I. Circulaţia informaţiilor înaintea invaziei din Cehoslovacia

ION GHEORGHE MAURER, prim-ministru al României, 1961-1974

În Biroul Politic primeam informaţii despre situaţia din Cehoslovacia, ceva mai dinainte... S-a ştiut de la bun început! Când s-a pus problema la nivelul conducerii Uniunii Sovietice a invaziei în Cehoslovacia, România a fost solicitată să participe. Am fost informat de această solicitare şi părerea mea a fost că România nu trebuie să se amestece în această treabă. Asta a fost şi părerea lui Ceauşescu. Am fost de acord [amândoi], că lucru ăsta l-am discutat cu Ceauşescu, nu cu ăilalţi. După ce am avut această discuţie, [Ceauşescu] a informat Biroul Politic despre această hotărâre şi i-a informat şi pe ruşi că nu se bagă.

Interviu realizat de Emilian Blînda, Mariana Conovici, 9.05.1994

GHEORGHE ION, general, şeful Marelui Stat Major, secretarul Consiliului Apărării şi prim adjunct al Ministrului Apărării Naţionale, 1965 - 1974

Primele informaţii [referitoare la pregătirile sovietice] le-am avut în lunile martie - aprilie. Ele veneau de la ataşaţii militari care le raportau Marelui Stat Major prin Direcţia Informaţii, care era componentă a Marelui Stat Major. Aceste informaţii veneau la Direcţia Informaţii, şi ei le centralizau. La mine sosea de regulă o sinteză a informaţiilor provenite de la ataşaţii militari şi din alte surse pe care noi le aveam.

Într-o seară, la sfârşitul lunii aprilie, am fost chemat împreună cu ministrul Apărării, [generalul] Ion Ioniţă, la Nicolae Ceauşescu, la Palatul Primăverii, pe malul lacului Herăstrău. Ceauşescu era împreună cu Maurer şi cu [Emil] Bodnăraş. După ce ne-am prezentat, Ceauşescu ne-a întrebat direct: "Ce informaţii aveţi din Cehoslovacia?" Ion Ioniţă şi cu mine i-am prezentat ceea ce ştiam noi la aceea oră. Atunci aveam următoarea informaţie: urma să se desfăşoare în Cehoslovacia, în luna mai, o aplicaţie cu mecanică de luptă, transmisiuni şi trupe marcate. La această aplicaţie noi fusesem invitaţi, cu doi participanţi. Noi am trimis pe locţiitorul şefului statului major, generalul Logofătu Gheorghe şi pe şeful Comandamentului de transmisiuni, generalul Enciu. Ei au fost în calitate de observatori. Această aplicaţie se tărăgăna, nu se respecta termenul. O aplicaţie are un număr de zile [precizat], când începe, când se termină. Nici n-a început la timp şi, după cum a decurs după aceea, nici nu s-a terminat la timp. În loc să dureze cât a fost planificată, se lărgise, se prelungise până aproape la două luni de zile. Şi nici atuncea nu plecase toată echipa, mai ales acele echipe de reparaţii, de tancuri, de avioane, de transportoare blindate, de mijloace de transmisiuni. Asta înseamnă că aşteptau... Faptul că ele rămăseseră [în Cehoslovacia] a dat de gândit.

Acestea erau informaţiile noastre despre Cehoslovacia la aceea oră. Din privirile lui Ceauşescu, din mimica pe care au făcut-o [cei prezenţi], am înţeles că n-au fost prea mulţumiţi de informaţiile pe care le-am dat şi Ceauşescu ne-a spus să intensificăm obţinerea de informaţii cu ceea ce se întâmplă în Cehoslovacia.

Eu am profitat de această împrejurare întrucât Direcţia de Informaţii era în subordinea mea şi i-am cerut câteva aprobări de care aveam nevoie pentru a îmbunătăţi obţinerea de informaţii militare. În fond, era vorba de aprobarea de a face cercetare radio pentru ţările din Tratatul de la Varşovia. Această acţiune era interzisă până la acea dată. Ceauşescu a schimbat câteva priviri cu Maurer şi cu Bodnăraş şi verbal ne-a aprobat, întrebându-ne dacă dispunem de mijloace. I-am spus că dispunem - într-adevăr, noi aveam un centru specializat în această direcţie.

Şi din acel moment informaţiile pe care le-am cules au fost mult mai consisternte şi, mai des, am început să prezentăm lui Ceauşesu aceste informaţii, ajungând ca în apropierea zilelor de 21- 22 august să ne prezentăm de câte două şi de trei ori pe zi - aceasta ca intensitate. Ceauşescu, bineînţeles, le compara cu alte informaţii pe care le avea de la alte organe abilitate şi îşi făcea o imagine a ceea ce se întâmplă în Cehoslovacia, de aceea pot să spun - asta e convingerea mea! - că pe Ceauşescu nu l-a luat prin surprindere invazia din Cehoslovacia a armatelor Tratatului de la Varşovia, mai puţin România. De fapt nici pe noi, vorbesc de armată, ne ne-a luat prin surprindere (...).

Când am început eu să-mi dau seama că s-ar putea întâmpla o invazie?!... Aş vrea să vă spun o mică istorioară. La începutul lunii februarie a fost o şedinţă de lucru obişnuită cu şefii de state majore ale ţărilor Tratatului de la Varşovia şi cu Comandamentul Unificat la Praga, o şedinţă de lucru al cărei subiect la ora actuală nu-l mai ţin minte. Cu acea ocazie, într-o discuţie cu şeful de stat major al Comandamentului de la Varşovia, generalul Kazakov, m-a izbit o afirmaţie făcută de el. Urma să fim primiţi la Dubček, şi el a deschis discuţia despre ce fel de om este Dubček şi mi-a spus că ei, deci sovieticii probabil, n-au dorit să fie ales Dubček ca secretar general pentru că este un om slab, şi "nu-i al nostru". Această firmaţie, "nu-i al nostru", mi-a sunat foarte straniu şi m-am gândit că dacă nu este omul lor, s-ar putea să facă tot ce depinde de ei să-l schimbe. Atuncea a fost prima dată când mi-a încolţit în minte că ceva nu este în regulă. Dar despre posibila invazie am început să-mi dau seama din luna iulie, după ce Brejnev făcuse afirmaţia că nu se poate permite într-o ţară socialistă să se petreacă ce s-a petrecut în Cehoslovacia. Deci părea destul de clar că au gânduri de a invada Cehoslovacia. (...)

Cu câteva zile înainte de invazie, am cerut să vină la Marele Stat Major ataşatul militar din Elveţia. S-a prezentat la mine cu o hartă şi ne-a arătat ce informaţii au ei în legătură cu ce se întâmplă la graniţa noastră. Erau însemnate unităţile sovietice, ungureşti şi bulgăreşti, dislocarea în jurul graniţei noastre. Şi concentrările de trupe care erau pe harta lui coincideau în mare măsură cu ceea ce ştiam noi. El a executat un ordin pe care l-a primit din partea şefului lui, să-mi prezinte ceea ce aveau ei, şi mi-a fost de folos, că mi-a confirmat. În mare parte era ceea ce aveam şi noi... Bineînţeles că i-am mulţumit.

Interviu realizat de Octavian Silivestru, 17.07.2002

* * *, colonel, comandantul unităţii de cercetare radio din cadrul Direcţiei de Informaţii Militare, care a solicitat confidenţialitate

După atâţia ani de la acele evenimente, făcând apel la memorie atât cât aceasta mai poate opera şi pentru că nu am făcut la timp nici o adnotare, pot să evidenţiez aici locul şi rolul pe care cercetarea radio l-a avut în actul informaţional.

Unitatea se bucura de apreciere din partea conducerii armatei. Şeful Marelui Stat Major al armatei, generalul Gheorghe Ion, vizitase de mai multe ori unitatea, aprobând o serie de măsuri ce au contribuit la creşterea capacităţii de luptă a acesteia.

La 12 mai 1968 am primit ordin de a mă prezenta la Marele Stat Major. M-am prezentat imediat. Aici, în cabinetul de lucru al şefului Direcţiei Informaţii, colonel Dumitru Dumitru, în prezenţa şefului secţiei de cercetare radio, locotenent colonel inginer Dinu Nicolae, şeful Marelui Stat Major general Gheorghe Ion mi-a ordonat chiar de a doua zi, deci din 13 mai, ca unitatea ce o comandam să treacă şi la cercetarea radio a armatelor statelor vecine, în afară de Iugoslavia, să se concentreze îndeosebi pe comandamentele operative şi pe marile unităţi tactice aflate în raioanele din apropierea graniţelor României şi a flotelor maritime ce operau în Marea Neagră şi pe Dunăre.

M-am înapoiat în noaptea de 12/13 mai 1968 în unitate, unde am desfăşurat măsurile organizatorice şi tehnice necesare. Toate aceste măsuri le-am raportat telefonic şefului Direcţiei Informaţii care le-a aprobat, inclusiv avizarea nominală a personalului angajat în derularea acţiunii, ofiţeri, subofiţeri şi personal civil, dar nu şi militari în termen. Au fost antrenaţi în această misiune cel mult 20 de persoane, astfel că la 13 mai 1968 s-a trecut la îndeplinirea acestei misiuni. Această activitate a continuat încă multă vreme după invazie, iar schimbarea oricărui om din această structură se făcea cu aprobarea personală dată de şeful Direcţiei Informaţii Militare (...).

În momentul în care a avut loc invazia, un detaşament înaintat a existat pe teritoriul Cehoslovaciei. Traficul nu era permanent, dar el era şi a existat şi un indiciu care ne-a folosit nouă: se ştie că, de regulă, în transmiterea unor materiale se foloseşte ora şi vedeam că anumite comandamente lucrau cu ora Moscovei, şi altele cu ora Pragăi. Atunci ne-am dat seama că cele care lucrau cu ora Moscovei erau comandamente sovietice şi prin goniometrare am stabilit că transmit din Cehoslovacia înainte de invazie şi ulterior, bineînţeles. Deci existau indicii asupra locului de unde se transmite.

În afară de faptul că toţi sovieticii lucrau cu ora Moscovei, indiferent unde se găseau ei, materialul transmis folosea anumite litere, semne specifice limbii ruse, deci prezenţa unor asemenea litere în conţinutul materialului transmis era un indiciu că sunt ale ruşilor (...).

În perioada 15 - 22 iunie '68, la ordinele Marelui Stat Major, un detaşament cu elemente de cercetare radio din cadrul unităţii a acţionat în zona de vest a ţării pentru a fi mai aprope de zona Cehoslovacă - în 1968, în România, staţiile gonio erau de tip fix şi erau de producţie sovietică.

După invadarea Cehoslovaciei, unele informaţii ce prezentau interes s-au obţinut şi din legăturile radioamatorilor cehi care au desfăşurat trafic cu unii dintre corespondenţii lor aflaţi la mare distanţă...

Interviu realizat de Octavian Silivestru, 9.07.2002

NEAGU COSMA, general, comandant al Direcţiei a III-a de Contraspionaj - Departamentul Securităţii Statului, 1959-1973

Eu sunt printre cei care spun că România a fost ameninţată cu invazia în 1968, era programată pentru invazie.

Faptele sunt următoarele: un ofiţer al Securităţii, [colonelul Ion Bichel] care a lucrat la Viena, s-a împrietenit cu un ofiţer polonez, ataşat militar, care ştia limba română pentru că în '39, după invazia Poloniei, copil fiind, a venit cu familia în România şi a trăit aici un număr de ani până când s-a reîntors în Polonia. A învăţat româneşte, s-a lipit de români, socotea că România este a doua patrie, deci avea nişte afinităţi pentru România. Colonelul Ion Bichel, care era ofiţer de Informaţii, l-a cultivat şi ajunseseră să îşi mai ofere unul altuia relaţii (...). Deci era un prieten care ne ajuta. De la Viena a fost mutat în Comandamentul Tratatului de la Varşovia [la Moscova].

În iunie '68, colonelul polonez l-a sunat, l-a căutat şi l-a chemat pe Bichel la o întâlnire chiar la Moscova. Bichel, cu aprobările de rigoare, s-a dus, şi colonelul polonez îi spune: "Se pregăteşte o invazie, şi eu sunt în grupul ofiţerilor de Stat Major care elaborează planul invaziei". Poate era primul semnal, deşi mai sunt cei de pe la armată care spun că au ştiut şi ei; foarte bine dacă au ştiut şi s-a verificat. "În primul rând este vizată Cehoslovacia, dar eu ştiu că după ce am terminat planul cu Cehoslovacia, facem planul de invazie a României."

Asta a venit ca primă ştire, care a ajuns la Ceauşescu, şi Ceauşescu a zis: "Verificaţi mai bine, că sunteţi victima unei intoxicări." Dispoziţia era să se vadă, să se verifice, să nu înghiţim vreun "hap".

Ei îşi fixaseră o a doua întâlnire la Varşovia, care a avut loc după vreo 10-12 zile. La Varşovia [polonezul] a povestit în linii mari care era planul, cum se va acţiona, cu nişte comandouri care aveau misiunea de a ocupa punctele strategice, poştă, telefon, televiziune, radio, aeroport şi pe urmă cu desant aerian şi armata masivă. Au avut apoi iar o întâlnire la Moscova.... trebuia să fie ocupată Cehoslovacia şi, dacă treaba mergea foarte bine, după două săptămâni urma să fie ocupată România exact în acelaşi mod.

Acum Ceauşescu credea, nu a mai zis ca la început că suntem victima unei intoxicări şi a ordonat măsuri de apărare, de aprovizionare, de ascundere. Ceauşescu a hotărât să fie informaţi şi sârbii, pentru că deja, la ultimele două întâlniri, colonelul polonez a pus în discuţie şi invadarea Iugoslaviei. "După România urmează Iugoslavia..."

Interviu realizat de Octavian Silivestru, 7.03.2002

GHEORGHE SABLICI, colonel, Departamentul Securităţii Statului

Cu zece zile înaintea intrării trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, am primit o misiune în Iugoslavia. Misiunea mi-a fost ordonată de către colonelul Păunel Linţu Ioan, care la rândul său îndeplinea un ordin al şefului Departamentului Securităţii Statului, Ion Stănescu. Colonelul Păunel Linţu Ioan a avut şi sarcina de a mă instrui şi pregăti pentru această foarte importantă misiune. Din precizările pe care mi le-a făcut colonel Linţu Ioan la prima întâlnire, a rezultat că voi pleca în misiune peste circa 24 de ore, căci informaţiile respective erau încă în curs de verificare. De asemenea, s-au luat măsuri şi pentru conspirarea acestei misiuni, organele federale iugoslave de securitate nu au fost înştiinţate direct, de la instituţie la instituţie, tocmai pentru a se limita numărul persoanelor care ar fi aflat că se pregăteşte transmiterea unei informaţii importante. S-a mers pe varianta ca despre misiunea mea partea iugoslavă să fie informată prin intermediul grupei operative a organelor de securitate din Republica Serbia, care îşi desfăşurau activitatea pe şantierul Porţile de Fier I, care era în construcţie. La Porţile de Fier activa şi o grupă de securitate românească, similară, care asigura partea românească a şantierului.

După ce am fost instruit amănunţit, am plecat în această misiune a doua zi, noaptea, cu trenul care circula pe ruta Bucureşti-Belgrad. Am călatorit cu vagon de dormit, dar singur-singur. Am fost posesorul a două bilete. La uşa compartimentului era pus lanţul. Eu nu am dispus de armament, dar am avut o sticluţă foarte mică în care era o substanţă cu mare putere de ardere: dacă aş fi fost în pericol, aş fi dat foc acelui plic care ar fi ars fără ca să pună în pericol trenul. Ardea instantaneu plicul şi cu asta misiunea ar fi fost întreruptă.

Nu am închis ochii, nu am dormit, am fost într-o permanentă stare de veghe. În inima mea aveam convingerea - cred şi astăzi - că nu am fost lăsat singur, că asupra mea veghea cineva, un coleg, dar regulile noastre de muncă sunt atât de dure şi de severe încât acest lucru, chiar dacă se întâmplă, noi în mod explicit nu ştim!

Am ajuns cu bine la punctul de frontieră Stamora Moraviţa. Când am ajuns la Stamora Moraviţa, am văzut imediat că, tacit, sunt căutat. Ofiţerul de la poliţia de frontieră, iugoslav, m-a recunoscut pentru că s-au transmis datele despre mine, seria paşaportului şi aşa mai departe. Până se face controlul vamal, trenul staţionează, aşa că am fost invitat pentru câteva clipe în sediul organului de control poliţienesc al trecerii frontierei. Apoi, un funcţionar din cadrul secretariatului federal pentru afacerile interne şi-a făcut apariţia în sediul punctului de trecere, după care, însoţit de acest funcţionar, am mers până în gara localităţii Alibunar. De acolo am fost invitat să cobor şi mi-am continuat drumul însoţit de un reprezentant al armatei iugoslave, îmbrăcat în civil şi de acest funcţionar al organelor federale de Interne.

În maşină a mai avut loc o verificare. Mi-au cerut plicul, pentru că pe plic ei au dat ca măsură de recunoaştere un număr care figura ca număr de înregistrare a plicului, ca şi cum ar fi românesc, dar de fapt el a fost propus de partea iugoslavă. În felul acesta s-a făcut o verificare mai completă a faptului că eu sunt purtătorul acelui plic, respectiv al acelui mesaj.

Plicul era de mărimea unei coli A4, pentru că era destinat unei corespondenţe oficiale. Sub cămaşă l-am ţinut, pentru că el era într-un plastic, din cauza transpiraţiei corpului. Abia în autoturism l-am scos. Colegii au apreciat acest mod... dacă aş fi avut o geantă putea oricine să mi-o sustragă, iar o servietă diplomat legată cu lanţ ca la curierii diplomatici mă deconspira. Deci am scos plicul. Au fost foarte mulţumiţi, pentru că şi ei erau preveniţi că informaţia este de importanţă deosebită.

Am călătorit cu autoturismul circa o oră, până la Belgrad. Nu ne-am oprit nici la Secretariatul Federal de Interne, nici la Guvern, nici în altă parte, ci într-un local unde funcţiona aparatul comandantului suprem al Armatei iugoslave, adică mareşalul Tito. Sigur, nu la dânsul mergeam, dar în acea clădire unde funcţiona aparatul acesta. Acolo, sigur, am predat definitiv plicul, după ce s-a verificat codul de pe el. Predarea s-a făcut pe bază de confirmare. După ce eu am predat plicul, la câteva minute grupul iugoslav de la Porţile de Fier comunica grupului român de la Porţile de Fier că misiunea a fost îndeplinită.

Interviu realizat de Octavian Silivestru, 14.04.2002