RADU BOROȘ, avocat

[R 415/Arhiva de Istorie orală - Societatea Română de Radiodifuziune/ Interviu prin telefon la Roma realizat de Emilian Blînda și Octavian Silivestru, 5.01.1996]

" Am luat parte numai în ultima parte a procesului, care s-a desfășurat în fața Curții de Casație. Adică, recursul ordinar împotriva sentinței de condamnare și cel de neconstituționalitate a legii, de care mareșalul și miniștrii guvernului său au fost acuzați.

Prin Convenția de armistițiu, România s-a angajat să-i pedepsească pe cei care au declarat războiul contra aliaților învingători și pe cei care au comis crime de război. Pentru executarea acestui angajament, guvernul român, sub președinția lui Petru Groza, a adoptat o lege care a depășit obligația luată cu Convenția de armistițiu, pentru că în afară de declararea războiului și crimelor de război, era creată și crima de "cauzare a dezastrului țării". Ca jurist, nu am putut fi de acord cu această lege, pentru că conținutul ei viola atât principiile fundamentale ale constituției în vigoare, cât și unele din dispozițiunile ei.

Imediat după apariția legii, am hotărât să fac tot posibilul pentru a putea cere secțiunilor unite să-și afirme competența exclusivă de a judeca actele politice ale miniștrilor și de a anula alte dispozițiuni de legi care violau constituția. (.) Eram decis să iau apărarea unuia din inculpați, când procesul a început în fața Curții de Casație; judecarea neconstituționalității ei.

La data aceea eram încă consilier juridic al Comisiei pentru aplicarea armistițiului. Am considerat de datoria mea să anunț pe ministrul Savel Rădulescu, președintele Comisiei, de a intenta ce intenții aveam și să-i pun la dispoziție demisia mea. Savel Rădulescu mi-a spus că are deja multe dificultăți cu guvernul român, care îi reproșează interpretarea și aplicarea juridică strictă a armistițiului, lucru care nu plăcea Comisiei aliate de control, în care sovieticii dictau legea și m-a rugat să nu intervin în proces.(...)

Procesul [lotului Antonescu], compus numai din foști miniștri, a fost fixat să înceapă în primele zile ale lunii mai 1946. Mareșalul nu și-a numit avocat. În acest caz trebuia ca Baroul să desemneze un avocat din oficiu. Cunoșteam pe Paraschivescu Bălăceanu, decanul Baroului. I-am cerut să mă numească apărător din oficiu al mareșalului. Și-a rezervat răspunsul pentru a doua zi. Răspunsul a fost negativ. Motivarea: că la cererea ministrului de justiție, apărarea mareșalului trebuie să o facă el - ministrul era Lucrețiu Pătrășcanu. Nu am putut asista la proces...

Desfășurarea în fața Tribunalului Poporului trebuia să fie autorizată și era rezervată persoanelor din partid. Mie nu mi s-a dat autorizația. Am urmărit desfășurarea procesului din relatările ziarelor. Nu-mi amintesc exact câte zile a durat procesul, cred că nu mai mult de trei. Ziarul Scânteia consacra zilnic circa două pagini relatării dezbaterilor. Nu pot ști dacă dezbaterile erau exacte. Eram hotărât să pledez neconstituționalitatea Tribunalului Poporului de a judeca pe miniștri (...)

Am luat hotărârea să fac apărarea nu a mareșalului sau a lui Ică [Antonescu], ci a unui alt ministru a cărui apărare să o preiau deja în faza recursului ordinar. Trebuia să găsesc ministrul care să mă accepte ca apărător.

După sentința Tribunalului Poporului, recursul ordinar s-a desfășurat într-o stare de debandadă ce depășește orice imaginație! S-a desfășurat în fața secției a 2-a a Curții, sub președinția consilierului Tănăsescu. Recursul ordinar a durat o jumătate de zi. Nu știu câți avocați au putut să ia cunoștință de sentința Tribunalului Poporului, care cred că nici nu era redactată la acea dată. După pronunțarea recursului ordinar, în debandada în care se desfășura situația, neputând să văd dosarul, neputând să văd sentința, eram în mare încurcătură. Am văzut, însă, că în aceeași încurcătură se găseau toți colegii care se interesau de proces. Am văzut că mulți dintre avocații din oficiu, numiți în fața Tribunalului Poporului, nu se prezentau în instanța de recurs, și am avut impresia că fostul ministrul al Agriculturii, Mareș și fostul ministru de Interne, Popescu, nu mai aveau reprezentanți, adică nu aveau un apărător. Ori eu eram prieten cu fiul lui Mareș, care fusese consulul României la Bratislava puțin înainte de încheierea armistițiului, dar care se sinucisese, și cum cunoscusem pe fata ministrului Popescu, în casa prietenului meu, avocatul Ociocioc, un distins avocat plecat voluntar la începutul războiului și care a fost unul dintre primii căzuți la datorie, am hotărât să iau apărarea acestor doi miniștri.

Am profitat de debandada care exista și m-am prezentat fără să fi luat contact cu membrii familiei sau cu cineva care să-mi dea o însărcinare oficială, așa încât m-am prezentat în instanță fără un mandat special, dar fără să fi putut citi sentința de condamnare și nici să controlez dosarul, cu consecința că la începutul sentinței nu formulasem încă nici un motiv de recurs. Eram decis să formulez numai o declarație de recurs pentru neconstituționalitatea legii, cu rezerva de a depune ulterior motivele. Mulți alți avocați s-au găsit exact în situația mea.

Spectacolul sălii în desfășurarea procesului trebuie reținut în istoria justiției românești ca o mare rușine!

Cu atât mai mare, cu cât la ora aceea consilierii Casației nu fuseseră încă epurați, numise numai un număr redus de noi consilieri, pentru a-și asigura majorități necesare în procesele politizate. Prevederea s-a dovedit inutilă și greșită pentru că în procesele cu substrat politic vechii consilieri au fost în marea lor majoritate respectuoși față de rezoluțiile guvernului. Din informațiile culese, elementele străine corpului judiciar care făcea parte din Tribunalul Poporului, trebuia să fie desemnate de către sindicate, de alte organizații patriotice, alte organizații cu substrat politic. Am avut îndoiala că numirea acestor delegați de către asociații a fost făcută în mod legal. Am ieșit din sala de ședință și m-am dus la arhiva tribunalului, care ținea registrul asociațiilor, am căutat și într-adevăr, două asociații, care erau desemnate în lege ca asociații având dreptul să desemneze judecători pentru Tribunalul Poporului, nu erau legal constituite. Am cerut un ceritficat, m-am întors în ședință, și când a venit rândul să pledez, am cerut anularea sentinței tribunalului pentru Mareș și Popescu, pe motivul că tribunalul nu era legal constituit. Am depus certificatul. Procurorul a luat imediat certificatul ca să îl controleze. Președintele a rezervat să se pronunțe.

Spre bucuria și surprinderea mea, Curtea a casat, adică a anulat sentința împotriva lui Mareș și a lui Popescu. Nu am putut să citesc sentința acestui recurs, pentru că nu se redactau imediat și nici nu știu când au fost redactate, sau când au fost date publicului; nu am putut să știu dacă Curtea a admis recursul pe motivul dat de mine, sau pe un alt motiv.

Odată admis recursul împotriva lui Popescu și a lui Mareș, mă găseam în aceeași situație în care m-am găsit la început, dar când s-a terminat ședința în fața Curții de Casație și vroiam să ies, văd că se îndreaptă spre mine o persoană. Era figura unui om care suferea, un om care era profund îndurerat, nu mai era o figură umană. Vine la mine și-mi spune: "Văd că nu mă recunoașteți!"
I-am spus: "Într-adevăr, nu vă recunosc și vă rog să mă scuzați."
Atunci el îmi spune: "Sunt fratele lui Mihai Antonescu, al lui Ică, sunt căpitanul Antonescu. Noi ne-am cunoscut, și eu am fost coleg la școala militară cu fratele dumneavoastră."
Mi-am readus aminte și i-am spus: "Domnule, tot ce ai spus dumneata este exact și eu mă scuz că nu te-am recunoscut."
"Îți spun, domnule Boroș, te rog fii bun și ocupă-te de fratele meu. Ai văzut ce s-a întâmplat aici!"

Ce s-a întâmplat?!.. Pentru Ică Antonescu s-a prezentat ca avocat un fost magistrat militar. O persoană de ispravă și bine intenționată, dar cu o pregătire care nu era la înălțimea problemelor care urmau să fie dezbătute. Și a început să citească... era o pledoarie pe care el o citea, dar care era valabilă pentru procesul de neconstituționalitate, ori, nu era în fața neconstituționalității, a negării constituționalității ci în faza recursului ordinar. Președintele l-a întrerupt. Cu disperare, avocatul se ruga: "Lăsați-mă să citesc până la sfârșit, pentru că astea mi le-a trimis clientul meu. Este un om condamnat la moarte și mi-a spus să vi le citesc. Lăsați-mă să vi le citesc!" Președintele l-a întrerupt, pentru că de fapt președintele avea dreptate: nu erau motivele de recurs ordinar. Dar ceea ce a fost mai trist, a fost că mulți avocați râdeau de colegul lor, de situația dificilă în care se găsea. I-am promis fratelui lui Ică faptul că mă voi ocupa de apărarea fratelui lui și de fapt am început să mă pregătesc ca să formulez motivele.

Tot la sfârșitul acestui recurs ordinar, s-a apropiat de mine avocatul Stroe; și pe avocatul Stroe îl cunoșteam. Eram adversar cu el în alte procese și deși adversari, aveam totuși raporturi cordiale. Îmi spune că el are mandat din partea familiei mareșalului Antonescu ca să îl apere și în secțiunile unite. Și m-a întrebat dacă vreau să îl asist. Am fost bucuros de această propunere, și din acel moment eram apărător și pentru Ică și pentru mareșalul Antonescu în procesul de neconstituționalitate. Dar i-am spus lui Stroe și am decis și eu pentru mine să nu pledez decât un singur motiv și anume motivul neconstituționalității dispozițiunii legii tribunalelor, care dădea o competență Tribunalului Poporului să judece și actele politice ale miniștrilor.

Stroe mi-a spus că în afară de el și de mine mai paricipă la proces și avocatul Simionescu-Iași, care fusese și el solicitat de Stroe. Era un avocat cu bună reputație, era un bun avocat.

Simionescu-Iași cu Stroe se hotărâseră să promoveze patru motive de recurs. Al meu era al cincilea motiv de recurs. Trebuie să vă spun că recursul de neconstituționalitate a fost fixat ca termen de judecată la foarte puține zile după terminarea recursului ordinar. Datorită intervalului scurt și datorită numărului mare de părți interesate, nu am reușit să văd dosarele sau sentința nici în pregătirea procesului de neconstituționalitate, așa că totul a trebuit să îl fac bazându-mă pe cunoștințele generale, pe faptele și cunoștințele care rezultau din publicația făcută în ziar.

A venit ziua procesului. Procesul s-a desfășurat în sala Curții de Casație, Secția I; aula cea mai mare din Curtea de Casație era ticsită. Stăteau persoanele una peste cealaltă. Era impresionant spectacolul din sală! Curtea era compusă din 33 de magistrați. Toți erau în roba de ceremonie care era roșie și cu mânecile și cu gulerul de hermină. Era impresionant! Procuror al procesului era primul procuror al Curții de Casație. Eu eram emoționat și preocupat. Eram emoționat pentru că eram cineva care simțea românește... Eram preocupat pentru că nu vroiam ca pledoaria mea să alunece pe o pantă politică, nu vroiam ca să dau prilejul ca să fiu întrerupt pentru că aveam intențiunea să fac o critică foarte severă a motivării aduse de Curtea de Casație când a respins alte motive de neconstituționalitate și în special motivul de bază, acela al revoluțiunii ca izvor de drept constituțional. Această peocupare a mea era cu atât mai mare văzând sala atât de aglomerată. Intuiam că în sală sunt elemente ale Ministerului de Interne și ale poliției politice. N-am reușit să le individualizez, dar se simțea că erau în sală.

M-a scos din încurcătură președintele, care probabil și el era preocupat ca dezbaterile să nu ia o întorsătură politică, și atuncea el a decis ca recursul mareșlului Antonescu și al lui Ică să fie judecate ultimele și toate celelalte să le preceadă. Am fost încântat de această soluție, care a avut ca rezultat că în ședința de dimineață, care a durat de la 9:00 - 9:30 la 13:00 - 13:30, s-au judecat recursurile celorlați, iar recursul lui Antonescu - Ion și Mihai - a fost judecat după masă, după orele 3 și jumătate, către orele 4. În sală nu erau mai mult de treizeci - patruzeci de persoane.

După ce avocatul Simionescu și avocatul Stroe au expus motivele lor de recurs - a fost o expunere frumoasă și a unuia și a celuilalt - a venit și rândul meu, pentru că eu aveam ultimul motiv, al cincilea. (.) Am simțit că cineva mă trage de robă. M-am întors: era avocatul Simionescu-Iași, care îmi spune, cu o voce destul de ridicată: "Ce faci? Stai atent, pentru că nu uita că pledezi pentru un om condamnat la moarte!" Starea mea de spirit era în așa hal, că eu am răspuns tot cu o voce ridicată: "Colega, responsabilitatea pledoariei e a mea! Responsabilitatea morală a sentinței este a dumnealor!" Și cu mâna arăt curtea. Mă așteptam, după ce am pronunțat aceste cuvinte la o reacțiune din partea președintelui, dar nu a fost nici o reacțiune și nici Simionescu-Iași nu și-a mai permis să-mi cenzureze pledoaria, deși după aceea am spus lucruri apăsătoare. (...)

Am terminat, și ieșind pe stradă au început și preocupările. Era un moment în care avocații erau bătuți în tribunal dacă apărau pe unul care era judecat pentru sabotaj sau pentru o infracțiune similară. Când intrai în sala tribunalului, în locul icoanei sau în locul fotografiei regelui Mihai, era o bandă pe care era scris că justiția este o armă în mâna poporului pentru lupta de clasă. În aceste condițiuni vă închipuiți starea mea sufletească, când a trebuit să analizez legalitatea unei legi în raport cu o normă constituțională care nu se respecta...

Până la ora 10 seara, acasă la mine atmosfera era foarte apăsătoare din cauza acestei preocupări. La 10 și jumătate sună telefonul. Eram chemat de către un consilier care luase parte la dezbateri. Consilierul mi-a spus: "Te felicit pentru pledoarie! Ai făcut mare impresie asupra noastră, a tuturor!". Era un consilier mai în vârstă.
Și când am intrat în camera de consiliu, ne-a înjurat pe toți și ne-a spus: "Sunt pus în situația ca un tânăr - la data aceea aveam 32 de ani - să ne tragă palme în public și să nu putem să spunem nimic!"

După ce s-a pronunțat Curtea am spus: "Cum ați putut să pronunțați această hotărâre?!" Aflasem că atunci când s-a pronunțat sentința, din 33 de consilieri, nouă consilieri erau pentru admiterea recursului, iar restul a fost pentru respingerea lui, și ceea ce m-a impresionat și mai mult a fost că s-au pronunțat în favoarea recursului. Din cei nouă, majoritatea erau magistrați tineri, nou numiți de către regim, pentru a-și asigura majoritatea. "...Cum?! Au fost tinerii noi cei care s-au pronunțat pentru admiterea recursului și voi, magistrați vechi, cu tradiție, cu experiență, cu reputație și în pragul pensiei, nu aveți curajul să o faceți!" Și atuncea mi-a spus: "Să nu crezi că noi nu am avut toată problematica! Însă în timp ce deliberam, a venit consilierul David - care atunci era secretar general la Ministerul de Justiție - și mi-a spus: `Dacă se respinge recursul, regele va comuta condamnarea la moarte în închisoare. Dacă se admite recursul, guvernul nu își ia răspunderea vieții celor care au fost judecați.`"

Din sursele Palatului, mai bine zis direct de la Savel Rădulescu, care era un consilier politic al regelui, cu care am discutat problema, mi-a spus: "Domnule Boroș, regele, când a văzut că nu se propune comutarea pedepsei cu moartea, era hotărât să facă grațierea fără să întrebe guvernul. Însă pentru că asta va fi pus în conflict direct cu guvernul, a vrut să se asigure că englezii și americanii vor interveni ca să nu-i lase pe ruși să creeze dificultăți, să organizeze mișcări de stradă, și așa mai departe... Englezii și americanii ar fi spus: `Noi credem că ăștia trebuie să fie executați!`" Ăsta a fost răspunsul lor, după cum mi-a spus Savel Rădulescu.
"