II. Ocupaţia sovietică la Praga

CRISTIAN POPIŞTEANU, jurnalist, redactor la revista Lumea, şeful secţiei Istoria diplomatică, organizaţii internaţionale şi interviuri

Eu am ajuns la Praga în ziua de 19 august 1968. Mergeam în fiecare an, prin Ministerul Sănătăţii, la Karlovy Vary pentru a urma un tratament medical. Al doilea obiectiv al călătoriei mele în Cehoslovacia era să particip la Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist din Cehoslovacia. Acest congres trebuia să se deschidă în luna septembrie, cred că pe 9 septembrie 1968, şi în baza unei colaborări mai vechi cu Radio-ul urma să fac transmisii pentru Radio Bucureşti de la acest congres, dar nu era nimic precizat, urmând ca, eventual, Radio-ul să-şi trimită proprii corespondenţi.

Dat fiind preocupările mele istorice şi ştiinţifice, eram în legătură cu Academia de Ştiinţe a Cehoslovaciei. Un istoric ceh pe care eu îl cunoşteam, care plecase la Viena împreună cu toată familia, în vacanţă, pentru o lună de zile, îşi lăsase casa la dispoziţia Secţiei de Istorie a Academiei. Aceasta mi-a repartizat mie casa, urmând ca eu să stau acum o zi, iar când mă întorceam de la Karlovy Vary, respectiv prin 7-8 septembrie, să mai stau 5-6 zile, cât urma să dureze congresul.

Seara de 19 august 1968 mi-am petrecut-o cu câţiva tovarăşi de la Secţia de Istorie a Academiei. Erau doi istorici şi soţia unuia dintre ei, o colaboratoare şi încă un tânăr ziarist. Întâlnirea a avut loc la restaurantul Televiziunii cehoslovace - era pe turnul TV. Bineînţeles, subiectul a fost situaţia din Cehoslovacia şi situaţia relaţiilor dintre Cehoslovacia şi URSS. Ceea ce este important este că toţi cehii cu care am vorbit în această perioadă până la intrarea trupelor sovietice nu se aşteptau la această invazie, adică excludeau categoric posibilitatea unei lovituri de forţă. Ei se temeau de reacţia aceasta, dar se gândeau mai degrabă la presiuni, la blocaje economice...

A doua zi am aflat că la Praga se află un corespondent al Radioteleviziunii Române, George Ionescu, în vremea aceea vicepreşedinte al Radioteleviziunii Române. I-am dat un telefon. A fost o mare bucurie. Mi-a propus să vin imediat să ne vedem. Era la hotel, în centrul Pragăi. M-am văzut cu el, într-adevăr având foarte multe să ne spunem.

George Ionescu era în Cehoslovacia din primăvara anului 1968. Ce se-ntâmplase?! Văzând cum evoluează evenimentele din Cehoslovacia după venirea lui Dubček la putere în ianuarie 1968, conducrea PCR hotărâse să trimită un grup de ziarişti la Praga, care să transmită tot timpul pentru informarea opiniei publice şi pentru informarea - peste 90% din materiale erau transmise de aceşti ziarişti - conducerii superioare a partidului şi a statului din România. Din acest grup făcea parte şi George Ionescu.

George Ionescu mi-a povestit despre vizita pe care Ceauşescu o făcuse la Praga între 14 şi 17 august, când Ceauşescu semnase Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre România şi Cehoslovacia, ca state socialiste. Când s-a terminat vizita lui Ceauşescu, toţi ziariştii români s-au întâlnit cu Ceauşescu şi au început să se plângă că n-au fost acasă de 4-5 luni. Atuncea Ceauşescu a spus: "Bine, să rămână unul aicea şi restul plecaţi acasă şi staţi 2-3 săptămâni şi apoi vă întoarceţi." Aşa a rămas la Praga George Ionescu.

După întâlnirea cu George Ionescu am decis să mai amân cu o zi plecarea la Karlovy Vary. Şi-atuncea am dat câteva telefoane şi ne-am întâlnit la ora 20:00 cu un grup de ziarişti cehoslovaci de la patru ziare: Mlada Fronta, Rude Pravo... mai era o revistă săptămânală şi, parcă, Libertatea. Am stat de vorbă până pe la orele 1:00 şi am căpătat o imagine mai interesantă şi mai profundă [a situaţiei din Cehoslovacia]. George Ionescu, tocmai pentru a continua discuţiile, a zis să mergem la el la hotel. Eu am spus: "Hai mai bine la mine acasă." "Dar de ce?" "Pentru că am o casă întreagă şi putem să stăm liniştiţi, putem să mai bem ceva şi în felul acesta să treacă noaptea mai uşor." Ne-am retras în această locuinţă care era foarte bine plasată, se afla chiar în faţa Ministerului de Interne. Dar nimeni nu ştia că eu locuiesc acolo. Asta e important pentru ce va urma...

Am mai stat de vorbă, după care am adormit. La orele 4:00 - 4:20 dimineaţa, bătăi în uşă extraordinar de puternice ne-au trezit şi ne-au speriat. Ne-am dus şi am deschis. Era o vecină de la etajul 3 care spunea că ruşii au intrat în Cehoslovacia. Prima întrebare pe care am pus-o şi eu şi George Ionescu a fost: "Şi românii?" La care ea ne-a spus: "Şi românii!" Bineînţeles că am avut în clipa aceea o senzaţie extraordinar de proastă şi de grea. Ea a plecat val-vârtej, alarmând tot blocul - era un bloc de cinci etaje, chiar de şase etaje - şi peste două minute s-a întors, a intrat peste noi, pentru că lăsasem uşa deschisă, şi ne-a spus: "Nu, românii n-au intrat!" şi ne-a enumerat ruşii, bulgarii, nemţii, polonezii şi ungurii... Cinci state au fost. Deci, în clipa aia ne-am liniştit.

Ne-am îmbrăcat numaidecât, şi George Ionescu a luat telefonul şi a dat telefon la Bucureşti. A dat telefon la Radio, a dat telefon la Agerpres, a dat telefon lui Paul Niculescu-Mizil şi a anunţat această primă ştire. Apoi a început să telefoneze la prietenii şi cunoştinţele pe care le avea în Praga şi de peste tot s-a confirmat intrarea sovieticilor chiar în Praga. Am deschis televizorul care din clădirea Comitetului Central [al Partidului Comunist] transmitea ştiri, chemând la calm şi la nici un fel de opoziţie faţă de armatele care au intrat.

Am coborât în stradă. În jurul orelor 5:00 am luat contact cu tancurile sovietice care se răspândiseră în toată Praga. Am văzut cum era încercuit C.C.-ul, cum începea să se strângă inelul de tancuri în jurul C.C.-ului. Noi am început să ne strecurăm printre tancuri, printre trupe... Trebuie să vă spun că spectacolul era absolut copleşitor pentru că străzile erau arhipline; pe de-o parte erau coloanele de tancuri, maşini blindate, erau trupele care erau fie pe tancuri, fie pe jos şi erau praghezii. Nu se întâmplase încă nici un fel de incident, cel puţin nu am văzut noi.

Contactul cu armatele sovietice este extrem de şocant. Nu se întâmpla nici o luptă dar era o asemenea masivitate, era o asemenea demonstraţie de forţă! Tancurile sovietice erau pe străzile principale, ocupaseră clădirile principale, mai ales acele clădiri ale C.C.-ului şi Guvernului, Adunarea Naţională, pe principalul lor bulevard, Vačlav Namesty şi bineînţeles în jurul Radio-ului şi TV-ului.

Ne-am îndreptat din nou înspre clădirea C.C.-ului pentru că vroiam să vedem ce se întâmplă acolo. În jurul orelor 7:00 am văzut un mare număr de maşini militare sosind şi am văzut câteva coloane de soldaţi în uniformă specială intrând în C.C. După aceea am văzut coloane [de soldaţi] care ieşeau cu o serie de civili. Nu am putut să ne dăm seama dacă aceştia sunt conducătorii sau erau funcţionari din aparatul C.C.-ului. După aceea ne-am dus şi am urmărit la TV, la hotel "Europa", în centrul Pragăi, ce se întâmplă. Veneau din toată ţara mesaje împotriva acestei intervenţii, mesaje de solidaritate cu Dubček... Tensiunea creştea pentru că intrau redactorii în studio şi vorbeau, dar totul se petrecea pe fondul unei chemări foarte clare la non-rezistenţă.

Apoi lucrurile au început să se precipite şi-n ceea ce ne priveşte. Am dat telefon din nou la Bucureşti, şi de data aceasta s-a vorbit cu mai mulţi factori din Radio, TV, de la Agerpres. Ni s-a spus că se pregăteşte un miting, ni s-a spus să începem să transmitem imediat. Prima corespondenţă am transmis-o în jurul orelor opt, opt şi ceva din Praga. Am transmis-o împreună cu George Ionescu. Am fost din clipa aceea mobilizat de către Radio, în afară de faptul că devenisem corespondentul de front al revistei Lumea, căreia aveam să-i transmit după-amiază un comentariu. Cuvântul care s-a spus presei a fost: "Să transmiteţi tot ce vedeţi, nu inventaţi nimic, nu vă reţineţi de la nimic. Vă rugăm foarte mult să nu faceţi nici un fel de rezervă în ceea ce vedeţi!" De altfel, acesta a fost cuvântul timp de o săptămână, din 21 august dimineaţa până în 26 seara.

În 27 august, în vreme ce noi transmiteam în continuare în acelaşi stil, ni s-a transmis de la Bucureşti că este bine să transmitem în general numai lucrurile esenţiale şi ce elemente apar în legătură cu prezenţa trupelor sovietice şi normalizarea vieţii şi aşa mai departe. Am transmis la Radio câte patru, cinci, şase corespondenţe pe zi, împreună cu George Ionescu. Aceste emisiuni intrau şi la Radio şi la TV. De altfel, am aflat că la Bucureşti se constituise un Centru Internaţional de Presă chiar la Radio, unde un număr foarte mare de câteva sute de ziarişti veneau şi ascultau care-i interesa şi în felul acesta se făcea un fel de colaborare sui generis.

Deci, în dimineaţa de 21 august, a început această frenetică activitate care a durat până în septembrie. O săptămână, 21 - 27 august am transmis absolut nestingherit. A fost prima săptămână de libertate în cariera mea, din această profesiune. După transmiterea primei corespondenţe către Bucureşti, eu am spus să mergem la TV, pentru că îl cunoşteam foarte bine pe directorul general Jiri Pelikan - o figură foarte importantă a acelor ani, unul dintre conducătorii revizionişti, dintre cei care susţineau "socialismul cu faţă umană". Neexistând rezistenţă armată, TV reprezenta pentru cehoslovaci atunci arma principală.

Când am ajuns la TV a început o busculadă, un grup de tineri au aruncat coktail-uri Molotov în tancurile sovietice, şi tancurile au început să tragă. Au început să tragă cu armele automate, cu pistoalele, cu mitralierele, au tras chiar câteva lovituri de tun. Au făcut zob imediat şi câteva case din jurul TV. Cu toate acestea se vedea foarte clar că ordinele sunt să nu se facă uz de violenţă.

Emisiunea la TV a încetat în clipa în care a început această luptă. Era în jurul orei 9:30 - 10:00.

Ne-am retras şi am plecat din nou ca să transmitem la Bucureşti, şi am început să transmitem din această casă care era foarte potrivită pentru că nu ne ştia nimeni că eram în această casă. Hotelurile erau sub supravegherea sovietică. Noi am reuşit să transmitem vreo trei zile complet nestingheriţi, prin telefon, iar după aceea, fiindcă telefonistele din centrala internaţională ne cunoşteau, ne-au făcut legătură specială prin Viena. Chiar cu aşteptări de o oră, am obţinut practic totdeauna această legătură. În felul acesta am putut să transmitem, de patru, cinci, şase ori sau şapte ori pe zi. De asemenea, am transmis în fiecare seară, lungi, lungi analize ale situaţiei din Cehoslovacia.

Interviu realizat de Silvia Iliescu, 11.08.1994

NICOLAE VULPAŞIN, student la Universitatea Carolină - Praga (1964 - 1968), ambasadorul României în Republica Cehă, 1997 -2001

În momentul invaziei, la 11:00 [seara] am ascultat ştirea. În cămin eram; dintre studenţii străini, foarte puţini, cehi erau doar vreo căţiva. M-am dus şi am dicutat cu un coleg ceh şi i-am spus ce auzisem la radio.

A doua zi de dimineaţa m-am sculat pe la şase şi jumătate. În loc de tramvaie veneau tancuri dinspre vest, dinspre aeroportul Ruzyne. Tancurile aveau o pată roşie pe partea din faţă, mergeau câte două-două, paralel... era o coloană mare. Am tot aşteptat la tramvai, nu circula nimic. Am mai stat şi am intrat în vorbă cu nişte cetăţeni cehi care stăteau şi ei acolo şi care mi-au spus că astea sunt tancurile sovietice care au fost aeropurtate în cursul nopţii şi au ocupat aeroportul Ruzyne şi tot centrul oraşului Praga, inclusiv Comitetul Central al partidului, că toate instituţiile publice sunt deja blocate de tancurile şi blindatele sovietice.

Deci, Praga a fost practic ocupată de către trupele care au fost transportate cu avioane. Sovieticii au luat măsuri ca să blocheze tot, să paralizeze capitala.

Nu ştiu cum a fost în alte oraşe, dar la Praga transportul a fost extrem de dificil. Ca să ajungi într-un punct trebuia să schimbi mai multe mijloace de transport. De asemenea schimbam rutele tot din cauza blocajelor. Lumea a fost foarte indignată, foarte indignată.

Când au început să circule din nou tramvaiele, chiar în ziua de 21, m-am dus la [George] Ionescu, corespondentul [Radioteleviziunii Române]. În tramvai erau şi câţiva colonei. Treceam prin faţa Spitalului Militar Central. Au început unii mai vârstnici să-i insulte că n-au făcut nimic, că nu sunt în stare să tragă nici un foc de armă şi că au mâncat banii degeaba. Le-au rostit cuvinte destul de urâte, încât mulţi dintre ei au trebuit să coboare înainte de a ajunge la Spitalul Militar Central. Erau grade mari, colonei, maiori, locotenenţi-colonei, erau insultaţi când ajungeau în mijloacele de transport în comun. Asta nu numai în 21 [august], ci şi în zilele următoare am asistat la asemenae scene. Oamenii treceau foarte preocupaţi şi era o atmosferă sumbră, de război nedeclanşat. Cei mai mulţi discutau în grupuleţe, aminteau de anul 1939 când au intrat trupele germane în Praga.

Treptat, oamenii s-au acomodat cu noua realitate, însă ce m-a surprins cel mai mult a fost solidaritatea. Din cauza blocării drumurilor, a mijloacelor de transport, aprovizionarea unor magazine nu s-a putut face în dimineaţa zilei de 21 august. În faţa magazinelor am văzut oameni care stăteau în şir indian, 70 - 100 de metri, intrau şi cumpărau o chiflă sau un corn, o bucată de salam şi atât. Nu cumpărau lactate, le lăsau... aşa era şi solicitarea la toate magazinele, să lase produsele lactate pentru familiile cu copii. Apăreau şi femei cu copii, treceau în faţă. Nu se înghesuiau mulţi în magazin. Deşi era autoservire şi puteau intra 50-60 de persoane deodată, intrau două, trei, patru, cinci persoane. Nimeni nu cumpăra băuturi alcoolice. Era un consemn în care prevala experienţa din perioada ocupaţiei naziste.

Mulţi dintre colegii mei de facultate erau la o unitate militară în centrul Pragăi unde satisfăceau serviciul militar. Având şi haine civile - imediat după ce le-a fost blocată unitatea, s-au îmbrăcat civil şi au reuşit să iasă în oraş - ei au reuşit să iasă şi s-au organizat, mulţi au venit la cămin. Erau în legătură cu edituri şi pregăteau fotografii, manifeste pe care le distribuiau. O parte din ei schimbau sensul de mers pe diferite străzi, în aşa fel încât să nu se poată orienta trupele care aveau hărţile oraşului. Cred că erau în legătură şi cu posturile de radio [clandestine] care au intrat în funcţie imediat. Erau posturi de radio care nu puteau fi depistate... circulau elicoptere, dar nu puteau să fie depistaţi, pentru că în momentul când se apropia un elicopter sau vreo maşină, primeau semnal că se apropie cineva de ei şi întrerupeau emisiunea pe care o prelua un alt post. Încontinuu se ştia ce fac trupele [de ocupaţie]. Dacă soldaţii sovietici te vedeau cu un apatat de radio, îl confiscau. Eu am avut un tranzistor la mine, dar îl ţineam ascuns sub tricou, şi mă feram să trec pe lângă patrulele care puteau să te percheziţioneze fară nici un motiv.

S-au făcut şi multe fotografii. Într-o sală, în Piaţa oraşului vechi, era o expoziţie: "Arta sovietică a secolului XX". După invazie şi acolo au fost postate tancuri. S-au dus şi au fotografiat tancurile cu inscripţia în spate "Arta sovietică a secolului XX". Fotografiile se distribuiau de către studenţi.

(...) Studenţii s-au agitat continuu. Facultatea nostră a fost închisă, dar pe interior se puneau diverse afişe care condamnau invazia. Unele îl condamnau şi pe Gustav Husak - era prim secretar al Comitetului Central al Pardidului Comunist din Cehoslovacia, ales în locul lui Dubček... N-am mai putut să intrăm în facultate, dar nici sovieticii sau alte organe n-au intrat în facultate să scoată afişele. (...)

După [invazie] au aparut publicaţii mici de tot, sub formă de manifeste. N-am ştiut niciodată unde se redactau. Se adunau toate la biblioteca orăşenească unde zilnic mă duceam - stăteam acolo patru, cinci ore - apăreau publicaţii la care trebuia să te înscrii, te duceai dimineaţa la deschidere, te înscriai, şi îţi venea publicaţia după ce o citeau cei dinaintea ta, că nu erau multe exemplare, erau patru, cinci exemplare, în special la Gazeta Literară.

Am trecut pe lângă Radioul central. Acolo a avut loc incendierea unui tanc. Mi s-a spus că soldaţii care ar fi ieşit din tancul incendiat ar fi deschis focul. La fel ar fi mitraliat faţada Muzeului din Piaţa Sf. Vačlav. În faţa lui se afla statuia Sfântului Vačlav şi toţi spuneau că au mitraliat fară nici un motiv. Au lăsat-o aşa mult timp, şi atunci când au refăcut-o după evenimente, au pus în locul urmelor lăsate de gloanţe o substanţă albă care contrasta cu griul zidurilor şi a faţadei, aşa că ieşeu în evidenţă oricând, în special când era vreo ploaie. Asta a fost făcută intenţionat, şi nimeni n-a îndrăznit, decât mulţi ani după aceea să intervină, să uniformizeze suprafaţa.

Militarii [sovietici] erau derutaţi. Mulţi redactori de Radio au discutat cu ei. Pe unii îi surprindea faptul că nu se află în Germania şi se află în Cehoslovacia. Mulţi militari [sovietici] credeau că se află în Germania, ca să stârpească nazismul!

Primele trupe care au venit au găsit oraşul curat, în ordine deplină. Apoi au fost înlocuite cu alte trupe care, când au venit, au văzut dezastrul, dar făcut de sovietici, de primele trupe sovietice. Situaţia a început să se mai liniştească după ce conducerea cehoslovacă s-a întors de la Moscova, pe 27 august.

Înregistrare Octavian Silivestru, 26 iulie 2013