentru vremea aceea și am fost declarat bun să fiu angajat pentru calitatea de "controlor literar de emisie " (.).

Eșecul a fost că am fost chemat la Cadre să-mi completez fișa. Mi-am completat fișa și timp de trei săptămâni n-am primit nici un rezultat, se făceau cercetări. La un moment dat am început să mă interesez ce se întâmplă - un mister total. Când au trecut șase săptămâni am devenit angoasat, eu mă știam ca o lacrimă, adică nu aveam nici un fel de probleme. Sigur, era originea mea, dar această origine nu presupunea o trimitere la cine știe ce activități politice sau de altă natură și atuncea am fost luat și chemat la niște discuții. Eu discutam cu o tovarășă care m-a ținut aproximativ o săptămână cu o singură întrebare: să declar ce am făcut în timpul dictaturii regale - atunci aveam 5 ani - și a fost imposibil să depășesc acest moment! Imposibil!... Aceste fișe de cadre, am aflat ulterior, au fost alcătuite cu ajutorul consilierilor sovietici și consilierii sovietici au luat istoria României așa cum o cunoșteau ei și cum o vedeau în lumina ideologiei comuniste și au luat toate etapele: a fost regim burghezo-moșieresc până în '38, în '38 a venit dictatura regală, după aceea a venit dictatura legionaro-antonesciană, după aceea a venit războiul. Era prăpăd acolo când ajungeai, pentru că era participarea la războiul antisovietic etc, etc.

Dar cu mine începeau cu prima perioadă, la care se împiedicau. Curios este faptul [acesta]: când ajungeau la legionari, vedeau că [pe-atunci] aveam 8 ani... Probabil că am fost și foarte nervos, pentru că în cele din urmă m-am dus la directoarea acestui serviciu de Cadre care mi-a devenit după aceea o foarte bună prietenă și care a fost ulterior directoarea programelor de la "Kol-Israel" vreme de 20 de ani, a emigrat în Israel și a fost directoarea programelor, asta după ce am fost noi prieteni și am lucrat la același serviciu. Asta era o femeie foarte deșteaptă, era o doamnă din Basarabia și se refugiase în România, dar era extraordinar de inteligentă: Mira Bădulescu. Și această doamnă, Mira Bădulescu, a rezolvat problema, s-a lămurit că aveam 5 ani (.).

Pe 22 decembrie 1950 am fost angajat la Radio pe postul de controlor literar de emisie.

[C208 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 3.03.1995]

EUGEN PREDA

Ziarist, istoric, redactor la Sectia interna a SRR, apoi la cea externa, 1950; redactor la Sectia sarba, 1950-52; redactor la Radiojurnal, 1952-1955; redactor sef la Radiojurnal, 1955-57; sef al Sectiei externe, 1957-65

În martie 1948, m-am dus a Comisia de control a partidului, să-mi rezolv situația de partid - mi se pierduse dosarul - și acolo am fost întrebat : "Dar cu ce te ocupi dumneata acuma? N-ai vrea să te duci la Radio, că noi avem nevoie de tineri la Radio? " Am spus : "Bine, am să mă duc !" Și m-am dus și am vorbit cu Iosif Ardeleanu, care era directorul Direcției Politice a Radiojurnalului, așa se chema atunci, era prin data de 13 sau 14 martie. Și m-a întrebat dacă am vreo idee despre activitatea care se desfășoară la Radio, i-am spus că n-am nici o idee, decat că ascultam și eu radio-ul din când în când. Și mi-a explicat că au nevoie de ziariști și m-a întrebat în ce aș vrea să mă specializez: în politică externă sau în politică internă ? (.) În ziua de 16 martie i-am dat telefon și mi-a spus că de a doua zi pot să viu la lucru.

Am intrat la Secția internă, însă am avut șansa să dau peste un coleg de-al meu, care între timp a murit, se numea Iulian Fițig, care era un băiat mai cult, cânta la pian și care se ocupa de cei nou veniți. Deși era de aceeași vârstă cu mine, aș putea spune că a fost primul om de la care am învățat cum se fac știrile. Așa am lucrat la Secția internă până în mai când s-a ivit ocazia să pot trece la Secția externă. Întâi mă lămurisem că pretențiile pe care le aveam eu față de această funcție nu prea corespundeau cu realitatea, adică nu erau cunoscători de limbi străine și nici nu erau absolvenți de la Drept. Șeful secției se numea Petre Macovescu și era puțin cam distrat, adică era cu radio dat tare, asculta muzică simfonică, dirija în timpul ăsta și se ocupa și de știri și de alte cronici care se făceau. Însă era un tip care știa meserie, așa că al doilea profesor al meu a fost Petre Macovescu.

Însă am stat foarte puțin la Secția externă. Pentru că, dacă-mi aduc bine aminte, chiar la sfarșitul lunii mai am fost trecut la Secția sârbă. Deși nu știam nici un cuvant în limba sârbă, însă era o secție care avea un caracter special: era secția care se ocupa de campania anti-titoistă. Am fost chemat de către conducerea Radiodifuziunii, Paul Gherghea era vicepreședinte, și căruia îi făcuse o impresie relativ bună ceea ce făcusem eu ca știri. În plus, dosarul a jucat un rol, adică eram ceea ce se numea "un om de încredere" (.). Paul Gherghea mi-a explicat că era o chestiune foarte importantă, delicată: era o campanie uriașă împotriva lui Tito... Chiar șeful secției era un imigrant politic, erau oameni care făcuseră pasul acesta datorită iluziilor care erau în privința URSS. În '52 când campania anti-titoistă își dusese de-acuma vârful, am fost chemat de către Luchian și mi s-a spus că o să trec în calitate de redactor - redactor pe vremea aceea însemna un fel de șef de secție - la Radiojurnal, redacția principală a informațiilor politice.

Însă șansa vieții mele a fost că în noiembrie 1952 s-a schimbat conducerea, adică a venit Henri Dona, a venit în calitate de redactor-șef. Era un ziarist sută-n sută, desăvarșit! Și un om care nu și-a adus prietenii, ci a căutat dintre tineri să ridice oameni. El era "groaza" noastră, că ieșea pe coridor să se ducă la lavabou, și dacă te întâlnea, începea să spună : "Măi, ia spune-mi mie, cum se numește ziarul Partidului Comunist din Olanda ?" Bineînțeles că nu știai... sau care era capitala Honduras-ului. Și el zicea : "Bine, du-te și te documentează și vino și spune-mi !" Te duceai la documentare, începeai să cauți până când găseai, apoi veneai și-i spuneai și apoi el îți replica: "Dar, parcă așa îi spune..." și spuneai greșit pronunția. Cert este că el a avut o mare influență, atât asupra mea, cât și asupra celorlalți. Adică gazetăria radiofonică în sensul modern a început odată cu dânsul.

[C217 - C218 / Interviu realizat de Mariana Conovici, 16.03.1995]

EMANUEL ELENESCU

Absolvent al Conservatorului din Iași; instrumentist, apoi dirijor al Orchestrei radio, 1933-75

În 1948 s-a schimbat structura programelor: erau numai programe cu "cântece de mase" pe care nu le asculta nimeni, cu propagandă, "Să învățăm limba rusă cântând", era asta... Mi-aduc aminte că treceam tot pe Popa Tatu, pe lângă un bloc și era vară, cald, toate ferestrele deschise, cânta la radio, se auzea la toate ferestrele, tare. Și-odată se întrerupe [emisiunea] și: "...acuma să învățăm limba rusă cântând!" La comanda de 1-2-3, la toate etajele ram-ram... au schimbat potențiometrul! Nu asculta nimeni!.. Când te pune cu de-a sila să înveți, nu înveți, asta este!

Se cânta și muzică rusească multă, foarte puțină muzică germană, Beethoven se cânta, Mozart se cânta, Schumann se cânta, dar Wagner nu, că se spunea că e antisemit, dar când au venit ei la putere, toate discurile cu Wagner le-au spart! Un domn care stă acuma la Viena, eu nu-i spun numele, a spart toate discurile cu opere de Richard Wagner! Cântam foarte mult Șostakovici... Eu am dirijat numai când am făcut turneul cu Orchestra radio, am făcut turneu în Rusia, împreună cu Conta, am dirijat la Riga, la Moscova, la Petrograd, la Odesa (...). Am făcut turnee mari cu Orchestra radio, am fost tot cu Conta, noi împreună, la Taormina de două ori, apoi am fost în Germania Federală, am fost în Franța eu singur, am dirijat la Toulouse, la Metz, la Nisa, asta chiar înainte de a ieși eu la pensie, în '70 -'75 (...). Atunci orchestra era foarte bună, pe timpul comuniștilor, din cauză că era disciplină, orchestra era foarte bună și de ce?! Că nu le dădea voie să plece! Erai plătit cam prost, dar trebuia să cânți bine. Când am fost eu angajat la Radio, în '33 era, sigur, democrație mare, erai plătit bine, dar dacă nu erai un instrumentist bun, te dădea afară!

[C142- 143 / Interviu realizat de Silvia Iliescu și Octavian Silivestru, 20.09.1994]

CRISTIAN POPIȘTEANU

Ziarist, colaborator la SRR ca elev, 1947-50; angajat la Serviciul controlul emisiunilor, 1950-54; redactor la Redacția emisiunilor interne, Secția politică internațională, 1954-1963, apoi în presa scrisă

Deci Matei Socor a plecat și în locul lui a fost numit Mihail Roșianu, care era un om extrem de cumsecade. Mihail Roșianu era cel care l-a ajutat pe Gheorghe Gheorghiu Dej la evadarea de la Târgu Jiu și era legat foarte mult de Gheorghe Gheorghiu Dej și se bucura de încrederea lui. Era un profesor, un învățător de fapt, un pedagog. Spre deosebire de Matei Socor, era un om limitat. Limitat, dar foarte cumsecade. Mihail Roșianu se ocupa foarte mult de Radio. Dar spre deosebire de Socor care era extrem de absent la problemele Radio-ului - conduceau cei doi vicepreședinți - Roșianu, care a venit odată cu o oarecare schimbare în viața partidului, era foarte prezent, de dimineață până noaptea în Radio și unul din obiceiurile lui era că nota tot ceea ce-i spuneau colaboratorii, avea sute de blocuri pe care le umplea într-o zi, cu creion roșu, albastru. Nimic din ceea ce spunea nu se rezolva. Știu că era foarte apropiat de conducerea partidului și este legat - în amintirea mea - de momentul când a venit viscolul cel mare din 1954, ianuarie - februarie, când el a călătorit prin București cu o tanchetă, era zăpadă de 1 m, de 2 m, de 3 m sau 4 m și pe anumite străzi el a mers cu tancheta... se speria foarte ușor: dacă se întâmplă o greșeală față de partid?! Dacă se întâmplă o greșeală de emisie sau dacă se întâmplă o abatere de la puritatea ideologică?! Asta era...

Care era marea luptă în perioada aceea în Radio?! Puritatea ideologică! Să nu fie un cuvânt greșit, să nu fie un articol greșit, să nu fie o emisiune greșită. Greșită din punct de vedere al cenzurii sau greșită din punct de vedere al orientării.

După Mihail Roșianu a urmat Melita Apostol, soția lui Gheorghe Apostol. Femeie foarte inteligentă, foarte cultivată, cu care am obținut plecarea mea de la Serviciul de Control și venirea mea în redacție. După Melita Apostol a venit Ion Pas (.). Ion Pas a venit în momentul în care s-a făcut o reanalizare a poziției partidului față de social-democrați. Ion Pas era un scriitor, un om extraordinar de bun, de blând, de înțelept. Un om care trecuse prin foarte multe, un scriitor și un ziarist de meserie și care se bucura de încrederea partidului și mai ales de dorința partidului de a arăta că are încredere în el, după care au urmat Petre Gheorghe, apoi Mihai Sion-Bujor. După aceasta a urmat la președenția Radio-ului Constantin Prîsnea care a fost de două ori: o dată a fost președinte, după aia vicepreședinte și din nou președinte și cred că acesta era în perioada când am plecat (.), în septembrie 1963 (.).

În orice caz, ceea ce-i caracterizează pe toți este faptul că erau activiști de partid. În vreme ce oamenii despre care v-am vorbit erau personalități legate de partid, legate de orientarea de stânga și comunistă, oamenii care au fost după '64-'65 au fost întotdeauna activiști de partid.

[C208 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 3.03.1995]

EUGEN PREDA

Ziarist, istoric, redactor la Sectia interna a SRR, apoi la cea externa, 1950; redactor la Sectia sarba, 1950-52; redactor la Radiojurnal, 1952-1955; redactor sef la Radiojurnal, 1955-57; sef al Sectiei externe, 1957-65

În '57 aș putea spune c-am avut un nou început, am trecut în calitate de șef al Secției externe, însă după ce am fost scos din funcția de redactor șef adjunct... era o chestiune episodică și mă așteptam să fiu complet deplasat din redacția în care mă formasem, lucru care a și survenit la începutul verii anului 1958, când am fost mutat la Redacția Emisiunilor Pentru Străinătate (.).

De fapt, R.E.P.S.-ul era pe vremea aceea și a și continuat să rămană un fel de "cimitir al elefanților", adică acolo era locul de ispășire pentru un purgatoriu al cărui final nu se putea cunoaște.

Eu nu știam chiar bine engleza ca să fiu șeful secției, însă probabil că oamenii de-acolo m-au primit destul de bine, pentru că ei resimțeau nevoia profesionalizării ca gazetari. Am acordat în primul rând atenție Catincăi Ralea și lui Tibi Tomcsányi; Catinca Ralea era omul care avea o cultură generală foarte dezvoltată, era tânără și făcea dovada unor calități foarte mari, în afară de posedarea perfectă a limbii engleze - vorbea chiar americana!

În redacție am stat vreo doi ani de zile; după aceea am fost trecut la Secția externă a R.E.P.S.-ului. În general la R.E.P.S. existau oameni foarte buni, care erau traducători eminenți, erau foarte mulți tineri valoroși, care doreau să vină la Radio pentru a se perfecționa și chiar cu riscul că unii urmau să plece, noi îi primeam cu brațele deschise pentru că era un mare câștig.

[C219 - C 220 / Interviu realizat de Mariana Conovici, 23.03.1995]

3) Dotarea tehnică

"S-au echipat 12 cabine de crainic, dintre care 6 pentru emisie, 6 pentru recepție etaj 2 și 3, s-au echipat 7 cabine mai mari pentru înregistrări, control general"

PETRE GALBURĂ

Inginer la SRR, 1949-53 ; inginer șef la Direcția tehnică, 1953-56 ; director tehnic, 1956-87

Emisiune s-a făcut [imediat după razboi] de la Liceul "Sfântul Sava", pentru că în 1944 nemții au bombardat clădirea din General Berthelot și au rămas peste noapte fără echipament de transmisie. S-a reparat asta, s-a aranjat. Între timp s-au amenajat la "Sfântul Sava", la etajul II, două cabine de transmisie și un studio de transmisiuni muzicale, unde înregistrau mici orchestre și soliști. Am înregistrat eu Ioana Radu, Maria Tănase, Maria Lătărețu și alții. Deci, din cabinele de la "Sfântul Sava" se făceau emisiunile și se transmitea până la emițător și de acolo în eter. Două cabine erau de transmisie, două cabine din care se emiteau pentru 32,5m și 41 de m. Transmisiile Radio "România Liberă" au fost de acolo, din Maior Șonțu și din "Sfântul Sava".

[R674 / Interviu realizat de Octavian Silivestru, 26.051997]

PAUL ȘTIUBEI

Inginer, angajat la construirea postului Radio Bod, 1933; la studiourile din București 1935-38; la montarea studiourilor teritoriale: Chișinau (1939), Iași (1941), Timiș (1944), Tg. Mureș (1958), Cluj (1966)

După 1948 s-a pus problema înlocuirii aparatajului cu unul nou, rusesc. Și am reușit atuncea, de față cu cei mai mari, directorii care erau, să le demonstrăm că sistemul ăsta, cu cursor, merge mai bine decât sistemul rusesc, cu butoane. Și s-a făcut un proiect, s-a aprobat proiectul ăsta și atuncea s-a intrat în legătură cu o fabrică din Viena. A venit de la Viena un șef de la laboratorul de construcții, a stat de vorbă cu noi, ne-a văzut, îmi aduc aminte, plouați și plictisiți de situație și a încercat să ne încurajeze: ,,Nu se poate, domnilor, trebuie să rezistați!..." Și după aceea am fost trimis la Viena, la fabrică, să vedem proiectul. M-am dus cu Ionescu Aurel, el era proiectantul, de fapt, el a proiectat instalația Casei Radiofoniei. Am făcut noi câteva modificări la proiect și ei au acceptat, după aceea a urmat montarea, mă refer la studiouri, erau două studiouri: era unul mare, acela era cu tratament acustic, cu perdele și încă un studio mai mic, care era pentru soliști, pentru tarafuri.

Și au început lucrările la clădirea asta nouă. Pe vremea aceea, eu eram directorul exploatării, îmi dăduse un ajutor, un secund, care m-a înlocuit apoi. Și m-au trimis pe șantier, la studiouri. După ce s-a terminat construcția, am început să montăm aparatajul și șeful, Anton Necșulea, șeful serviciului, hotărâse ca fiecare inginer să ia un studio în construcție. Și pe la sfârșit au ieșit atâtea neînțelegeri încât am rămas eu singur, cu toată instalația. În special, am făcut instalația din centrală, de sus de la etaj, de la controlul tehnic, care durat câțiva ani. Montarea studioului a durat 3 ani, din '52 până în '54, în '55 au intrat în funcție studiourile noi. Va să zică, noi terminasem, dar a urmat o școală cu operatoarele, că totul mergea cu totul altfel față de aparatele vechi, aparatele vechi erau o nenorocire, acum totul era nou.

[C1267 / Interviu realizat de Octavian Silivestru, 16.10.2000]

PETRE GALBURĂ

Inginer la SRR, 1949-53 ; inginer șef la Direcția tehnică, 1953- 56 ; director tehnic, 1956-87

Între timp a început să se construiască actuala Casă a Radiodifuziunii, în '51-'52-'53 a fost gata, afară de sala de concert, prin '53. Mi-aduc aminte că am primit delegație la Festivalul Tineretului din '53 și am lucrat la etajul 2, unde acuma se fac emisii. Au lucrat acolo toți, își făceau emisiunile; noi făceam emisiunile la etajul II, deci majoritatea cabinelor erau în stare de funcțiune în '53 (...). Direcțiile de programe au început să facă emisiuni în mod masiv și atunci nu aveam echipament. Am pus problema achiziționării de echipament și s-a aprobat să se importe echipament și s-a importat așa: din URSS magnetofoane R 16, s-au importat 10 în prima etapă; s-au înregistrat după aceea Philips, așa-zisul Philips de lemn, era carcasa de lemn, care erau mai friabile, de-aia am trecut pe echipamentul ăsta. După aia s-au înregistrat pupitre, câteva pupitre care au fost în cabinele existente, erau în strada General Berthelot două cabine de crainic, un cartier general și un studio de 1000 m3 care este acuma la etaj, așa-zisul studio 8 și la subsol erau două cabine tehnice cu studiouri de volum mai mic, de 2-300 m. Și am echipat aceste cabine, în primul rând.

După aceea, s-a echipat noua Casă.... asta, ce ți-am spus, a fost în vechea Casă a Radiodifuziunii. În noua Casă care este la ora actuală s-au echipat 12 cabine de crainic, dintre care 6 pentru emisie, 6 pentru recepție etaj 2 și 3, s-au echipat 7 cabine mai mari pentru înregistrări, control general, în care intrau toate ieșirile și din exterior unde se putea da legătura în studio, dupa aia.

Echipamentul a fost achiziționat de la Siemens-Austria și magnetofoanele s-au achiziționatde la Studer, Philips și Telefunken în diverse etape, pentru a se echipa aceste cabine.

Eu, ca inginer-șef, apoi ca director tehnic, făceam propuneri de achiziționare de utilaj pe care îl înaintam Președintelui Radiodifuziunii. Dânsul cerea prin Direcția Economică la C.S.P. - Consiliul de Stat al Planificării - valută. După ce se aproba valuta, ni se comunica că s-a aprobat și mergeam și achiziționam utilajul. Tipul de utilaj ce-l propuneam eu ca director șef sau ca director, discutam într-un colectiv, așa-zis Comisia tehnică, 10-12 ingineri, se discuta și se hotăra: pe ăsta îl luăm, pe ăsta...

Din punct de vedere tehnic, nu putea să schimbe nimeni, putea să diminueze cantitatea, dar după ce aveam alocați banii, ăștia erau banii, ăsta era utilajul! Noi ceream oferte 2-3-4, de la diverse firme pe care le cunoșteam noi, prin intermediul Ministerului Comerțului, prin Mașini Import sau Tehnoimport. Ei dădeau ofertele, propunerile noi le făceam...

[R674 / Interviu realizat de Octavian Silivestru, 26.05.1997]

4) Stații de emisie, studiouri teritoriale

"Ceaușescu dorea să aibă emisia în mână, să fie totul centralizat. Am întrebat: " Bine, atunci ce se întâmplă cu România, dacă între orele 24 și 6 dimineața rămâne complet izolată?"

PETRE GALBURĂ

Inginer la SRR, 1949-53 ; inginer șef la Direcția tehnică, 1953- 56 ; director tehnic, 1956-87

În 1948, pentru o scurtă perioadă de timp, am fost în contact cu Radio "România Liberă". În strada Maior Șonțu, acolo se găsea acest studio, o încăpere mică, un magnetofon, un mic pupitru, portabil, din care își făceau emisiuni, emisiuni care se transmiteau pe lungimea de undă 32,5 m, era frecvența Radioului. Nu avea oricine acces acolo... Pentru întreținerea acestor aparate erau doi tehnicieni a căror nume nu-l mai țin minte. Director general atunci era Ernest Gross și director tehnic Reich Ion și ei asigurau tehnicienii care asigurau întreținerea acolo și care erau salariații Radioului.

Era păzită ... nu se putea să intre oricând și oricine acolo, aveam o legitimație specială. Aparatura provenea din dotarea Radioului, aparate erau un Bosch, magnetofon Bosch cu un pupitru foarte... era al Radioului, pentru că acest birou era pe vremea când era Comitetul de Radiodifuziune și Radioficare în componența căruia intrau și stațiile de emisie. După acest moment s-au separat: stațiile au trecut la Ministerul Telecomunicațiilor și studiourile de Radiodifuziune și cele de Radioficare au trecut la Societatea de Radio.

[R674 / Interviu realizat de Octavian Silivestru, 26.05.1997]

CAROL REINHEIMER

Inginer la postul Radio Bod, 1935-1952

De ce ați fost trimis la stația Galbeni ?

Păi ca sancțiune, pentru că se aflase că am vorbit despre echipa de apărare pasivă, ceea ce a fost foarte grav. Pentru treaba asta fusesem chemați toți șefii, am fost chemați la București și ministrul Walter Roman, tatăl lui Petre Roman, ne-a pus în vedere ca să ne facem o echipă de apărare pasivă, în 1952... [dar] să nu se afle nimic despre această situație. Cu câteva săptămâni mai-nainte venise însă o echipă militară, trei ofițeri care au controlat peste tot ca să găsească un adăpost de apărare pasivă sau ceva în toată instalația și în clădirea inginerilor și în clădirea mecanicilor și pe la post, să vadă ce se poate face.

Sigur că toată lumea știa că e vorba de apărare... Pentru ca pe urmă să fiu eu învinuit, că s-a aflat despre apărarea pasivă de la post. Și-am fost chemat la București, directorul Gross Ernest m-a chemat în birou și mi-a spus: "Domnule Reinheimer... sau tovarășe Reinheimer, conducerea ministerului nu mai are încredere în dumneata. S-a divulgat problema cu apărarea pasivă și în consecință vei fi înlocuit. O să te transferăm în altă parte..." Am crezut că mă trăsnește Dumnezeu cand am aflat, nici prin gând nu mi-a trecut!

[C152 / Interviu realizat de Silvia Iliescu și Octavian Silivestru, 11.10.1994]

ALICE PERȘOIU

Absolventă a Facultății de Litere; secretară la Direcția programe, 1935-41; la Serviciul teatral 1941-49

În '45 m-am căsătorit cu Romulus Perșoiu care a fost numit șef contabil la stația Bod, el lucra în contabilitate la Radio și în ianuarie '46 ne-am dus la Bod. În vara lui '46-'47 am făcut chermeze, Bodul are o grădină frumoasă, o fântână arteziană, un mic lac. Era muzică, se făcuse o tribună, o platformă pentru dans, însă nu-mi amintesc ce muzică era, nu, nici într-un caz muzică militară, bufet cu mititei, cu grătar, astea s-au făcut cam două-trei pe vară în '46, '47... Și la aceste chermeze - le ziceam noi "chermeze" - veneau din sat, din satul Hălchiu, din fabrică, toată lumea și noi, salariații, eram suficienți, se făceau petreceri până dimineață.

La Bod erau două corpuri de locuințe, într-unul erau mai multe apartamente, în celălalt era o sală mai mare, iar în locuința inginerilor și în camera de inspecții se făceau mici reuniuni ale salariaților din Bod. Și eram mulți salariați care stăteam în satul Bod, care locuiam la familii, dar veneau și luau parte și era tratația zilei, cu crenwurști - era fabrica Hălchiu care făcea niște crenwurști foarte buni! - erau crenwurști, bere, se puneau niște discuri, se dansa, se fuma, se vorbea. Astea erau destul de dese, reuniunile astea la Bod, au fost câțiva ani, pe urmă nu s-au mai făcut.

"Reuniuni tovărășești" au fost la Bod, la stația Bod. Acolo, fiind izolați într-o colonie, eram "tovarăși" cu toată lumea. Eram fără origine sănătoasă, eram intelectuali puși la index, plus în familie am mai avut probleme cu frați, surori. Nimenea nu crâcnea, nimenea nu zicea, pentru că în fiecare birou doi-trei îți cântăreau fiecare vorbă, fiecare gest. Atunci fiecare ne băgam în găoacea noastră și stăteam izolați cât puteam mai mult.

S-au făcut reuniuni [tovărășești] la Bod, ne duceam, trebuia să ne ducem, era la 1 Mai, ziua muncitorilor, ne duceau, se ținea totdeauna o conferință, după care urma un mic bufet; ce consumam ne privea pe noi și erau petreceri așa, tovărășești. La Bod eram și puțini: era directorul postului - când am fost eu era atunci Lică Georgescu - erau inginerii Reinheimer și Jenică Dumitrescu, Alice Demetrescu, era economistă și... noi, bărbatu-meu cu mine, șefii, conducătorii... eu am lucrat administrator acolo. La reuniunile astea ne duceam pentru că eram obligați, trebuia să ne ducem, se ținea - am spus - o conferință, apoi începea petrecerea muncitorească, la care trebuia să luăm parte vrând-nevrând pentru că eram suspectați, fiecare gest, fiecare mișcare pe care o făceam. A fost o perioadă, în fiecare sâmbătă trebuia să ne întâlnim și ne întâlneam pentru că eram suspectați...

Propaganda cum se făcea?! Era la reuniunea asta, care se făcea săptămânal într-un timp, sau la două săptămâni, sâmbăta se făcea o mică conferință, ne prelucrau, așa... noi îi și cunoșteam pe fiecare și eram foarte prudenți. Eram puțini și fiecare pas ți-l urmărea, fiecare vorbă ți-o urmărea, nu știai, în fine, reușisem să ne cunoaștem și sentimente și tot dar totuși trebuia să fim foarte prudenți, mai ales că în timpul ăsta la post [unora] li se desființau contractele de muncă.

Mulți au fost dați afară, dintre mecanicii care au vorbit mai mult, s-au manifestat mai mult, au fost dați afară - noi ne-am păzit cât am putut! - te dădea afară, nu era nici o justificare: venea de la București, de la centru, [dispozitia]: "desființează contractul [de muncă] lui cutare..." - nu era nici o justificare! Nici o justificare, absolut nici una... te chema de la personal, îți dădea plicul...

[C73 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 10.11.1994]

PAUL ȘTIUBEI

Inginer, angajat la construirea postului Radio Bod, 1933; la studiourile din București 1935-38; la montarea studiourilor teritoriale: Chișinau (1939), Iași (1941), Timiș (1944), Tg. Mureș (1958), Cluj (1966)

Am mai fost o dată la Iași și am mai făcut o dată instalația de acolo. După aceea, m-am dus la Târgu Mureș, unde am făcut studiourile pe care le-am pus în funcție, în 1958, în ziua de 8 martie, era ziua femeii. Și după aceea se terminase sala de concerte, făcută mult mai târziu... Am făcut instalația la sala de concerte, tot cu echipa mea de băieți. După aceea s-au cumpărat cinci mașini de reportaj, pe care le-am făcut așa, ca să fie mobile, să aibă tot ce trebuie în ele.

După aceea m-am dus la Cluj, Clujul l-am făcut de două ori; a doua oară l-am refăcut cu aparataj mai nou. După aceea s-a făcut la Cluj un centru de emisiune, o clădire nouă s-a construit acolo, după care a fost delegat un inginer, inginerul Militaru, dar tot trebuia să mă duc din când în când, să văd cum merg lucrările.

[C157 / Interviu realizat de Mariana Conovici, 30.08.1994]

DINU SARARU

Scriitor, redactor Secția culturală, 1950-1960

Am cunoscut pe un tehnician al Radio-ului, un reporter tehnic ca să spun așa, Chidu îl chema, (.) și pe care l-am avut eu însoțitor în diversele împrejurări: eram eu reporter la Radio; magnetofonul lui era un dulap, că nu puteau să-l ducă doi oameni, așa era de mare! Ca un cufăr imens, de voiaj, de pe timpuri și greu și era totdeauna și Chidu și șoferul și încă cineva, îl cărau. Așa am fost la Cezar Petrescu la un moment dat, la Bușteni, să fac un interviu cu el, tot așa am cărat, am ajutat și eu să cărăm cufărul ăsta imens pe care se înregistrau reportajele.

[CD 1926 / Interviu realizat de Octavian Silivestru, 18.102012]

PETRE GALBURĂ

Inginer la SRR, 1949-53 ; inginer șef la Direcția tehnică, 1953- 56 ; director tehnic, 1956-87

S-au cerut studiouri teritoriale și le-am înființat: la Iași, Cluj, Târgu Mureș, Timișoara și Craiova. Munca a fost infernală, pentru că nu au fost bani suficienți ca să se facă și atunci am căutat clădiri pe care să le folosim prin diverse adaptări în scopurile astea. Am găsit clădirile, le-am amenajat, respectiv le-am dotat cu utilaj minim, ca după aceea să fie întregite. Clădirile erau punse la dispoziție de organele locale, fondurile le obținea Radioul, le amenajam, le dotam și începea emisiunea. A fost foarte greu să obținem clădirile, deși primii secretari erau erau foarte amabili și ne-au sprijinit consistent. S-au amenajat aceste clădiri în studiourile teritoriale pe care, după cum știți, la un moment dat, Ceaușescu le-a desființat, în 1985.

[R674 / Interviu realizat de Octavian Silivestru, 26.05.1997]

NICOLAE DUMITRU

Director general adjunct al SRR, general MApN "Ceaușescu dorea să aibă emisia în mână, să fie totul centralizat. Am întrebat: " Bine, atunci ce se întâmplă cu România, dacă între orele 24 și 6 dimineața rămâne complet izolată?"

În 1977 a avut loc o vizită a lui Nicolae Ceaușescu la Motru. Situația a făcut ca la aceea dată, Televiziunea și Radiodifuziunea să nu poată realiza la timp transmisiile necesare. S-a ajuns târziu, oamenii au fost obosiți după drum, nu au avut timpul necesar ca până a doua zi să poată realiza legăturile radio-releu. De asemenea, Radiodifuziunea a întârziat din cauza unor conexiuni și unor probleme tehnice. Directorul general-adjunct al Radioteleviziunii Române, directorul adjunct al studiourilor de televiziune și o serie întreagă de alte persoane care au fost la timpul respectiv anchetate, cercetate. S-a hotărât ca la Radioteleviziunea Română să fie adus un militar care să preia conducerea tehnică. S-a luat hotărârea să fiu numit eu, deoarece îndeplineam funcția de șef de stat major al Comandamentului trupelor de transmisiuni. (...) Am primit ordin să mă prezint deîndată în fața comandantului suprem al Armatei Române [Nicolae Ceaușescu] unde mi s-a ordonat să mă prezint de îndată la Radioteleviziunea Română pentru că am fost numit directorul-general adjunct. Răspundeam de problemele tehnice, problemele economice, problemele administrative și în primul rând de problemele de ordine. (.)

La Radiodifuziune era echipament foarte vechi, din 1948. Pentru aceasta am discutat cu firma Siemens din Austria, am discutat cu mai multe firme care ne-au oferit echipament la jumătate de preț. Tratativele s-au dus din 1983 până în 1985.

În 1985 trebuia să trecem la realizarea studiourilor [noi]. Mai întâi schimbam aparatura și după aceea o mutam. Și tocmai când lucrurile erau pregătite și puse la punct ca să ne fie livrat echipamentul respectiv, s-a spus că s-a hotărât, nu se mai face emisia la Radiodifuziune, că emisia se va realiza la Casa Poporului, azi Casa Parlamentului. Acolo s-a prevăzut spațiul, o aripă era proiectată pentru studiourile respective, pentru partea de emisie, atât pentru radio cât și pentru televiziune. Ceaușescu dorea să aibă emisia în mână, să fie totul centralizat.(...)

În 1985 directorul general al Radioteleviziunii Române m-a trimis pe mine la o ședință de guvern unde urma să se hotărască soarta studiourilor teritoriale. La această ședință am luat cu mine planurile întocmite în 1968, cu misiunea în situații deosebite a Radioului și a Televiziunii. Ședința de guvern a fost condusă de către primul ministru Dăscălescu. Spre surprinderea mea era prezentă și Elena Ceaușescu. S-a hotărât ca Televiziunea Română să funcționeze zilnic numai două ore, între orele 20:00 - 22:00; la ora 22:00 [emisiunea] se închide. Radiodifuziunea Română - studiourile centrale vor funcționa numai până la orele 24:00; la orele 24:00 se închid și se redeschid la orele 6:00 dimineața. Toate studiourile teritoriale se vor desființa și va rămâne numai studioul central.

Bineînțeles, ca militar am spus că sunt niște planuri întocmite foarte bine pentru că atât Radiodifuziunea cât și Televiziunea au misiuni foarte importante, iar posturile teritoriale preluau transmisiile în situații deosebite. Atunci când Bucureștiul nu mai putea emite, studiourile teritoriale au misiunea de a prelua transmisiile centrale și a le difuza în plan teritorial. Am prezentat planul întocmit în 1968 și aprobat de către Nicolae Ceaușescu. Am întrebat: " Bine, atunci ce se întâmplă cu România, dacă între orele 24 și 6 dimineața rămâne complet izolată? Dacă se întâmplă un cutremur?!'' Bineînțeles că mi s-a reproșat că eu sunt omul care văd lucrurile în negru...

[R748 / Interviu realizat de Virginia Călin, 3.09.1998]