Anii interbelici

Până către sfârşitul deceniului al treilea, din păcate, autorităţile etichetaseră radiofonia ca pe o îndeletnicire suspectă. Întinderea unei antene de recepţie fără autorizaţie specială se pedepsea cu amendă şi închisoare. Am reuşit totuşi către sfârşitul acestui al treilea deceniu agitat să avem o Societate de Radio şi libertate deplină pentru folosirea aparatelor de recepţie. Meritul acestor realizări îi revine în mare măsură profesorului Dragomir Hurmuzescu, socotit, pe bună dreptate, "părintele radiofoniei româneşti ".

Anul 1927 este o dată importantă în istoria Radiodifuziunii Române: specialiştii Institutului de Electrotehnică îndrumaţi de profesorul Emil Petraşcu au realizat în laboratorul acestei şcoli primul emiţător român cu putere de 200 W pe unda de 200 m. Pentru prima oară văzduhul a fost brăzdat în mod regulat, organizat, de comunicări şi melodii româneşti. S-au perindat prin faţa microfonului, la institut, artişti şi conferenţiari. A fost difuzată muzică românească şi clasică cu ajutorul dozei electromagnetice sau chiar preluată direct din sălile de concert ale capitalei cu care emiţătorul era legat prin cabluri. Emiţătorul Institutului de Electrotehnică a cărui activitate a durat trei ani are meritul că a îngăduit amatorilor din ţară să verifice posibilităţile radiofoniei (...) Acest emiţător şi-a încetat activitatea în 1929, când a început să lucreze regulat emiţătorul de 12 kW instalat la Băneasa, al Societăţii de Difuziune.

La începutul Radiodifuziunii se punea problema unei staţii de emisie. Se făcuse ceva sporadic, Institutul Electrotehnic al lui Hurmuzescu, profesorul Hurmuzescu, făcuse emisiuni sporadice, cu antena trimisă de Pătraşcu pe străzile Bucureştiului. Şi-atuncea, în vederea instalării staţiei la Băneasa de 12 kW, s-a pus problema unei staţii mici, aşa numita staţie de 400 W, care s-a instalat într-una din camerele palatului din Berthelot, unde era Radiodifuziunea. Aicea au montat-o, am dat drumul cum am putut, cu mijloace improvizate.

Staţia era dotată cu un grup motor generator cu două colectoare, unul pentru joasă tensiune, pentru filamente, unul cu înaltă tensiune pentru anod - grupul ăsta stătuse în subsol - şi am încercat să-i dăm drumul. Am lucrat la el vreo două zile şi n-am reuşit să-l punem în funcţiune. Când, după două zile, am făcut tot felul de încercări, am reuşit cu ajutorul unor acumulatori şi-am pus grupul ăsta în funcţiune, cu care am alimentat staţia de 400 W.

Şi, în fine, am început programul de 400 W, să emitem regulat, cu mănunchiul de oameni de la Radiodifuziune, în Berthelot. Aşa am început emisiunile de radio...

Primul aparataj de emisie era format dintr-o cutie cu trei butoane şi un amplificator ceva mai mare ca ăsta, încă unul dedesubt şi atâta tot. Şi centrala de comutare era o centrală telefonică militară, de campanie, cu fişe ca să muţi de pe o linie pe alta. S-au cumpărat nişte instalaţii străine, nişte aparate de înregistrări de discuri. Au existat nişte discuri englezeşti bune, mari, cu margine metalică, şi după ce le înregistrai, trebuia să le ungi cu un lichid oarecare ce întărea substanţa pusă pe ele. Şi mai erau altele cu un fel de celuloid, înregistrai pe ele şi gata! Erau de calitate inferioară... Prin urmare, am început să înregistrez discuri aicea. Chiar în 1938 am înregistrat înmormântarea reginei Maria...

În 1930 îmi luasem licenţa în Filosofie şi Litere. În '31, pe 1 martie, am fost angajată ca referent cu numărul matricol 32. Eram, deci, al 32-lea angajat, inclusiv cu directori şi portari. Salariile se plăteau la 1 ale lunii, drept care mi-am luat salariul din prima zi de serviciu, 6000 lei pe o lună, dublul lefii unui profesor pe-atunci pentru că Radio era societate anonimă pe acţiuni, cu capital majoritar de stat, cu preşedinte şi Consiliu de Administraţie, ca orice societate anonimă.

Preşedintele era atunci Alexandru Mavrodi, care era şi directorul Teatrului Naţional şi director general Cârnu Munteanu. Ulterior, a mai fost director general Vasile Ionescu, care în momentul când nu era director, era şeful Juridicului; Ion Mânzatu, din 1940 până la rebeliune şi Vasile Ionescu, din '40 cam până în '45. Mircea Georgescu după aia a fost director la postul Băneasa şi director tehnic. In 1945 conducerea comunistă dirijată în Radio de Matei Socor "epurează" Radio-ul, ocazie cu care sunt şi eu "epurată"... (...)

Cum era primul sediu al Radiodifuziunii?

Văzând noua clădire de-acum, mi-am adus aminte de mica clădire care era pe vremea aia, unde a început Radio-ul şi unde a funcţionat mulţi ani.

Clădirea era în Strada Fântânii, General Berthelot astăzi, la numărul 60, acum e 62. S-a întins pe mai mult. Era o veche casă boierească, cu un singur etaj, fostă a generalului Socec, cu o scară monumentală de stejar ce ducea la etaj. La parter era Direcţia şi studioul mic în care se făceau şi audiţiile de probă - cred că prin 1933 s-a făcut studioul mare. În biroul secretariatului Programelor de la etaj aveau un difuzor mare în care se transmiteau din studioul mic şi audiţiile de probă.

La studiourile din Bucureşti mai era inginerul Gabriela Barca, o persoană deosebită, care cunoştea multe limbi străine. S-a ocupat de teatrul radiofonic. Asta era pasiunea ei. Director tehnic era inginer Mircea Gheorghiescu cu adjuncţii, inginerii Băilescu şi Alexandru Lohan. Mai era Anton Necşulea care se ocupa cu pozarea [sau izolarea] camerelor subterane şi urma să lege studiourile din Bucureşti de emiţătorul mare de la Bod, având o staţie intermediară la Câmpina.

În studiouri aveam ca mecanic pe primul mecanic al Radiodifuziunii din 1928, Vasilache - deja îmbătrânise atuncea - iar ca băieţi mai buni, Temistocle Lazaride şi Victor Tiron. În laborator era doctor inginer Anton Beluşic, un savant în materie, care a trecut mai târziu la Centrul Cinematografic Buftea - a fost şef acolo - şi inginerul Vrânceanu, care şi el s-a mutat mai târziu la Laboratorul de electronică al Institutului "Danielopol", aici, aproape de Piaţa Victoriei.

Dintre crainici îmi amintesc pe Magda Creţoiu, Nadia Ştefănescu Porojnic şi Puica Rebreanu Vasilescu, soţia reporterului de sport.

Ingineri de emisie eram trei: Ionescu Aurel, Cozma şi cu mine.

Pe vremea aceea la studiourile din Bucureşti exista o cabină de crainic, un studio mai mic, pentru formaţii, tarafuri, solişti sau aşa ceva, şi unul mare care acuma e studioul 8, toate tratate cu perdele de stofă - pe vremea aceea nu era încă ideea tratamentului acustic, pe care a introdus-o Necşulea.

Aparatajul era modest şi nesatisfăcător, făcut din aparate portabile pe care le pusesem unul peste altul şi câteva butoane de deschis microfonul. Era cu totul nesatisfăcător, aşa că în 1938, a fost înlocuit cu altul din Germania, de la fabrica Kronski-Kruger.

Am fost angajată la 1 iulie 1935 prin Pamfil Şeicaru, care era în Consiliul de Administraţie. Am fost la Direcţia programelor, unde am fost repartizată la Serviciul prezentarea programelor. Şeful serviciului în '35... sau mai bine zis şefia era împărţită în două: era Arcadie Baculea şi Dumitru Psata. Între timp, după restructurările care s-au mai făcut, a fost Gheorghe Iamandi, şeful Serviciului prezentări. Dintre colegi, a fost doamna Eliza Hagi Anton, sora profesorului Ralea, care era ajutoarea directă a şefului serviciului, iar personal executiv era Despina Manoliu, născută Sadoveanu, Adela Georgescu şi cu mine.

Misiunea noastră era urmărirea programului literar şi executarea întocmai a programului. Partea muzicală a programelor era supravegheată de controlorii muzicali care în 1935 erau Mircea Duma, Dumitru Vlădescu, Bubu Agârbiceanu şi Paul Constantinescu.

În această perioadă în Radio era o atmosferă camaraderească, de bună prietenie. Eram puţini. Ne cunoşteam toţi, în toată Direcţia programelor şi direcţiile celelalte... Mai puţin cunoşteam pe cei de la Abonamente, care era o direcţie separată, şi nu erau în clădirea Societăţii, lucrau în alt imobil.

Directorul programelor era Gheorghe Mugur, director muzical era Alfred Alessandrescu, director literar era doctor Vasile Voiculescu, poetul. Pe urmă erau Serviciul radiojurnalelor unde director era Dem Teodorescu, secretariat Programe unde erau Domnica Ghiţescu - fostă Păun -, Ivona Demetrian, care erau secretarele acestui serviciu, şi Elena Eustatiade. Mai târziu s-a înfiinţat şi Secţia teatrală unde iniţial a fost şef Dumitru Psata, fost actor pe la Cluj, şi era acum în Radiodifuziune. Secretara acestui serviciu a fost un timp Rodica Gologan, iar după Dumitru Psata, care n-a fost prea mult timp director, a fost poetul Horia Furtună.

Eu făceam parte din aşa-zisul Serviciu al prezentării. La început am făcut un mic timp - câteva luni - secretariat, pentru ca să se vadă dacă ştiu sau nu să bat la maşină. Mi s-au pus unele întrebări prin telefon, să răspund, să se vadă dacă am oarecare spontaneitate în răspunsuri, şi după aceea am fost numită la Prezentare (.).

Aici, la Prezentare, după cum repet, am fost cateva luni secretară, după aceea am rămas tot în funcţia aceasta în care trebuia să audiez întregul program: prânz şi seara, iar câteodată noaptea, stăteam pană la ora 3:00, dar după ora 0:00 se punea numai muzică de dans şi muzică vocală. Şi la un moment dat cel de serviciu de la discuri, de la tehnică, a repetat discul, fără să-şi dea seama - Vasile-l chema. Zicea că era şef acolo, dar nu era inginer. Şi a pus discul din nou. Directorul general care-l asculta de multe ori de-acasă, a dat imediat telefon şi a spus : "Ce s-a-ntâmplat?! De ce ai repetat discul? De ce ai pus a doua oară?" Şi el, repede, spontan, a spus: "Domnule director, nu vă supăraţi, la cererea auditorilor!" Aşa că noi am făcut mare haz de această chestiune şi domnul inginer Georgescu l-a absolvit, văzând ce s-a-ntâmplat.

Tatăl meu era şi învăţător şi directorul şcolii din sat (.). Şi am avut aparat de radio cu baterii în casă, cu haute parleur mare, aşa, ca o roată de maşină. Ştiu că aducea ţăranii şi scotea haute parleur-ul pe fereastră şi puteau să asculte radio, şi aşa am ascultat eu prima dată radio şi am văzut radio la noi în casă, cu un grup de 10 sau 15 baterii, aşa, de lanternă, dreptunghiulare. Cu alea mergea radio-ul.(...) Deci aşa am intrat eu în contact cu radioul, copil fiind, până să mă duc la şcoală, având radio-ul în casă, la Slătioara, sub munţii Căpăţânii.

Se dădea foarte multă muzică, se dădeau şi ştiri, dar foarte multă muzică şi se dădeau şi concerte. Era un radio aproape cultural. (.)

Am crescut, deci, în casă cu această instituţie naţională şi n-am fost străin de ea niciodată, am fost foarte legat de ea...

La data de 8 mai 1941 am prezentat conducătorului statului, programul de dezvoltare a reţelei de radiodifuziune, care cuprindea: Casa Radiofoniei, construcţia, cu un volum de 24 000 m3, care trebuia să fie ridicată pe terenul proprietate a Societăţii Române de Radiodifuziune pe o suprafaţă de 40 000 de m2 situaţi în perimetrul Arcului de Triumf, Şoseaua Kisseleff, Strada Alexandrina, Strada Maior Şonţu şi Şoseaua Maior Căzan. Planul Casei Radiofoniei cuprindea, pe lângă birourile respective ale instituţiei şi zeci de studiouri necesare dotării şi dezvoltării în viitor, precum şi o sală de concerte cu public, de circa 2 500 de locuri. Această construcţie nu a mai avut loc, întrucât s-a clădit pe fostul loc unde s-a adus Societatea Română de Radiofuziune din Strada General Berthelot, unde s-a lărgit prin expropriere, iar pe locul de la şosea am văzut că s-au clădit o serie de blocuri şi vile.

Al 2-lea: un post emiţător pe unde medii de 120 kW, la km 28 Tâncăbeşti, numit "Metropola".
3) un post emiţător pe unde medii de 60 kW, la Timişoara.
4) un emiţător pe unde medii de 60 kW putere, la Iaşi.
5) un emiţător pe unde medii de 60 kW putere, la Cluj.
Şi un emiţător pe unde scurte de 50 kW putere, la Bucureşti.

Emiţătorul de 12 kW putere în funcţiune la Bucureşti-Băneasa, a cărui garanţie de funcţionare depăşise termenul, urma să fie donat Institutului Politehnic din Bucureşti pentru a servi ca laborator studenţilor, viitori ingineri în această specialitate.

Prezentând acest program de dezvoltare a reţelei naţionale de radiodifuziune fostului Conducător şi prim ministru şi ascultându-mi timp de 40 de minute expunerea asupra programului, îmi spune: "Aprob progamul dumitale! Te duci la Mihai Antonescu şi Stoenescu - consilierul său financiar în acea vreme - pentru perfectarea formelor."

Între timp, formalităţile fiind îndeplinite, s-a trecut la contractare. S-a adjudecat întreprinderii "Inginer Ivanovici" construcţia postului emiţător de 120 kW de la Tâncăbeşti, iar întreprinderii "Inginer Crăpăturaru" construcţia postului emiţător de la Timişoara. S-a dat firmei Brown Boveri comanda emiţătorului de 120 de kW Tâncăbeşti, iar firmei Telefunken postul emiţător de 60 kW putere, Timişoara. Restul investiţiilor erau eşalonate să se realizeze într-un plan întocmit pe cinci ani, începând din anul 1941.

Până la plecarea subsemnatului din fruntea Societăţii de Radiodifuziune la 9 iulie 1945, se realizase aproape de finisare construcţia posturilor Tâncăbeşti şi Timişoara.

La 1 decembrie 1933 am fost angajat provizoriu la Radiodifuziune şi trimis la Bod unde se construia un post de 20 de kW de către firma englezească Marconi, cu o echipă condusă de inginerul Miller. Era un post provizoriu, construit în mare viteză şi toate planurile erau noi. Şeful staţiei era inginerul Schmoll, iar de la Bucureşti venise inginerul Alexandru Georgescu, numai pentru montaj. Şi eu, bineînţeles.

Pentru stabilirea locului staţiei s-au făcut în prealabil încercări cu un un emiţător mic, montat într-un vagon de tren, ce a fost purtat în diverse regiuni din Transilvania. Recepţia lui în ţară a arătat că şesul Bârsei este cel mai favorabil şi s-a ales atuncea regiunea satului Bod, lângă Fabrica de zahăr. Am rămas după inaugurare numai inginerul Schmoll şi cu mine, care făceam [de serviciu] în ture. Între timp, se lucra la construirea staţiei mari, tot Marconi, de 150 de kW.

În noaptea în care trebuia să dăm drumul la postul de radio [Bod] oficial, eu eram la Bucureşti în Consiliul de Administraţie şi se discuta punerea în funcţiune a staţiilor de radio. Între cei care erau acolo din partea Societăţii Marconi care preda staţia, era şi un oarecare Dicem, un mare om de ştiinţă, un mare om al fabricilor Marconi, care venise la Bucureşti în vederea predării staţiei. Şi Dicem a spus: "Dăm drumul la staţie, cu condiţia ca domnul Lică Georgescu să fie la staţie. E omul nostru acolo - eram inginerul care supraveghea staţia timp de un an de zile pentru probe, adică pentru emisiuni şi garanţie -, zice: avem omul nostru acolo, însă eu nu sunt de acord să daţi drumul în emisiune fără prezenţa lui Lică Georgescu." Şi-atunci mi-a dat o maşină şi aproape de 12 noaptea am plecat la Bod unde staţia era deja în emisiune dar fără program, pusă în funcţiune să se încălzească.

Am ajuns la Bod, am făcut legătura cu studioul şi am început emisiunile oficiale. Asta a fost o mare satisfacţie pentru mine! Eu, un simplu hai să zic, "tehnician", ca un mare om să spună "nu dăm drumul la post fără prezenţa lui Lică Georgescu"... mare satisfacţie pentru mine! Vă-nchipuiţi...

M-am dus pe ziua de 1 iulie 1935, m-am prezentat la Bod, m-am prezentat la uzină şi am avut şi noroc pentru că uzina era făcută de către Sultzer, care se ocupa cu motoarele şi cu partea electrică la Brown Boveri. Am făcut progrese frumoase, m-am implicat într-o serie întreagă de treburi, pe lângă ceea ce era de făcut, o serie întreagă de treburi din afara postului, din curte, instalaţia de lumini, instalaţia de apă, instalaţia de radio, legăturile, circuitele de radio, absolut tot, instalarea telefoanelor, toate astea le-am făcut eu. Am făcut o impresie foarte bună...

A trebuit ca să facem drumuri, că era teren prea jos şi atunci a trebuit să fac umpluturi ca să facă străzile, să facă nişte drumuri, iar eu învăţasem la Politehnică şi nivelare şi cu aparatele de teren. Şi m-am ocupat cu astea toate, încât a venit directorul tehnic la Bod şi a văzut cum mă comport şi ce am făcut, a fost foarte mulţumit de mine şi peste trei luni m-am angajat definitiv

Am stat la uzină până în decembrie când am fost trimis ca să conduc lucrările de pozare a cablului telefonic între staţia Bod şi postul din Braşov, pentru că circuitele erau telefonice şi erau cu tot felul de zgomote... erau legăturile foarte proaste. Şi am lucrat la instalaţia asta, am venit înapoi la uzină, iar pe ziua de 9 iulie 1936 am fost însărcinat cu conducerea lucrărilor de pozare a cablului de la Braşov până la studiourile din Bucureşti, lucrare care s-a făcut timp de un an. Nu eu am făcut-o, ci A.E.G. şi cu cei de acolo, dar eu am fost din partea Radiodifuziunii cu supravegherea, cu intervenţiile pe lângă autorităţi, cu toate treburile astea ce-am făcut eu şi am avut trei ingineri subalterni, printre care au fost Anton Necşulea şi Octav Roman şi Rusănescu. Ăştia trei erau pe diferite porţiuni, fiecare avea câte o porţiune şi eu eram cu şantierul întreg. Mi s-a pus la dispoziţie o motocicletă şi fugeam de colo până colo ca să urmăresc. Şi în fiecare zi dădeam rapoarte directorului tehnic.

În 1939 când s-a montat postul la Chişinău (.) şi acolo au făcut o mică instalaţie pentru un studio local. Cu ocazia asta m-am specializat oarecum în montarea de studiouri de instalaţii de retransmisie (.).

În 1941 am fost la Iaşi şi am montat studiourile. Acolo s-a montat un emiţător italian şi am angajat personalul, trebuia să angajez pe toţi băieţii care trebuiau să facă emisia, erau şase, Ionescu Aurel era un tipicar. Eu i-am chemat şi am stat de vorbă cu ei - îţi dai seama de om după felul în care îţi răspunde la întrebări: ce faci, unde ai lucrat etc. - şi erau băieţi foarte buni... Ne-am dus acolo cu un camion plin cu aparataj şi am montat studiourile, eu aveam o planşetă pe care făceam schemele şi băieţii lucrau. Am avut un ajutor excelent!

La Iaşi au vrut să facă acolo o staţie de emisiune. Şi reprezentantul fabricii Marelli din Italia era un oarecare Malatesta care avea foarte multe relaţii la noi în ţară politice, tehnice şi aşa mai departe. Şi în fine, s-a procurat de la Marelli o staţie de 5 kW, urma să se monteze la Iaşi. Acolo a fost trimis un italian, un tehnician inginer, unul Carbonetto şi-n timp ce făcea reglaje şi toate chestiile astea - se monta circuitul aşa-numit de neutronizare a staţiei - a clacat, adică s-a scurt-circuitat unul dintre condensatorii aşa numiţi neutro-dinari. Staţia venise cu trei bucăţi, erau condensatori ficşi, aşa era prevăzut în proiect.

Şi la un moment dat, fiind şi directorul general Vasile Ionescu acolo, urma în două-trei zile să fie inaugurată staţia de la Iaşi, ieşenii ţineau extraordinar de mult la chestia asta... Şi, cum spun, în timpul reglajelor clachează, se scurt-circuitează şi ultimul condesator. Atunci Malatesta, reprezentantul lui Marelli spune: "Facem inaugurarea staţiei, dar pe altă staţie, pe Bod sau pe altă staţie..." Directorul general a spus : "Eşti nebun! Cum să fac inaugurarea?!... trebuie făcută pe asta!" Directorul general mă cheamă - Lulu Ionescu - şi mă întreabă : "Tu ce părere ai, măi băiete ?" "Părerea mea e că se poate face!" Şi-atunci l-am rugat pe doctor inginer Pătraşcu care era acolo cu ocazia asta, i-am spus care e situaţia şi i-am spus: "Dom'le, calculează-mi imediat două plăci tablă de aluminiu, dimensiuni şi distanţă, să facem un condensator în aer şi să renunţăm la condensatorii ficşi ai lor, ai italienilor". Pătraşcu pune mâna pe creion, desenează şi spune: "Uite, două plăci aşa-şi-aşa, din aluminiu, legate şi puse în circuit ..." În fine, cu ajutorul lui Carbonetto, italianul, şi cu băieţii mei pe care-i aveam acolo, am improvizat condensatorul la montajul staţiei de 5 kW, l-am pus în funcţiune, a mers perfect! În fine, când am terminat toate reglajele şi probele şi totul mergea bine, Carbonetto spune: "Dragă Lică, de acum încolo staţia şi tot ce e-n ea e a ta: uite cheile şi să nu dai voie să intre decat cine vrei tu!" Am luat cheile de la sala unde era instalată staţia, am luat legătura cu garda şi i-am spus: "Nu dai voie la nimeni să intre aicea fără mine!"

A doua zi m-am dus, totul era în regulă, am deschis, am intrat înăuntru, am dat drumul la staţie, a mers perfect şi am făcut inaugurarea staţiei.

În 1935 când am intrat eu, erau două emisiuni pe zi: una la prânz de la 1 la ora 3, iar a doua de la 6 la 12 noaptea. Mai târziu, prin '39, '38 cred, s-a înfiinţat încă o emisiune la ora 7 dimineaţa. Speaker-iţe erau în acea vreme Magdalena Creţoiu Popa, Puia Rebreanu Vasilescu, Eliza Poruşnic, Nadia Ştefănescu şi Aurora Bălăceanu. Fetele anunţau programul, iar radiojurnalul era citit totdeauna de către speakeri; în anul '35 era Dan Andronescu, Mihai Zirra, Dumitru Psata, Gheorghe Soare, ei citeau radiojurnalele.

Erau transmise şi conferinţe ţinute la Radio ale unor persoane celebre: profesorul Simion Mehedinţi, pe care l-am avut eu - am facut Geografia -, l-am avut profesor şi mi-a făcut o plăcere deosebită când, eram chiar de serviciu, când l-am putut conduce la cabină pentru conferinţă; profesorul Nicolae Iorga, care ţinea conferinţe săptămânal, vinerea; profesorul Bâznoşanu şi toate personalităţile culturale ale ţării s-au perindat prin faţa microfonului.

Serviciul prezentării programelor avea ca sarcină urmărirea sau executarea programului conform indicaţiilor sau programelor pe care le aveam în faţă. Era o foaie roz, în care erau diferite rubrici şi cu ora fixată, cât trebuiau să ţină aceste conferinţe sau manifestări muzicale. De obicei programul se executa exact, aveam însă uneori şi cazuri când se depăşeau orele stabilite şi trebuia să căutăm să normalizăm programul, să facem anumite ajustări din numerele care urmau aceluia care depăşea programul. Depăşiri de program se întâmplau la partea muzicală în timpul concertelor. De exemplu, ţin minte că C.C. Nottara, care era unul dintre dirijorii Radio în acea vreme, de obicei încălca programul, adică depăşea şi aveam totdeauna probleme, ce se poate scoate din următoarele rubrici ca să putem echilibra, iar dintre conferenţiari se mai întâmpla să depăşească 1-2 minute, dar profesorul Iorga, toată lumea care l-a ascultat şi s-a înfruptat din ştiinţa lui şi farmecul de mare povestitor ştie că vorbea frumos şi cu multe divagaţii pentru că avea dorinţa să ne facă să cunoaştem tot sau cât mai mult posibil şi, de obicei, depăşea timpul fixat şi atunci... eh, căutam să intrăm în normal.

De altfel, la întocmirea programelor, atunci când era conferinţa profesorului Iorga se avea grijă să urmeze un program de discuri şi atunci, natural, scoteam discurile ca să putem intra la ora exactă, când urma radiojurnalul.

Cum se selectau discurile muzicale: aveam Discoteca unde era şef Nicu Corjescu, un mare muzician şi era secretară la acest serviciu Margot Marinescu, care a fost prima speaker-iţă a Radiodifuziunii, a fost între primii cinci salariaţi ai Radiodifuziunii. A mai fost la Discotecă şi Sanda Rogalski, soţia muzicianului. De la Programe i se dădea domnului Corjescu schema, ca să ştie cât timp avea pentru programul discurilor şi atunci întocmea programul: erau concerte simfonice, erau anumite zile când se dădeau opere şi muzică uşoară, muzică românească. Astea erau iniţial de la domnul Mugur la Secretariatul programului, eşalonau aceste forme ale muzicii şi atunci domnul Corjescu natural că întocmea cu discuri acele rubrici care erau repartizate.

Am făcut transmisii... Pe vremea aceea, Carol al II-lea circula foarte mult în ţară şi ţinea discursuri şi eu eram însoţitorul lui din partea Radioului, totdeauna eram cu aparatele după dânsul. Ajunsesem chiar să mă înţeleg cu el din ochi: îmi făcea semn că vrea să vorbească la microfon, îi duceam microfonul - pe urmă l-am cunoscut şi personal. A trebuit să înregistrez la Palat, când a fost o mare expoziţie la dânşii şi au vrut ei să aibă cuvântul regelui. Şi m-am dus, l-am înregistrat şi i-am atras atenţia că a greşit în două locuri şi după aceea a mai înregistrat o dată. Şi după aceea reprezentantul expoziţiei aici, a zis: "Nu se poate, trebuie să vorbească în direct, că la noi aşa este, nu pe înregistrare..." - şi-atuncea am făcut şi o transmisie de la Palat.

Interesantă a fost, de exemplu, o transmisie din Basarabia. Am fost la Cetatea Albă, unde s-a inaugurat un sanatoriu. Acuma, la Cetatea Albă trebuia să se facă o ceremonie de primire a regelui în oraş, ori n-aveam noi posibilitatea să transmitem şi primirea la bariera oraşului la intrare şi trecerea în revistă a trupelor şi cuvântarea de nu ştiu unde! Şi atuncea, cu o zi înainte... aveam un reporter foarte bun, Munteanu Râmnic, foarte isteţ! "Domnule, le facem pe toate dinainte..." şi-atuncea am chemat pe primarul oraşului şi am făcut un mic studio, cu nişte covoare, ca să pară aşa, că are o rezonanţă prea mare camera şi l-am pus să-şi ţină cuvântarea. Şi omul a început: "Majestate..." - asta cu o zi înainte. După ce l-am înregistrat pe el, am adus o trupă de soldaţi şi i-au pus să strige "Ura!", ca şi cum regele ar trece în revistă trupa. Şi noi stăteam cu microfonul de-a lungul coloanei de soldaţi care strigau: "Ura! Ura!" şi Munteanu le făcea semn: "Mai tare, mai tare!", aşa că atunci când a venit regele, noi eram numai la banchet cu transmisia, am transmis banchetul. Şi seara am făcut o emisie în care le-am amestecat toate: cum a fost primit, cum... totul părea destul de bine făcut! A fost o chestie foarte grea şi amuzantă. După aceea s-a inaugurat acest sanatoriu de la Burgas, asta a fost una din transmisiile...

Transmisii deosebite care îmi făceau plăcere erau acelea de la Biserica Neagră. Era un muzician care conducea Orchestra radio, Nicolae Rădulescu. Şi ne duceam la Biserica Neagră şi făceam transmisiile de oratorii. Aveam avantajul că eu putând citi o partitură, îmi dădea partitura, pentru că aveam mai multe microfoane. Erau aşa: orga, cor, solişti şi clavecin. Ori clavecinul ştiţi că are un sunet foarte slab. Soliştii erau într-o parte, corul în cealaltă şi de asta erau mai multe microfoane. Şi eu, având partitura, urmărind, ştiam ce urmează şi deci cui să deschid microfonul - lucrurile astea mi-au făcut mare plăcere, mai ales că erau toţi oameni simpatici, era Aurel Alexandrescu, era tenorul... am făcut de mai multe ori transmisii de acolo.

După aceea a venit anul 1940. În 1940, Mugur zice: "Domnule Ştiubei, te duci singur în Transilvania şi înregistrezi clopotele de la bisericile renumite de-acolo", voia să facă o emisie cu clopotele din Transilvania. Era problema Transilvaniei în discuţie, [pierderea teritoriului său de nord-vest]. Şi m-am dus la Braşov, m-am dus la bătrânul Brediceanu cu care am stat de vorbă şi mi-a spus el cam unde trebuia să mă duc, la Făgăraş, la Avrig, la nu ştiu cine... Şi-am înregistrat clopotele pe discuri şi după aceea m-am întors la Braşov, la Radio România, unde făcusem un mic sediu. Primesc un telefon de la Bucureşti: "Vino imediat, porneşte imediat la Bucureşti!..." - era cedarea Transilvaniei şi a Basarabiei.

În noaptea aceea am venit cu cea mai mare viteză la Bucureşti şi-atuncea au anunţat, am auzit la radio, Manoilescu a vorbit, cel care dusese tratativele... n-am mai auzit un om plângând la microfon! Un ministru... Şi seara se dă emisia asta cu clopotele. Atâta mai trebuia! Nici n-a mers bine 10 minute, că a venit un telefon de la Palat: "Ce e cu asta? Ce e porcăria asta?! Opriţi imediat emisiunea!... Mai trebuia să tragă şi clopotele pe deasupra!" - că deja începuseră operaţiunile de retragere. S-a oprit emisiunea. Absolut!.. s-a oprit imediat! G.D. Mugur era un om aşa, căruia îi plăcea să vorbească cu patos mare...

Îmi aduc aminte, de exemplu: odată a vorbit Iorga. Îi cunoşteam pe toţi acuma, fiecare cu tipicurile lui. Îi spuneam lui Iorga aşa: "Când se aprinde becul verde înseamnă că trebuie să fiţi pregătit; când se aprinde becul roşu începeţi să vorbiţi!" El apăsa pe un buton care îi spunea că e gata şi începea să vorbească, înainte de a-i deschide calea. Dar eu ştiam chestia asta şi deschideam dinainte microfonul. Iorga vorbea cu foarte multe aluzii neplăcute contra nemţilor şi atuncea venea directorul general, care era atunci Istrăţeanu, şi zicea: "Domnule Ştiubei, lasă-mă pe mine la pupitru." Şi stătea cu mâna pe buton, să-l închidă dacă cumva [Iorga] deranja prea tare. Nu i-a închis [microfonul], pentru că nu a depăşit anumite limite, dar făcea aşa, nişte aluzii destul de nostime.

Îi cunoşteam pe toţi... venea Arghezi. Pe Arghezi îl auzeam cum gâfâie, că el era puţin astmatic. Pe urmă era Sadoveanu. Sadoveanu era un om care nu se încurca în socoteli din astea... numai la început, înainte de a vorbi îşi dregea o dată glasul, după aceea putea să dea acele peste cap!.. Ce se întâmplă?! O modulaţie prea mare producea la emiţătorul de la Băneasa o întrerupere. Şi atuncea aşteptam să-şi dreagă glasul şi după aceea îi deschideam calea.

Au fost lucruri amuzante de care îmi aduc aminte...

Primul semnal [de deschidere a emisiunii] pe care l-am apucat eu era Hai, leliţo-n deal la vie!. Era construit de inginerul Beluşic, după sistemul pianului, era un sul cu nişte "dopuri" să zicem aşa, din loc în loc, care, când se învârteau, acţionau nişte clape care aveau strune şi aranjate aşa încât să iasă melodia asta. Şi pornea, apăsam pe un buton... După aceea semnalul a fost înregistrat după ce am făcut instalaţia... am terminat instalaţia cea mare de la studiourile de la Radio, era un magnetofon cu un fir de oţel, pe care era înregistrat semnalul de pauză, şi tot aşa, pornea automat din cabina operatorului, de-acolo, apăsa pe buton şi intra semnalul de pauză.

În afară de asta, am mai înregistrat un semnal, odată, un cântec de privighetoare: a trebuit să mă duc într-o noapte pe la miezul nopţii în pădurea Băneasa, să instalez un microfon într-un tufiş, ascuns, fără lumină şi am aşteptat până când au început să cânte privighetorile. Şi am înrgistrat foarte bine! Şi era utilizat semnalul ăsta la anumite emisiuni, nu chiar ca semnal de pauză.

Înainte de a fi un post de radio cu un program complex, era un post de radio care atrăgea atenţia românilor că sunt români şi că există o tradiţie, o mitologie, era cu cap făcut programul ăsta, programul ăsta din primele ore ale dimineţii. (...); începea şi cu Tatăl nostru şi cu imnul regal... O rudă mai îndepărtată a mea care era un boiernaş din Oltenia de câmpie, foarte patriot şi foarte împătimit de ideea de ţară şi de rege - pentru că se confundau în epocă, şi după al doilea război mondial, cele două idei, Ţara şi Regele -, stând odată la conacul lui în vacanţe scurte, când plecam de la Liceul "Lahovary" şi mă invita el, îl ţiu minte în cămaşă de noapte cu râuri, dimineaţa la 6, în poziţie de drepţi, în cămaşă de noapte, asculta imnul regal pentru că el era monarhist. Sau seara nu se culca până nu asculta imnul regal şi tot aşa în cămaşa de noapte şi desculţ şi în poziţie de drepţi...

După cedarea Basarabiei [în 1940], au fost câteva săptămâni când românii din Basarabia care au vrut să se repatrieze au venit în ţară. Şi la ora prânzului în cadrul jurnalului, emisiunii de prânz, era o rubrică rezervată refugiaţilor care căutau să comunice sau să dea veşti celor de-acasă prin care-i anunţau că au sosit sau îi îndemnau să vină şi ei. Această emisiune a mers continuu două săptămâni cât a fost voie să se repatrieze, adică în ora prânzului, un ceas sau două, nu-mi aduc aminte exact cât a fost. Şi erau foarte multe mesaje pe care le dădeau cei refugiaţi şi chiar populaţia ţării care avea rude în Basarabia şi voia să ia legătura cu ei. Mesajele-astea treceau pe la Prezentare şi ştiu că în ziua când eram la Prezentare, serviciul se făcea prin rotaţie şi odată când eram eu de serviciu citind mesajele-acelea care erau înregistrate, noi le mai cenzuram, adică le corectam pentru că multe - fiind caz de război - multe dintre ele erau mesaje mai dubioase, mai cifrate.

Mi-aduc aminte de unul, când cineva anunţa pe cei din Basarabia că a sosit bine, însă "puii s-au stricat" şi-atunci, în caz de război, ne-am alertat şi natural că am tăiat - această propoziţie mi-o aduc bine aminte. După care n-a durat mult şi-am primit un telefon de reproş, reproşându-ni-se de către cei care au dat mesajul, de ce n-am spus exact cum a fost...

Altele, celelalte au mers, au curs normal. De altfel, două săptămâni a fost timpul prea scurt pentru toţi cei care ar fi voit să ia legătura cu bieţii noştri basarabeni.

S-a făcut o cabină de crainic. Şi-au trimis maşina asta care avea o instalaţie înăuntru de amplificare puternică, cu nişte difuzoare - englezeşti parcă erau - şi au trimis-o la Odesa, ca să instaleze difuzoarele, să bată spre frontul rusesc, să facă propagandă. A durat doar câteva luni, pentru că frontul a fost mereu în mişcare. Asta a fost când a ocupat armata română Odesa.

Era ideea de comunicare şi foarte puternică, dar Radio-ul a transmis şi mesaje de solidaritate naţională, de unitate naţională şi-n perioada războiului. Şi-mi amitesc că se transmiteau ştiri legate de război, războiul antisovietic şi după al doilea război mondial, pe partea a doua a războiului, în '44-'45, Radio-ul a fost foarte prezent pe linia I şi în transmisii şi-n reportaje, după cum era prezent în transmisii directe de la ziua de 10 Mai...

În 1936, pe ziua de Sfântul Nicolae, era ziua generalului Nicolae Condescu care era preşedintele Consiliului de Administraţie. Şi se hotărâse, în fine, că ziua de Sfântul Nicolae era ziua Radiodifuziunii. Şi-a fost primul banchet pe care-l ştiu eu, nu ştiu dacă înainte de '35 a mai fost vreo unul. Ăsta a fost la Sala Bulevard, unde au fost toate serviciile Radiodifuziunii. A fost un banchet cu menu foarte bun, bine alcătuit şi foarte savuros şi s-a petrecut până dimineaţă, toţi salariaţii am fost invitaţi, iar de la Bod - pentru că au fost şi de la Bod delegaţi - toţi, de la director până la oamenii de serviciu au fost toţi prezenţi. Natural, cei care erau de serviciu, paza, n-au putut să vie, însă salariaţii au venit toţi. A fost o petrecere colegială, s-a mâncat, s-a băut, s-a dansat, s-a petrecut până în zorii dimineţii.

[Pe urmă], de la Bucureşti se făcea excursie ca să cunoaştem staţia Bod. În fiecare săptămână pleca o maşină mare cu salariaţi la Bod ca să viziteze staţia şi acolo eram primiţi, natural, cu masă. S-a făcut toată vara lui '36, ca să se perinde toţi salariaţii, de la Contabilitate, de la Abonamente, Programe, toată lumea a trecut... şi acelea, pot să zic aşa, au fost reuniuni colegiale.

Iar în '37 a fost al doilea banchet la sala A.M.A. - sala Asociaţiei Avocaţilor şi Magistraţilor - pe Strada Batiştei. Natural, la amândouă aceste banchete era masa şefilor, a invitaţilor. A fost o masă a Consiliului de Administraţie în care au fost şi dintre salariaţii noştri, Eliza Hagi Anton, Magda Creţoiu, Puia Rebreanu, Ileana Vişinescu... nu mai mi-aduc aminte. Iar directorul - în '36 era atunci Gheorghe Cârnu Munteanu, am fost repartizată chiar lângă el - directorul a stat în rândul nostru, cu domnul Mugur, care era directorul Programelor, cu doctorul Voiculescu (...). A fost o atmosferă foarte plăcută şi directorul a dansat cu o parte din salariate, că nu putea cu toate doamnele din Societate. Toată lumea ne-am simţit foarte, foarte bine ! (...) Aceeaşi atmosferă plăcută, camaraderie, adevăraţi prieteni, fără invidii, fără răutăţi, noi am fost ca o familie, cel puţin Programele şi Tehnica, adică inginerii de la Tehnic şi noi, care eram într-o deplină armonie (...).

A fost va să zică în '37, '38, '39. Apoi a fost perioada mai grea, au început concentrările, mobilizările. După război s-a schimbat şi structura şi probabil că "tovarăşii " au făcut "reuniuni tovărăşeşti"...

Relaţiile dintre oameni erau extraordinare! Toţi eram o familie, ne iubeam unii pe alţii, la nici o altă instituţie, cred, nu se făcea câte un bal, de două ori pe lună. Şi la acest bal eram toţi invitaţi într-o sală - nu mai ţin minte exact sălile - ne duceam în rochii de seară, veneau toţi directorii, unii cu soţiile, alţii fără şi eram prieteni, dansau cu noi, mâncam, vorbeam, râdeam şi stăteam până târziu după miezul nopţii când, bineînţeles, veneam acasă cu o mare maşină care era maşina instituţiei şi care ne aducea pe toţi acasă.

În ziua de 21 septembrie 1939, ora 13:30, fostul prim ministru Armand Călinescu care se întorcea acasă a fost asasinat din ordinul lui Horia Sima, prezumtivul conducător al Mişcării legionare, de către un comando legionar, în apropierea locuinţei, pe Bulevardul Ardealului. După asasinare, grupul de ucigaşi, conform consemnului, s-au îndreptat spre sediul Societăţii Române de Radiodifuziune din Strada General Berthelot 60 pentru a anunţa prin microfonul naţional uciderea primului ministru Armand Călinescu şi prin acest anunţ totodată să dea semnalul revoluţiei legionare.

Au venit până în poarta Societăţii cei opt legionari asasini în aceeaşi maşină, puţin după ora 14:00 şi înşelând vigilenţa şi buna credinţă a portarului instituţiei, Niculae Corbase, şi a santinelei (...), au tras câte un foc de revolver, rănind portarul şi santinela, deschizându-şi astfel drumul către studio.

La ora 14:30, în calitatea mea de atunci de subdirector general adjunct al Societăţii, mă găseam în incinta Societăţii, în biroul meu de lucru situat la etajul 1 al clădirii (.). Ca întotdeauna, aveam aparatul de radio deschis pentru urmărirea desfăşurării programului de emisiune radiofonică. Se terminase radiojurnalul şi orchestra de radio, sub bagheta virtuosului violonist şi dirijor Constantin Bobescu, executa selecţiuni din operete. Dintr-o dată, atenţia imi este atrasă de două focuri de armă ce veneau dinspre poartă, dinspre intrarea Societăţii. Mă reped la fereastra care era deschisă şi adresându-mă celor care se găseau acolo, am cerut relaţii. Mi s-a răspuns scurt: "Atacă legionarii!" Orchestra încă işi continua programul şi în timp ce mă îndreptam spre uşă, aud în emisiune un zgomot suspect şi apoi, în tăcerea ce se făcuse prin încetarea orchestrei, o voce străină, cavernoasă, strigând: "Primul ministru, Armand Călinescu a fost..." (.) Apăsând butonul de siguranţă, am produs scurt-circuitul care a scos microfonul din funcţionare şi totodată am pus în mişcare sirena de alarmă. Această instalaţie o aveam făcută ca o măsură de prevedere în astfel de imprejurări.

Tulburat de cele petrecute şi voind să preîntâmpin alte evenimente, am coborât în fugă etajul şi ajungând în holul studiourilor, am strigat: "Gardă, ascultă comanda la mine!", după care am început să urc scările, pentru a intra în studioul în care se făcea transmisia şi unde se găseau legionarii. Aveam în mână ochelarii, aşa cum plecasem din birou. Eram urmat de un gradat din gardă, şoferul Coşciug Theodor, care luase la repezeală o armă din rastel şi de cameristul Crâşmaru Vasile care era şi el înarmat.

N-am apucat să ajung la ultima treaptă a scării pentru că în acel moment, deschizându-se larg uşile studioului, îmi apar în faţă legionarii asasini ai primului ministru Armand Călinescu, complet răvăşiţi ca înfăţişare, dezorientaţi şi buimaci. Stăpân totuşi pe mine, am strigat cu voce puternică: "Mâinile sus, că trag!", iar din spatele meu, însoţitorii de mai sus au şi întins armele spre ucigaşi. Nici n-am avut timp să repet somaţia pentru că legionarul Niki Dumitrescu care era în faţă şi părea să fie şeful, a aruncat pistolul jos în faţa mea şi după el i-au urmat exemplul şi ceilalţi şapte, ridicând mâinile sus, în somaţie. I-am făcut inofensivi cu ajutorul gărzii Societăţii şi am anunţat telefonic Prefectura Poliţiei Capitalei asupra celor întâmplate la sediul Societăţii (.).

După înlăturarea panicii - care a durat 15-20 de minute - emisiunea s-a reluat, difuzându-se un comunicat prin care s-a adus la cunoştinţa opiniei publice asasinarea primului ministru Armand Călinescu şi că elementele legionare au fost deja arestate. S-a continuat apoi desfăşurarea programului de radio, prin introducerea muzicii grave, adecvată în astfel de situaţie, în locul muzicii uşoare care era prevăzută în programul zilei.

Am aflat a doua zi, pe 22 septembrie '39, ca orice cetăţean, că legionarii asasini au fost executaţi prin împuşcare, la ora 21:00 din ziua de 21 septembrie, chiar pe locul unde a fost asasinat fostul prim ministru Armand Călinescu, şi au fost lăsaţi în stradă şi expuşi văzului public.

Au vrut să intervină legionarii, dar n-au avut mult timp pentru treaba asta şi, pe de altă parte, Nelu Mânzatu, [omul lor] - pe numele lui [de compozitor] Nello Manzatti - a încercat să ţie o balanţă şi să ţie Radio aşa fel încât să nu înceapă să se izbească de toţi pereţii (.).

[În 1939, când cu asasinarea primului ministru Armand Călinescu], erau parcă trei legionari, au venit la Radio, au intrat în studiourile de orchestră - (.) nu era încuiat, exista o gardă, dar garda nu stătea acolo - se emitea Valsul Imperial, dirija Bobescu, la pian era Prunner şi în momentul în care Bobescu dirija, s-a trezit cu un pistol lângă obraz. Bineînţeles toţi au rămas... fiecare în aer cu ce cânta şi au anunţat legionarii ăia la microfon că ei l-au omorât pe Armand Călinescu. În timpul ăsta, Lulu Ionescu care era în birou, a urcat imediat scările la studio, a alertat postul de comandă şi i-a luat de guler, el personal l-a luat de guler pe unul dintre ei şi i-a dat pe mâna plutonului care venise între timp. Aşa că nu aveau legionarii prea multă "recunoştinţă" pentru el...

Cam atât a fost, că n-a fost timp mai mult, dar în orice caz ei veneau cu schimbări, să-şi puie oamenii lor. Eu n-am avut timp să "zbor", că era să "zbor" şi eu, pentru că eram deja căsătorită şi soţul meu era cunoscut ca un antilegionar, dar n-au avut timp. Ştiu că m-a chemat Nelu Mânzatu şi mi-a spus: "Ştii, îmi pare foarte rău, dar o să trebuiască să-ţi găseşti în altă parte ..." - n-a mai avut timp!

Episodul din 1939 a avut loc în timp ce eu eram în drum spre Radio, intram de serviciu după masă. Şi m-am întâlnit cu Jelescu, din orchestră, care era alb la faţă şi mi-a zis: ,,..bombe, bombe, pistoale!..." M-am speriat: "Ce este?" Când am ajuns acolo, se liniştiseră lucrurile, se terminase...

Ei, ce s-a întâmplat, legionarii l-au omorât pe Armand Călinescu, după aceea au venit la Radio, au tras un foc în portar, l-au împuşcat în picior, au trecut de santinelă, i-au luat arma santinelei, şi au intrat în studio, în timp ce cânta Orchestra radio. Şi au scos toate armele şi bombele şi au anunţat asasinarea lui Călinescu. Din întâmplare la pupitrul de comandă era un inginer care făcea practică, atuncea învăţa meseria. Şi inginerul Bude (...) era pe-alături; până să apuce să se repeadă să închidă microfoanele, ăia au reuşit să spună asta în emisie! După aceea i-au arestat...

În 1939 când au intrat legionarii în Societatea de Radio, au vrut să năpădească la postul de emisiune. Directorul general a ieşit înainte să-i oprească şi atunci ei l-au ameninţat că-l ucid şi s-au dus, unii l-au ţinut pe loc alţii s-au dus, şi-au difuzat la microfon comunicatul cu moartea lui Armand Călinescu şi după aceea s-au retras. Şi am rămas mai departe să ne ocupăm de treburile noastre, gospodăreşti şi profesionale.

A doua oară, în 1940, când legionarii au venit în incinta întreprinderii, au vrut să admonesteze pe directorul general Vasile Ionescu că a încercat să-i oprească pe cei care au venit în 1939 la microfon să anunţe moartea lui Armand Călinescu. El nu a fost de acord cu atitudinea lor şi i-a invitat ca să părăsească incinta Societăţii de Radio.

Vasile Ionescu a rămas în continuare director al Societăţii Române de Radiodifuziune, n-a avut nimic de suferit, a rămas în continuare directorul general al Societăţii...

În timpul guvernării legionare [septembrie 1940- ianuarie 1941] programele au rămas absolut aceleaşi. Am vorbit şi eu de câteva ori la Radio - conferinţe diferite - şi generalul Petrovicescu a vorbit de câteva ori, a arătat despre procesul din 1934, procesul cu [asasinarea lui] Duca, însă nu aveam programe speciale, am rămas în forma veche. Horia Sima a vorbit o singură dată... Discursurile unor personalităţi - fie din Mişcarea legionară, fie nu - erau înregistrate pe discuri. S-au înregistrat şi discursurile lui Petrovicescu şi ale lui Horia Sima, am asistat eu la această înregistrare...

În timpul guvernării legionare era un serviciu de pază făcut din salariaţii instituţiei, aprobat de Ministerul de Interne. Aveam paza la Băneasa, la Berthelot şi la Bod. Şeful acestui serviciu era un tânăr angajat atunci, Popescu Sebastian, care era locotenent de artilerie şi era concentrat şi se ocupa şi cu chestia asta. Rioşanu, ministrul adjunct de la Interne, cu acordul generalului Antonescu, ne-a aprobat pistoale Walther. Făceam câte două persoane la fiecare post, câte 8 ore. Deci erau la centrală circa 20 de persoane, erau la Bod 20 şi la Băneasa 20.

În ianuarie 1941, la rebeliune, nu am avut nici un conflict. Antonescu a trimis un colonel, nu mai ţin minte cum îl cheamă, care a stat de vorbă cu mine (...), nu am avut nici un incident.(...)

Lulu Ionescu a venit numit de generalul Antonescu ca director general şi a venit la mine, care eram la mine în birou, stam. i-am spus lui Lulu Ionescu următorul lucru: "Dom'le, eu nu ştiu care este situaţia, noi păzim averea Societăţii de Radio, care este averea statului, deci nu putem [s-o predăm] până nu iau legătura cu comandamentul Mişcării legionare şi cu Preşedinţia. Daţi-mi voie să iau legătura şi după aceea hotărâm ce se va întâmpla. Daca atacă poliţia, înseamnă că legionarii de aici vor rezista, sunt înarmaţi şi va fi distrusă instituţia, aparatele, toate astea . Mai bine stăm aşa, eu stau aici, dumneata stai acolo. Comunică-le oamenilor dumitale să plece la Preşedinţie şi să spună să aştepte! În noaptea asta se hotărăşte..."

Într-adevăr, la ora 5 şi 30 de minute am primit un telefon de la părintele Boldeanu care era secretarul Mişcării legionare care mi-a spus: "Notează-ţi: predaţi postul de Radio autorităţilor militare, noi am capitulat, nu opuneţi rezistenţă!" Atunci i-am spus lui Lulu Ionescu : "Ai văzut, domnule, că lucrurile se rezolvă?! Dumneavoastră aţi învins, noi am capitulat..." Imediat am dezarmat, am depus armele şi le-am dat jandarmilor. Deci, nu s-a întâmplat absolut nici un accident, nici cel mai mic lucru neplăcut în Societatea de Radio.

După terminarea acestui episod, 21 ianuarie 1941, am fost arestat atunci şi am fost anchetat chiar la Radiodifuziune, în biroul Secţiei programelor. Antonescu a trimis nişte comisari regali, colonei, maiori că să supravegheze activitatea [de anchetare] la Radio. Şeful comisarilor regali era un colonel care era foarte cumsecade, foarte serios şi s-a împrietenit cu mine şi-am lucrat amândoi. Când eu am fost arestat, el a intervenit la Prefectură, la Antonescu, să-mi dea drumul. Am fost anchetat şi apoi am fost trimis pe front (.).

Echipa care a transmis de la Băneasa, a fost compusă din patru legionari: subdirectorul general Iacobescu, Constantin Matei, Ticu Alexandrescu şi Ichim care era şeful postului de Radio. De acolo, de la Băneasa, s-au transmis toate comunicatele care au fost, nu de la Centrală, la Centrală mergea programul normal. Aceşti legionari - afară de Ichim care nu a fost implicat - Matei, Ticu Alexandrescu şi cu Iacobescu au fost condamnaţi la mulţi ani, nu mai ştiu precis, au făcut puşcărie la Aiud, la Jilava şi au fost eliberaţi în 1954.

În noaptea de 22 spre 23 ianuarie 1941, ora 2 şi jumătate, cu ajutorul unui pluton de ostaşi din Regimentul 2 Vânători comandat de locotenentul Constantinescu, am luat în primire postul emiţător Băneasa, de unde se făcuseră emisiunile clandestine, fără mare rezistenţă din partea legionarilor baricadaţi în cele două bordeie-dormitoare, care au capitulat la primele somaţiuni ce am făcut ca să se predea (.).

În aceeaşi zi, între orele 12-13, după multe parlamentări cu directorul postului de Radio România Bod, inginerul Jugănaru, legionar rebel, ne-a fost predată şi unda purtătoare a postului Bod, de 150 kW putere, încât, de la această oră s-a putut face emisiunea normală, pe toate posturile naţionale, aducându-se linişte în ţară, prin redresarea morală a opiniei publice. Ca rezultat al misiunii primite, am înaintat Comandamentului Militar al Capitalei un memoriu detaliat asupra acestei operaţiuni.

Au venit [la Bod, în septembrie 1940], erau trei sau patru băieţi tineri, aşa cum erau toţi legionarii, înarmaţi. Veniseră ca să le predau staţia. "Cu ce ordin ? Direcţia generală ştie?" "Ştie!" "Nu ştiu nimic, că mie nu mi-a spus nimic! Să mergem să vedem..." M-am oprit. Lângă mine erau câţiva dintre băieţii mecanici de la staţie, între care unul, Mailat, care a dat cu mâna peste mâna cu care ăla ţinea revolverul spre mine şi mă ameninţa că dacă nu predau staţia mă împuşcă. I-am spus : "Staţia n-o predăm!" După câteva minute de tergiversări au plecat. Mult mai târziu m-au schimbat pe mine de la postul de Radio şi a venit un altul, din partea lor.

Ca un detaliu: între personalul pe care l-am avut eu în postul de Radio, foarte puţini au fost legionari. Foarte puţini, între care unul, Nelu Iacobescu, inginer la uzina de forţă, care ajunsese director tehnic, aşa ceva, mare legionar, care a venit şi mi-a spus, la Bod: "Domnule, nu mai avem încredere în dumneata, te schimbăm. Nu te scoatem, vii la Bucureşti şi-ţi dăm un alt serviciu. Şi aici, în locul dumitale, punem pe un altul." (...). După câteva luni, situaţia s-a răsturnat şi m-au adus înapoi.