REGELE MIHAI I

MIHAI DE ROMÂNIA

FRAGMENT AUDIO: Regele Mihai I - RADIO EUROPA LIBERĂ

Mihai I: Când am luat drumul exilului am socotit indispensabil şi urgent să previn opinia publică de situaţia creată şi, la conferinţa de presă la Londra, la 4 martie 1948, precum şi la masa oferită de presă la New York la 16 martie 1948, am declarat că abdicarea e nulă şi neavenită, dat fiindcă ne-a fost smulsă cu sila şi că nu poporul a hotărât-o. Când, la 30 decembrie 1947, Groza şi Gheorghiu-Dej ne-au înmânat actul de abdicare - plin de greşeli în română, fie spus în treacăt -, eu le-am răspuns că mă voi supune votului popular. Dar ei, dispreţuitori faţă de popor, şi de părerea lui, au refuzat.

R: Ar reieşi din răspunsul dumneavoastră că vă consideraţi încă la aproape 40 de ani de la abdicarea forţată din 1947 Regele Românilor. Inseamnă aceasta - în fond nimic nu ne împiedică să speculăm asupra viitorului! - înseamnă că în cazul că ar fi posibil ca regimul existent să înceteze să mai existe sau s-ar prăbuşi în chip miraculos, v-aţi întoarce în ţară ?

Mihai I: Bineînţeles! Mai întâi să vorbim despre prăbuşirea despre care spuneaţi că ar fi un miracol: noi trebuie să credem cu toţi în acest miracol care poate surveni curând sau mai târziu, dar care nu va surveni dacă nu credem în el şi nu luptăm pentru el. Cât priveşte întoarcerea mea, ea este sigură dacă mă ajută Dumezeu să trăiesc acea zi binecuvântată, când voi putea reveni acasă la noi (...).

R: Sire, v-aţi întoarce, deci, imediat în ţară în momentul în care ar fi posibil pentru a domni, pentru a fi rege?

Mihai I: Da. Aceasta este datoria mea şi dacă mi-am făcut datoria în circumstanţe grele, la 23 august 1944, când aveam doar 22 de ani, nu voi şovăi acum, la 64 de ani. Noi, regii constituţionali avem drepturi puţine şi datorii multe de îndeplinit. Aşa e în democraţie, regele slujeşte poporul. Dar mai este ceva: la noi republica a fost impusă de o putere străină şi ca să ştergem urmele acestei nenorocite epoci, va trebui să ne întoarem la ce fusese înaintea ei, adică la Regatul României. Pe urmă va veni şi timpul ca poporul să hotărască dacă doreşte menţinere monarhiei sau instaurarea unei republici.

R: Înţeleg, deci, că v-aţi supune hotărârii şi voinţei poporului român în ceea ce priveşte viitoarea formă de guvernământ, monarhie sau republică. Dar, sire, cum aţi vedea o Românie liberă: cum, cu cine, şi în ce scopuri? În ce direcţie aţi reconstrui ţara?

Mihai I: Pe baza principiilor democraţiei, ceea ce înseamnă în libertate făcută tuturor. Pământul va redeveni proprietatea celor care îl muncesc şi care se vor uni, dacă vor dori, în cooperative pentru a-şi procura uneltele grele necesare. Industriile, cele rentabile bineînţeles, vor fi desnaţionalizate precum se desnaţionalizeată acum şi pe aici, în Occident. Mă mai întrebaţi şi cu cine voi reconstrui... cu românii, bineînţeles! Nu uitaţi că românii au mai dat o dată dovada capacităţii lor atunci când, sub regele Carol I, au reuşit doar în doar 48 ani - şi pe atunci nu exista tehnologia actuală! - să facă din ţara noastră nedezvoltată o ţară de înalt nivel european. Eu voi fi alături cei care râvnesc libertate şi democraţie şi sunt convins că din rândul oropsiţilor de-acum se vor ridica oameni de o mare valoare!

R: Sire, credeţi că românii, după 40 ani, nu v-au uitat?

Mihai I: Sigur că nu! Mi-o dovedesc scrisorile pe care le primesc, mai cu seamă de la tineri. Ei n-au aflat la şcoală nimic despre predecesorii mei şi despre mine, dar şi-au întrebat părinţii ca să afle cum se trăia înainte şi cine cârmuia ţara. Aşa au aflat de marii noştri oameni politici şi au aflat şi de mine. Legături strânse, aş zice de familie, fuseseră instalate între poporul român şi regele Ferdinand, bunicul meu. Legăturile acestea au continuat cu mine. Ziceam legături de familie, ori, cine uită pe ai săi?!.

[R 55, interviu acordat de regele Mihai I istoricului Vlad Georgescu, la microfonul emisiunii Oameni, idei, atitudini, difuzată în anii '80 la postul de radio Europa Liberă, astăzi aflat în Arhiva de Istorie Orală a SRR]

DIMITRIE DĂMĂCEANU, general, ofiţer în Marele Stat Major, apoi comandant de divizion în Regimentul de Gardă Călare, Escorta regală a lui Carol al II-lea (1930 - 1935); ataşat militar în Italia şi Albania (1936 - 1938); adjutant regal (1939 - 1940), director de studii la şcoala Marelui Voievod Mihai

Pe când mă aflam ataşat militar la Roma, am primit ordinul să mă prezint de urgenţă în ţară cu primul avion. Eram foarte intrigat. Când am ajuns în ţară mi s-a spus de la Marele Stat Major că să mă deplasez imediat la Sinaia, unde voi fi primit în audienţă direct de Carol al II-lea.

După prezentarea de rigoare, Carol al II-lea îmi pune întrebarea dacă accept să fiu directorul Şcolii militare. Eram pus în faţa unei situaţii atât de neaşteptate, încît nici eu nu-mi explic astăzi cum de-am avut curajul să-l rog pe Carol al II-lea să-mi dea un răgaz de gândire de 2 ore. M-am plimbat noaptea în pădurea din jurul castelului şi-mi puneam întrebarea: "Poate fiul preotului din Cosmeşti să ajungă directorul Şcolii militare?!" şi-mi spuneam şi da şi nu. Până când, în cele din urmă, m-am hotărât să accept şi să mă prezint să dau răspunsul pozitiv regelui Carol al II-lea. Şi-aşa am devenit, ca să spun "peste noapte", directorul şcolii fostului rege Mihai.

Şcoala a funcţionat în Palatul de la Cotroceni în nişte încăperi modeste, îmi amintesc că în cancelarie exista o scară care ducea la pod. Şcoala avea patru elevi: pe Mihai, Costache Malaxa, Mircea Ionniţiu şi Kelmann. Înainte de aceasta cu un an, şcoala avea 12 elevi, însă dat fiind faptul că nu funcţiona în condiţii bune, s-a hotărât să se reducă numărul elevilor şi să se schimbe şi directorul şcolii. Programul şcolii fostului rege era un program exact ca al liceelor civile. Era în fruntea şcolii un grup de profesori foarte buni, recunoscuţi. Aş cita printre ei pe Perpessicius, pe Andronic, pe Arbore la istorie, Ion Cherescu la muzică şi alţii.

[R 136, interviu realizat la Muzeul de Istorie şi Artă al Oraşului Bucureşti în 1974, astăzi aflat în Arhiva de Istorie Orală a SRR]

DAN SMÂNTÂNESCU, profesor, secretar particular al lui Nicolae Iorga

DS: Carol al II-lea a făcut o şcoală specială, după tipul şcolilor fireşti, normale, din patria noastră, o clasă specială pentru marele Voievod [de Alba Iulia], în care a adus vreo 40 de copii din ţară, câte doi din fiecare judeţ, premianţi, copii de ţărani şi în mijlocul lor l-a strecurat şi pe Mihai, cu obligaţia de a învăţa carte româneşte, iar profesorilor regele Carol le-a dat această directivă, să n-aibe nici cea mai mică condescendenţă din faptul că în faţa lor se află moştenitorul tronului şi să-l considere pur şi simplu ca elev. Aşa încât Mihai era elev şi profesorii îi spuneau pe nume, Mihai, cutare, nu-i spuneau Alteţă Regală...

R: catalog cum figura?

DS: Mihai. Mihai, atât!.. Şcoala era situată într-o clădire, chiar în curtea din spatele actualului Palat Regal. În spate avea altă configuraţie, era o curte mare, o grădină, acolo era o casă cu parter şi etaj. La etajul I era apartamentul intim al regelui Carol al II-lea, iar la parter erau clasele voievodului Mihai.

Fiecare dintre profesori a fost ales dintre cele mai distinse cadre, fie de la Colegiul "Sfântul Sava", fie diferite proeminenţe de la diferite licee din Bucureşti şi din ţară, aşa încât el a avut a face numai cu profesori de elită, care aveau dispoziţii de la Carol ca să nu facă nici o distincţie între Mihai şi ceilalţi elevi. N-a fost Mihai premiantul clasei, dar era un bun elev, conştiincios, întotdeauna cu lecţiile făcute, deşi obligaţiile lui erau multiple, erau enorm de multiple. Trebuia să facă faţă protocolului ca prinţ moştenitor şi-n acelaşi timp să înveţe şi carte. (...)

Profesorii erau scutiţi de obligaţiile celelalte şi veneau numai la clasa lui Mihai, erau profesori numai la şcoala lui Mihai, erau repartizaţi aici. Şi în fiecare sărbătoare de Crăciun sau de Paşti, regele Carol îi invita la Castelul Peleş şi le servea, la câte o recepţie, o masă şi le oferea câte un dar: cărţi, stilouri, cei care erau fumători - tabachere, ţigări etc.

R: Despre colegii de clasă ai regelui Mihai ce ne-aţi putea spune?

DS: Nu-mi aduc aminte decât de unul singur, [Mircea] Ionniţiu, care era şi premiantul clasei şi care era fiul - mi-aduc aminte că l-am şi meditat - era fiul directorului general de la Librăria "Cartea Românească", Ionniţiu. Un om foarte distins, o familie aleasă, băiatul lui era coleg cu Mihai şi pentru ca să fie bun la carte - era premiantul clasei - Ionniţiu m-a solicitat ca să-l şi meditez. Şi pentru că eram şi eu împovărat de nevoi financiare, am acceptat: îmi plătea bine şi îmi acorda diferite atenţii, cărţi etc. Am primit şi l-am meditat şi acest Ionniţiu a fost iubit foarte mult de către Mihai... După aceea a fost secretarul lui Mihai în străinătate.

[R 500, interviu făcut de Octavian Silivestru, 18.07.1996]

SERGIU BRÎNDUŞ, medic, în 1945 student

SB: Eram un student retras, mă ocupam foarte mult de învăţătură, dar în acelaşi timp având în vedere antecedentele mele legate de monarhie, adunasem în jurul meu un grup de prieteni, nu numai din Facultatea de Medicină, dar şi din alte facultăţi, sărbătorind ori de câte ori aveam posibilitatea - şi erau ocazii! - momente din viaţa fostului Mare Voievod Mihai de Alba Iulia şi ulterior Mare Rege al României.

R: De ce eraţi legat de monarhie?

SB:Pentru că în timpul şcolii, la Liceul "Cantemir Vodă" din Bucureşti, Marele Voievod Mihai de Alba Iulia avea în patronaj acest liceu şi, de fiecare dată, pe data de 8 noiembrie a fiecărui an, se făcea o sărbătorire a liceului, cu participarea Marelui Voievod. Eram cam de aceeaşi vârstă şi bineînţeles că s-a creat între colegii mei de liceu şi Majestatea Sa Regele Mihai o legătură de suflet care nu s-a putut întrerupe niciodată, nici acuma (...). Eu l-am cunoscut pe Marele Voievod Mihai sub aspectul unui adevărat coleg. Avea o atitudine deosebit de colegială, de prevenitoare, de înţelegătoare, deşi de fapt nu pot să spun că nu avea şi atitudini de copil. De exemplu, îmi aduc aminte că la una din aniversările din sala de gimnastică de la Liceul "Cantemir", elevii i-au oferit o arbaletă de lemn, un fel de arc. Şi el s-a bucurat atât de mult, parcă i s-ar fi dat cadou un automobil, ceea ce dovedea că este la fel ca noi, că şi eu mă uitam cu jind după arbaleta aia şi l-am rugat şi eu pe tata să-mi cumpere şi mie una, dar nu mi-a cumpărat... Adică, vreau să spun că acest om nu făcea diferenţă între noi şi el (...). A dat mâna cu noi şi câţiva dintre noi nu am mai vrut să ne spălam pe mâini!... (...) Relaţia dintre noi, ca elevi, şi Majestatea Sa era aşa de normală şi aşa de umană, încât acuma când am împlinit 75 de ani mă gândesc cu emoţie la sentimentele pe care le-am avut şi pe care le am şi acuma.

[C 940, interviu făcut de Silvia Iliescu, 25.03.1999]

MARIA ŢEŢU, în 1945 membru al Tineretului Liberal

Regele avea o trecere nemaipomenită! Regele era al generaţiei noastre. Şi eram multe, printre care şi eu, îl cunoşteam din timpul şcolii; mi-am făcut liceul la Liceul "Regina Maria" şi patroană era regina Maria şi când eram în clasa I de liceu, ea venea în fiecare an în vizită, deja mergea mai greu, aşa, dar tot frumoasă era, îmbrăcată în negru şi eu eram, repet, în clasa I de liceu şi mai înăltuţă, aşa, să zic mai arătoasă şi m-au pus să-i dau un buchet de flori. Şi - şi-acuma, iacătă, după atâţia amar de ani! - îmi amintesc că m-am dus şi i-am dat buchetul de flori şi ea m-a sărutat pe frunte. M-a întrebat cum mă cheamă şi mie mi s-a părut că este ceva, aşa, este o zână coborâtă din altă lume. Şi regele era foarte iubit - aici am vrut să ajung - era foarte iubit de toată lumea pentru că era foarte popular, cum se spune; stătea de vorbă cu tine, la Sinaia dacă te întâlneai cu el şi te opreai şi o vorbă dacă îi spuneai, Majestate sau Sire, îţi dădea mâna şi era foarte... Şi venise şi mama lui, Elena, care la fel se comporta, dar el în special...(...) Noi l-am văzut, am dat mâna cu el, au fost situaţii de felul acesta.

[C 1239, interviu făcut de Silvia Iliescu, 2.08.2000]

JACK VERGOTTI, aghiotant al regelui Mihai I

Am fost la Casa Albă în Washington în martie 1948 când preşedintele Truman l-a felicitat pe Majestatea Sa Regele Mihai pentru actul de la 23 august 1944, zicând că ar fi scurtat cel de-al doilea război mondial cu cel puţin şase luni.

Este lumină, de aceea îmi aminteşte azi evenimentul istoric de la Bucureşti. A fost incontestabil un succes al regelui care, luând riscuri mari, dar pătruns de dragoste de neam şi ţară, a reuşit să evite pierderi zadarnice. Încă din 3 mai 1944 m-a informat asupra planurilor de armistiţiu pentru a aduce pace, aşa cum anunţase deja în mesajul de Anul Nou poporului român. De atunci, generalul Sănătescu, şeful Casei Militare a Majestăţii Sale, s-a asigurat de asocierea întregii armate române cu acea hotărâre şi Ionel Stârcea din Casa Civilă a Majestăţii Sale, împreună cu colegul său Niculescu Buzeşti de la Ministerul de Externe, erau însărcinaţi cu legătura cu şefii partidelor politice şi reprezentanţii diplomatici în relaţiile cu aliaţii de la Cairo. (...)

Hotărându-se înlăturarea mareşalului şi punerea în executare a planurilor de încetare a operaţiunilor militare pe frontul rusesc, în acelaşi timp cu cererea de retragere a trupelor germane din România, am fost chemat de urgenţă la Palat pentru a întări garda regelui Mihai, de către Niculescu Buzeşti cu care eram în legătură zilnică la familia prinţului Ştirbey, în Buftea. Reluând funcţia mea de ofiţer de ordonanţă a Majestăţii Sale Regelui Mihai, am servit imediat de interpret în timpul dramaticei audienţe a lui Manfred von Killinger, reprezentantul celui de-al treilea Reich la Bucureşti, care venise să protesteze în numele lui Hitler. La drastica punere la punct de către rege, am tăiat pe scurt aroganţa ambasadorului cu o cuvenită expresie germană. Din discuţia cu generalul Erick Hansen, comandantul forţelor germane în România, care era un om mai realist, am înţeles că trebuie să ne aşteptăm la represalii şi astfel am pregătit deplasarea regelui la un post de comandă, mai la adăpost. În tot timpul Majestatea Sa Regele Mihai era în complet control a situaţiei, având pe Niculescu Buzeşti, delegatul lui Iuliu Maniu, ca sfetnic. Generalul Sănătescu devenind noul şef de guvern, s-a întors de la Marele Stat Major cu asigurarea că toată armata română executa ordinele regelui conform proclamaţiei de la radio.

Se făcuse miezul nopţii când coloana de cinci maşini cu regele la volanul unui Lincoln Zefir, împreună cu Mircea Ionniţiu şi aghiotantul de serviciu, am trecut podul de pe Dâmboviţa. Câteva ore mai târziu, casa nouă de la Palatul Regal din Calea Victoriei era distrusă de bombele germane. Regele a întâlnit pe Majestatea Sa Regina mamă Elena venind de la Sinaia, în împrejurimea Craiovei. După câteva zile eram înapoi la Bucureşti.

[R 104, interviu difuzat la postul de radio Europa Liberă, 23.08.1989]

MILOŞ PAVEL, în 1947 ofiţer de gardă al regelui Mihai I

Ofiţerii care erau mutaţi în această unitate de elită a armatei române se selecţionau pe baza clasificării din promoţiile respective, absolvenţi de şcoli militare din străinătate, precum şi cei cu merite profesionale deosebite, obţinute în activitatea militară din ţară. Originea socială a ofiţerilor nu era un criteriu de selecţie. Eu sunt fecior de ţăran, iar cei trei camarazi de promoţie, transferaţi odată cu mine acolo, proveneau din clasa de mijloc: funcţionari, comercianţi etc. Şi la ostaşii recrutaţi pentru Garda Regală, criteriul social nu avea nici o semnificaţie. În schimb, se cerea ştiinţă de carte şi o anumită condiţie fizică - înălţime de peste 1,80 m, prezentabil la chip -, deoarece luau parte la misiuni de protocol.

Batalionul Garda Regală făcea parte din Casa militară a Majestăţii Sale Regelui şi era subordonat Ministerului Apărării Naţionale, ca orice unitate militară din ţară; cadrele, ofiţerii şi subofiţerii aveau acelaşi drepturi de soldă ca şi cei din restul armatei. Soldaţii aveau o uniformă puţin deosebită, tot datorită protocolului. Condiţiile de hrană erau cele din armată.

Batalionul de Gardă Regală era organizat pe patru companii, câte două în fiecare reşedinţă regală: Bucureşti şi Sinaia. Din aceste companii, câte una avea misiunea de gardă în zona Palatului, iar cealaltă se ocupa de instrucţia ostaşilor nou veniţi în batalion. Fiecare companie avea în frunte un efectiv de circa 100 de ostaşi, organizaţi pe trei plutoane. Serviciile administrative ale batalionului se aflau la cazarma de la Palatul Victoria, Bucureşti. Unitatea era înzestrată numai cu armament uşor de infanterie, pistoale mitralieră şi puşti cu care se efectua serviciul de gardă şi puşti mitraliere şi mitraliere care făceau instrucţia generală a infanteriştilor. Nu aveam în dotare tunuri, tancuri sau alte mijloace grele de luptă. Legăturile între reşedinţele regale se făceau numai telefonic sau prin curier.

În toamna anului 1947, compania de Gardă de la Castelul Peleş, Sinaia, era comandată de domnul căpitan Mihail Georgel şi avea în organizare trei plutoane. Eu aveam gradul de sublocotenent şi comandam unul dintre aceste plutoane. Cazarma companiei era situată în partea de sud a incintei castelului şi făcea legătura cu oraşul Sinaia, având ieşire spre Strada Furnica ce urca la cota 1400. În sezonul de toamnă compania de Gardă de la Sinaia detaşa unul din cele trei plutoane pentru pază la castelul Săvârşin, judeţul Arad, proprietate particulară a Majestăţii Sale Regele, unde venea pentru vânătoare şi zbor cu avionul.

În luna noiembrie 1947 eu am revenit cu plutonul la Sinaia de la Săvârşin, fiind schimbat de plutonul comandat de sublocotenent Dobrescu Olimpiu, care a preluat paza acolo, astfel că la compania de Gardă Sinaia am rămas numai două plutoane: al meu şi cel al sublocotenentului Vladimirescu Nicolae. Întoarcerea în ţară a Majestăţii Sale Regelui de la nunta principesei Elisabeta, actuala regină a Angliei, unde fusese sfătuit de oamenii politici americani şi englezi să rămână în Occident, a provocat derută şi în rândul guvernului comunist al lui Groza care spera că suveranul nu se va mai întoarce în ţară şi le va uşura executarea loviturii ce o pregăteau. Ţara era sărăcită de război, populaţia înfometată după doi ani de secetă cumplită, iar armata roşie "eliberatoare" îşi sporea efectivele şi se instala tot mai temeinic în punctele strategice şi în cazărmile cele mai moderne, în detrimentul a ce mai rămăsese din armata română care era obligată să locuiască în bivuacuri improvizate sau clădiri necorespunzătoare. În această atmosferă apăsătoare şi tensionată, guvernul comunist de la Bucureşti a început pregătirile complotului ce trebuia să fie înfăptuit până la revelionul anului 1948, pentru ca suveranul să nu se mai poată adresa ţării de Anul Nou. Astfel, fără consultarea Majestăţii Sale, a fost adus la conducerea ministerului Apărării Naţionale fostul ofiţer, dezertor la ruşi, Bodnăraş iar la Ministerul de Externe comunista instruită la Moscova, Ana Pauker. Cu toate aceste desfăşurări politice interne la Castelul Peleş, compania de Gardă îşi efectua serviciul de pază în mod normal fără a fi primit vreun ordin de prealarmare. Ofiţerii comandanţi de plutoane, chiar, au fost învoiţi prin rotaţie câte cinci zile de Crăciun şi respectiv de Anul Nou. Întorcându-se din învoire sublocotenent Vladimirescu Nicolae, eu trebuia să-i predau serviciul de gardă în ziua de 30 decembrie 1947, ora 12, şi să plec eu în învoire.

În dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947, la ora 8.30, am fost ultimul ofiţer de gardă la Peleş care am mai avut ocazia şi onoarea să prezinte onorul cu Garda la plecarea Majestăţilor lor, Regele Mihai şi Regina mamă Elena, spre Bucureşti, aşa cum era protocolul când se pleca de la o reşedinţă din altă localitate. Cum s-a petrecut lovitura de stat la Bucureşti, este consemnat de istorie şi de mărturiile Majestăţii Sale Regele Mihai, făcute scriitorului Mircea Ciobanu în cele patru volume de convorbiri (...).

Pe 10 Mai 1947 eram în Bucureşti şi l-am însoţit chiar pe Majestatea Sa Regele, ca ofiţer de escortă. Majestatea Sa a fost însoţit numai de un grup de ofiţeri, nu aveam unităţi sub comandă ci eram plasaţi în jurul tribunei şi urmăream desfăşurarea evenimentului. Deci atunci, într-adevăr, la terminarea paradei de 10 Mai 1947, s-a produs o adevărată explozie de entuziasm când Majestatea Sa a salutat mulţimea şi muzica militară care a însoţit defilarea, a dat salutul la Majestatea Sa şi a făcut la stânga şi s-a pus în marş către ieşire din zonă... Când a rămas singur, Majestatea Sa Regele cu suita, a coborât din tribună, mulţimea care a fost în zona respectivă a năpădit către maşina care trebuia să-l poarte şi s-a produs o manifestare de simpatie, de entuziasm, strigau lozinci promonarhiste, fel de fel de manifeste. Şi a trebuit să ajutăm cu greu pe Majestatea Sa, ca să ţinem puţină ordine. Cu greu s-a putut face ordine acolo, până nu a venit fiecare să dea mâna cu Majestatea Sa, să îi dea flori, fie să-i spună ceva şi acolo am fost martor la această întâmplare.

[C 657, interviu făcut de Octavian Silivestru, 13.11.1997]

IRINA POP, ţărancă din Săpânţa

[În 1947] am auzit la radio, am ştiut că regele e dus atunci... Când a ieşit regele din ţară, a zis socru-meu că e gata ţara!.. Ştiu că a fost odată Maniu aici la biserică, eu nu ştiu câţi ani aveam, şi era o piatră acolo, s-a suit acolo [pe piatră] şi a zis: "Fraţi români, ne-am pierdut ţara!"... Eu l-am auzit!

[C 581, interviu făcut de Silvia Iliescu, Săpânţa, 1997]