6 iulie 1600

"De la 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică."

N. IORGA despre Mihai Viteazu

"Planul dacic" - reunirea tuturor românilor sub o singură şi energică autoritate - reprezenta la sfârşitul secolului XIV singura cale de a afirma neatârnarea noastră peste planurile expansioniste ale tuturor puterilor interesate să ne domine, de la Imperiul Otoman, la Polonia până la Imperiul Habsburgic.

La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazu a intrat în Alba Iulia, realizând unirea politică a Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti sub cârmuirea sa. Cheile oraşului i-au fost înmânate de episcopul Demetrius Napragyi, cel care a devenit cancelar al Transilvaniei în timpul lui Mihai Viteazu.

În mai 1600, Mihai Viteazu l-a alungat de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, pe care l-a învins la Bacău, şi a realizat astfel, prima unire a Ţărilor Române.

Într-un hrisov din 6 iulie 1600, în punctul cel mai înalt al destinului său, Mihai se intitula "Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei" şi îşi confecţiona binecunoscuta pecete pe care figurează cele trei ţări române surori. Din acest motiv, el este considerat de istoriografia românească primul unificator al poporului român şi erou naţional.

" În timpul acesta se poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăşi viaţa mea, ci am purtat războiul aşa de mult timp singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă pot retrage... Nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam."

Mihai îşi îngrijora nu numai duşmanii, ci şi aliaţii. Dacă spada sa fusese de folos Habsburgilor spre a redobândi Transilvania, era improbabil ca, după victorie, Mihai să fi fost dispus să le-o cedeze. Asasinarea lui pe Câmpia Turzii, la 9/19 august 1601, răspundea perfect scopurilor imperiale. Nu de un egal căruia să-i sporească puterea avea împăratul nevoie, ci de o unealtă de care, după folosinţă, să te poţi dispensa.

Pieirea marelui domn impune cel puţin două întrebări. Era pregătită societatea românească pentru a înfăptui, în sens unificator, acţiunea politică şi militară a lui Mihai? Erau dispuse puterile creştine vecine să accepte, într-o zonă în care se interferau atâtea interese opuse, un stat independent care ar fi putut modifica, într-un mod nou, imprevizibil, vechile raporturi de forţe?

Peste toate posibilele răspunsuri, figura tragică a lui Mihai a influenţat decisiv istoria românilor, gândul său cuprinzător şi fapta sa temerară au impus un model şi au inaugurat o epocă.

---

24 ianuarie 1859

"Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări!"

Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor.

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Focşanii - oraş prin excelenţă negustoresc - a trăit cu intensitate frământările politice de la jumatatea veacului al XIX-lea. La acea epocă, focşănenii au constituit un veritabil puls al arterei Milcovului, semnalând gradul de continua intensificare a dorinţei de unitate a românilor. Despărţit în două - Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni - de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor doua ţări vecine şi surori. Desfiinţarea hotarului de la Focşani echivala cu Unirea celor doua Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar român.

Sute de felinare (850), improvizate în grabă, 150 ceaune şi 650 ulcele de tuci cu smoală, pacură (s-au consumat 30 vedre) şi seu (60 ocale) erau aşezate pe uliţe, pentru a se aprinde şi a lumina feeric oraşul. S-au mai ridicat în oraş, mai multe piramide, acoperite cu frunze de brad şi pe care ardeau lumânări şi felinare. După condica de cheltuieli, municipalitatea a cheltuit 6630 lei şi 32 parale, din care numai pentru artificii 1354 lei şi 20 parale. Mai în toate casele particulare, s-au arborat steaguri, s-au împodobit porţile cu verdeaţă şi la ferestre, toata noaptea au ars lumânările bucuriei obşteşti.

La apariţia Domnului, lumea a isbucnit în urale, două muzici miliare, una din Iaşi şi alta din Bucureşti, precum şi tarafe de lăutari, cântau Hora Unirii şi un imn al vremii 'Timpuri de Marire'. Valuri de flori s-au revărsat în calea Domnului, care s-a scoborât din diligenţă.

Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de straja la hotar: un moldovean şi un muntean. Le-a spus ca sunt fraţi şi i-a pus să se îmbrăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandirilor că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, de la Focşani. De aici, însoţit de notabilitaţile oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centrul oraşului, unde au jucat cu toţii Hora Unirii.

"Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest fapt mareţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldura de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 si 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astazi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări! Să trăiască România!"

Alexandru Ioan Cuza, 1861

---

1 decembrie 1918

"Fericiţi, voi, care aţi pecetluit pe veci Unirea cu Ţara Mamă. O viaţă întreagă veţi mărturisi cu mândrie: şi eu am fost la Alba Iulia".

Episcopul Iuliu Hossu

Un moment istoric: se năştea o ţară întregită cu teritorii care vremelnic fuseseră rupte de vitregia timpului. Devenea realitate România Mare pentru că la 9 aprilie 1918 Basarabia s-a unit cu România, la 28 noiembrie, acelaşi an, Bucovina hotărâse unirea necondiţionată cu Ţara Mamă, iar la 1 decembrie, la Alba Iulia, Transilvania completa harta reală a statului român.

Hotărârea Adunării de la Alba Iulia, act de o desosebită importanţă politică şi juridică, stipula principiile fundamentale ce ar urma să stea la baza noului stat român: deplina egalitate în drepturi a tuturor cetăţenilor fără deosebire de naţionalitate şi religie, regim democratic, libertatea presei, reforma agrară, colaborarea cu toate naţiunile lumii.

Hotărârea a fost întâmpinată "cu un entuziasm de nedescris atât de cei peste 100.000 de participanţi la adunarea de pe Câmpul lui Horea din Alba Iulia", cât şi de întregul popor român de pe ambele versante ale Carpaţilor. Dorinţa românilor s-a îndeplinit graţie contextului internaţional favorabil şi voinţei de fier a liderilor politici ai vremii: Nicolae Iorga, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Ion I. C. Brătianu.

Se trasa o nouă hartă a Europei. Se destrămau imperii, ţările europene trausau noile frontiere. Atunci, în urmă cu 94 de ani, la Mărăşti- Mărăşeşti şi Oituz, dar şi la Bucureşti şi Iaşi, o întreagă naţiune a decis să se opună prin forţă armelor, dar şi prin forţa unei voinţe unanime: "Pe aici nu se mai trece".

800.000 de români, militari şi civili şi-au dat viaţa pentru întregirea ţării, ucişi de gloanţe sau de boli, frig şi foame. "A biruit dreptatea" spunea Iuliu Hossu. "Fericiţi, voi, care aţi pecetluit pe veci Unirea cu Ţara Mamă. O viaţă întreagă veţi mărturisi cu mândrie: şi eu am fost la Alba Iulia".

La Marea adunare de la 1918, episcopul Iuliu Hossu le vorbea zecilor de mii de români adunaţi din patru zări:

"Fraţilor, astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara-Mamă, România.

A biruit Dreptatea. Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii lui, pentru suferinţele veacurilor purtate de un neam, cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumină, cum revarsă în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvântare.

Ascultaţi români fericiţi, bunăvestirea unirii noastre pe veci cu Ţara-mamă: România!"

În cursul anului 1918, anul de naştere al României Mari, regele Ferdinand s-a întors triumfal la Bucureşti, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populaţia entuziastă.

În anul 1922, pe data de 15 octombrie, printr-o ceremonie spectaculoasă, Ferdinand este ]ncoronat Rege al României Mari la Alba Iulia, oraşul care avea să trăiască a doua Mare Unire. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania şi Bucovina de Nord. El a fost cu adevarat un "bun român" aşa cum a jurat în momentul încoronării sale:

"Pronia cerească a binecuvântat şi, prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor, ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare. Facă Dumnezeu ca această coroană, asemenea celei a scumpei mele soţii şi demnă tovarăşă de muncă şi suferinţă pentru binele comun, să servească la încoronarea - generaţie după generaţie - a iubiţilor noştri succesori, într-o Românie tot mai fericită şi mai glorioasă!"

Regele Ferdinand al României

Regele Ferdinand I al României - Întregitorul de ţară (portret)

Visul lui Ferdinand a fost, în egală masură, acelaşi cu al milioanelor de români - crearea României Mari prin alipirea Transilvaniei regatului roman.

1914, Ferdinand a devenit Rege al României, la 49 de ani, depunând juramântul solemn şi promiţând că va fi "un bun român".Ataşamentul şi dragostea lui Ferdinand pentru mica şi fermecatoarea ţară din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menţionează că datorită admiraţiei sale pentru Romania, Regele Ferdinand, în numai 13 ani de domnie, dintr-un "necunoscut", avea să devina regele României Mari, supranumit fie "Întregitorul", fie "Ferdinand cel Loial", pentru felul în care şi-a dedicat viaţa ţării sale. A trecut peste originea sa germană, pentru a urma voinţa de unitate a poporului său, în timpul Primului Război Mondial.

Visul lui Ferdinand a fost, în egală masură, acelaşi cu al milioanelor de români - crearea României Mari prin alipirea Transilvaniei regatului roman. Insa la acea data Ardealul se afla sub stapanire austro-ungara, acolo unde romanii care erau cei mai vechi si cei mai numerosi locuitori ale acelor locuri, nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odata cu declansarea primului Razboi Mondial.

Deşi rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand a hotărât, împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 August 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.

În cursul anului 1918, anul de naştere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la Bucureşti, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populaţia entuziastă. In anul 1922, pe data de 15 octombrie, printr-o ceremonie spectaculoasa, Ferdinand este incoronat Rege al Romaniei Mari la Alba Iulia, orasul care avea sa traiasca a doua Mare Unire. Ferdinand I a fost martorul realizarii Romaniei Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania si Bucovina de Nord. El a fost cu adevarat un "bun roman" asa cum a jurat in momentul incoronarii sale. Unii istorici insista ca ar fi fost de fapt cel mai stralucit rege al Romaniei, in ciuda faptului ca era o persoana relativ timida si introvertita. Dupa razboi, in ciuda gravei crize economice si a instabilitatii politice, a condus tara pe drumul reconstructiei si al armonizarii administrative. A realizat reforma agrara impartind pamant taranilor, prioritate avand veteranii de razboi si familiile celor cazuti in razboiul pentru reintregirea tarii si a promulgat Constitutia din 1923. In urma acestor masuri, Ferdinand isi adauga pe langa renumele de "Lealul" si "Intregitorul" si pe cel de "Rege al Taranilor".

Autor: Domnica Roşca

---

Ion I. C. Brătianu, un liberal prin excelenţă

Dominând cu autoritate viaţa politică a României timp de două decenii, Ion I. C. Brătianu a fost una din cele mai complexe şi controversate personalităţi ale istoriei naţionale.

Ion I. C. Brătianu, cunoscut şi ca Ion (Ionel) I. C. Brătianu (n. 20 august 1864, Florica, azi Ştefăneşti, Argeş - d. 24 noiembrie 1927, Bucureşti) a fost inginer, om politic, preşedinte al Partidului Naţional Liberal, membru de onoare al Academiei Române din 1923. Devine membru al Partidului Naţional Liberal încă din 1895. A condus Guvernul României timp de 12 ani, contribuind direct la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, la legiferarea şi realizarea reformei agrare şi a celei electorale, la consolidarea statului naţional unitar român. În momentul în care I.I.C. Brătianu preia conducerea Partidului Naţional Liberal, în anul 1910, se prefigurează şi opţiunea politicii externe a partidului, aceea de a desprinde România de Tripla Alianţă şi de a o orienta spre Tabăra Antantei, singura orientare politică compatibilă cu idealul major, acela de a uni pe toţi românii în graniţele aceluiaşi stat.

Actul de Unire a Transilvaniei cu România de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 încheie procesul de formare a statului naţional unitar, la care Ionel Brătianu avusese o contribuţie majoră. La 29 noiembrie 1918, se constituie un nou guvern liberal, condus de I.I.C. Brătianu, în componenţa lui regăsindu-se, pentru prima dată în istoria ţării, şi miniştrii din provinciile istorice româneşti unite cu Ţara - mamă. Acest Guvern ratifică actul de unire a Transilvaniei cu România ( Decretul - lege din 13 dec. 1918 pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi din Ungaria locuite de români cu Regatul României) şi cel al unirii cu Bucovinei cu România ( decretul - lege din 19 dec. 1918 relativ la Unirea Bucovinei cu Regatul României). După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european.

Ion I. C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător. Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie. Dominând cu autoritate viaţa politică a României timp de două decenii, Ion I. C. Brătianu a fost una din cele mai complexe şi controversate personalităţi ale istoriei naţionale. El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor şi a demnităţii poporului român.

Autor: Luminiţa Roman

---

Alexandru Vaida-Voevod, un intelectual transilvănean patriot

Având rădăcinile conştiinţei de neam ancorate în îndepărtata mişcare ţărănească de la poalele "Băbghiului" din comuna Olpret, judeţul Cluj, azi Bobâlna, Alexandru Vaida Voievod a fost un mare apărător al ideii de unitate naţională.

Născut la data de 27 februarie 1872, Alexandru Vaida Voevod s-a format în tradiţia intelectualităţii transilvane româneşti, prin tatăl său, Dionisie, prezumtivul autor al celei mai vechi formulări manuscrise a Memorandumului, prin bunicul său, Alexandru Bohăţiei, căpitan suprem al Districtului Grăniceresc Năsăud, şi prin scurta şcolaritate, de numai doi ani, la liceul din Braşov, unde cultura românească a încununat temeinicia educaţiei germane a deschiderii universale dobândite la saşii din Bistriţa. Deci şcoala primară a făcut-o la Cluj, gimnaziul săsesc din Bistriţa şi liceul românesc de la Braşov. Studiile superioare le-a făcut la Viena, unde a obţinut titlul de doctor în medicină, dar nu a exercitat această profesiune decât întâmplător.

În Parlamentul budapestan

Un moment de vârf al lui Al. Vaida Voievod în parlamentul budapestan l-a reprezentat demascarea caracterului reacţionar ostil antiromânesc al legii şcolare a lui Apponi şi Berzevisy. La această lege, Al. Vaida Voievod a protestat în parlamentul ungar, spunând: "Votaţi şi această lege, dar ziua şi noaptea sună-vă în urechi şi neliniştească-vă în conştiinţă protestul nostru, care este glasul timpului! Şi daţi-vă seama că omul poate prânzi cu minciuna, dar cina nu poate. Daţi-vă seama că spiritul timpului, voinţa oamenilor e mai puternică decât voinţa unui ministru, căci ministrul şi legea lui azi este, mâine nu va mai fi, milioanele însă şi voinţa lor sunt eterne şi nepieritoare".

Sub pretextul că ar fi citit în parlament versuri insultătoare, este eliminat în 1907 şi revine în 1910 ca deputat de Făgăraş, până în 1918, cu prestigiul sporit, continuând cu aceeaşi energie lupta în favoarea românilor. În 1910 întreprinde o vizită de informare la Bucureşti. Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea în 29 septembrie 1918, acceptă în acord cu socialiştii o declaraţie de independenţă a naţiunii române. Tot atunci este constituit un comitet compus din V. Goldiş, I. Maniu, Şt. Ciceo-Pop, I. Suciu şi Al. Vaida Voievod. La 18 octombrie încep lucrările parlamentului maghiar. Cu acest prilej, deputatul Vaida Voievod, în calitate de reprezentant al Partidului Naţional Român din Transilvania, citeşte Declaraţia Comitetului Executiv al partidului de liberă dispunere de soarta sa şi a poporului român din Ardeal şi Ungaria. A urmat Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, care a consfinţit pe vecie Unirea Transilvaniei cu România.

S-a implicat în pregătirea şi desfăşurarea Conferinţei Partidului Naţional Român din 10 ianuarie 1905 de la Sibiu care a adus triumful noului val activist din care mai făceau parte Iuliu Maniu, Aurel Vlad şi Nicolae Comşa. Ulterior, a activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta unde s-a distins ca unul din deputaţii cu vederi democratice. S-a numărat între apropiaţii arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austriei şi Ungariei. Deşi în 1905 Vaida a înregistrat un eşec în prima campanie electorală pentru Parlamentul Ungariei, el a fost ales ca deputat la mai puţin de un an, prin decretarea de alegeri anticipate. A reuşit să îşi păstreze mandatul până în 1918 când s-a destrămat imperiul.

În Parlamentul României

Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, "liberă de orice înrâurire străină", să-şi aleagă "aşezarea ei printre naţiunile libere". Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor "din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească" au votat Rezoluţia Unirii care "decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România". După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat şi s-a numărat între cei patru delegaţi ardeleni (alături de Vasile Goldiş, respectiv episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea) care au adus regelui Ferdinand I Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată.

Deputat în Parlamentul României din anul 1919, ministru secretar de stat al Transilvaniei, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine, guvernul său semnează tratatul de pace cu Austria şi răspunde pozitiv la propunerea URSS de semnare a tratatului dintre cele două ţări. Este ministru de interne în perioada 1928-1930, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de interne ad-int, al afacerilor străine în 1932, ad-int. la Sănătate, Muncă şi Ocrotire Socială şi preşedinte al Consiliului de Miniştri în anul 1930. Ca ministru al industriei şi comerţului se pune la dispoziţia dictaturii regelui Carol al II-lea, fiind numit secretar de stat, vicepreşedinte şi preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc. El cere Partidului Naţional Ţărănesc să militeze pentru principiul "numerus valachicus". În conformitate cu procentul de 80% reprezentat de români "valahi", din totalul populaţiei ţării, ei să ocupe în mod corespunzător posturi de conducere în instituţii şi întreprinderi. Nereuşind să-şi impună punctele de vedere, Al. Vaida este exclus din Partidul Naţional Ţărănesc, şi împreună cu extrema dreaptă înfiinţează în 29 martie 1935 propria formaţiune politică, denumită "Frontul Românesc". La 30 martie 1938 este numit consilier regal, şi a participat la consiliile de coroană.

În timp ce deţinea aceste funcţii importante în stat, el a militat întotdeauna pentru păstrarea patriotismului românesc. Astfel, la intrigile ce se făceau pe scară internaţională, prin Parlament el răspundea astfel: "Curios fenomen, la un popor ca al nostru de o toleranţă fără seamăn între popoarele nu numai ale Europei, între popoarele lumii, românul, ţăranul, pentru că el este prototipul românului, nu îşi bate joc de niciun ritual, de nicio credinţă, el nu-şi bate joc de nicio limbă şi de nicio naţionalitate. A, că-i este caracteristic şi-i place ironia? Dar în acest fel de glumă nu este niciodată otrava urii. Şi atunci cum s-a putut ca un neam atât de nobil, ca neamul românesc, să fie astăzi expus în străinătate de a trece cel mai intolerant şi cel mai plin de ură şi venin în contra minorităţilor?... Nici nu cerem iubire, nici nu putem cere iubire. Cerem altceva: nu ajungeţi în conflict cu legile ţării şi Constituţiunea în vigoare. Nu faceţi conspiraţiuni împotriva acestei ţări. Solidari, daţi-vă, în interesele voastre economice şi culturale, cu interesele neamului şi Ţării Româneşti. Atâta putem cere, atâta cerem. Iar ca să câştigăm dragostea minorităţilor, aceasta este datoria guvernelor româneşti".

Alexandru Vaida Voievod a fost trimis de către comunişti cu domiciliu forţat la Sibiu până în ziua morţii, la 10 martie 1950. În acest timp, el a scris patru volume, care totalizează 2.200 de pagini.

Autor: Alina Andrei

---

O viaţă închinată marelui ideal de făurire a României - Vasile Goldiş

Om politic care a slujit cu credinţă idealurile de libertate şi unitate naţională a românilor, Vasile Goldiş se numără printre inspiratorii şi organizatorii actului Unirii din 1918, cu tot ce a însemnat el pentru făurirea statului unitar român

Om politic care a slujit cu credinţă idealurile de libertate şi unitate naţională a românilor, Vasile Goldiş se numără printre inspiratorii şi organizatorii actului Unirii din 1918, cu tot ce a însemnat el pentru făurirea statului unitar român printre gânditorii progresişti ai vremii care au promovat ideile generoase ale emancipării maselor populare şi ale înţelegerii între toate popoarele lumii.

Vasile Goldiş s-a născut la 12 noiembrie 1872 în casa bunicului său, Teodor Goldiş, preot al satului Mocirla, din părinţii Isaia şi Floarea. Primii ani ai copilăriei, Vasile Goldiş şi-i petrece în casa părinţilor şi în cea a bunicilor. Între anii 1873-1881, Vasile Goldiş este elev al Liceului Teoretic din Arad pe care îl termină ca şef de promoţie. În anii studenţiei la Budapesta şi Viena, Vasile Goldiş activează în cadrul societăţilor studenţilor români "Pentru Maior" şi "România Jună" începând de fapt educaţia sa politică în slujba idealurilor naţionale şi formulându-şi de pe acum crezul de luptător. După absolvire, obţine diploma de licenţiat în litere şi filozofie şi este numit de la 1 septembrie 1885 profesor la Liceul Eotvos din Budapesta. Din considerente patriotice, în anul următor renunţă la acest post şi se stabileşte la Caransebeş ca profesor de istorie şi limba latină, la Institutul Pedagogic-Teologic. În această perioadă începe activitatea publicistică la "Foaia diecezană" organ de presă al Episcopiei Române din Caransebeş; tot în această perioadă îndrumă societatea de lectură a tinerilor români şi foaia acesteia "Progresul".

Începând din 1890 devine membru şi apoi secretar al Casinei Române din Braşov unde promovează cu consecvenţă tradiţiile naţionale româneşti. În timpul procesului Memorandiştilor, intentat conducătorilor Partidului Naţional Român de către autorităţile maghiare, la Cluj în 1892, este mobilizată din Braşov, prin activitatea lui Vasile Goldiş şi a altor fruntaşi politici, o delegaţie de 200 de români care participă la proces exprimându-şi solidaritatea cu acuzaţii. De altfel, un an mai târziu, în 1893, devine el însuşi membru al Partidului Naţional Român şi colaborator activ al ziarului "Tribuna" din Sibiu. Între 1895-1901, Goldiş este secretar al "Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român", sprijină mişcarea teatrală a românilor transilvăneni, publicând articole pe această temă, preocupându-se de alcătuirea de repertorii adecvate echipelor de artişti amatori, iniţiind anuarul societăţii şi stimulând permanent strângerea de mijloace băneşti necesare creării fondului propus. Din 1897 devine colaborator permanent al ziarului "Tribuna poporului" din Arad, unde semnează articolul redacţional, susţinând alături de Vasile Lucaciu şi Ioan Rusu-Sirianu noua orientare politică a românilor, bazată pe activismul parlamentar.

Începând cu anul 1905, Vasile Goldiş se consacră mai ales activităţii politice. La 10 ianuarie 1905, în cadrul conferinţei Partidului Naţional Român, cere cu insistenţă, alături de alţi membri, să fie abandonată tactica rezistenţei pasive faţă de politica oficială promovată de guvernele de la Budapesta şi Viena faţă de români şi să fie înlocuită cu o tactică activă, elastică, care să ţină cont de conjunctură şi de sarcinile imediate ce stăteau în faţa poporului român din Transilvania. Goldiş însuşi, în calitate de deputat în parlamentul maghiar pentru circumscripţia Radna, între anii 1906-1910, a intervenit de numeroase ori (22 discursuri) împotriva diverselor legi asupritoare de naţionalităţi. Redactează împreună cu Emanoil Ungureanu şi Ioan Mihu un memoriu pe care acesta din urmă îl înaitează guvernului la 13 septembrie 1910 din partea Partidului Naţional Român ca răspuns la propunerile de tratative ale acestuia. Diferenţele de opinii faţă de tratativele cu guvernul maghiar crează în jurul anilor 1910-1911 grave disensiuni în cadrul Partidului Naţional Român având ca rezultat conturarea a două orientări diferite în problema formelor pe care este necesar să le îmbrace lupta de emancipare naţională: orientarea radicală susţinută în general de membrii tineri ai partidului grupaţi în jurul ziarului Tribuna, în frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Onisifor Ghibu, Sever Bocu etc. şi cea moderată reprezentată de membrii mai vârstnici ai partidului.

Vasile Goldiş face parte, mai întâi, din grupul intransigenţilor, apoi dându-şi seama că un conflict ar putea avea consecinţe ireparabile asupra activităţii partidului, adoptă o atitudine de compromis între cele două orientări încercând alături de Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu şi Ştefan Cicio-Pop să menţină unitatea de acţiune a românilor ardeleni. În aceste condiţii primeşte să conducă ziarul "Românul" fondat la Arad de la 1 ianuarie 1911, care după încetarea apariţiei în martie 1912 a ziarului "Tribuna" a devenit cartierul general al luptei politice româneşti, pregătind Unirea cea mare, anunţând pe orice cale prăbuşirea iminentă a Imperiului Austro-ungar. În calitate de director al ziarului, Vasile Goldiş refuză semnarea declaraţiei de fidelitate faţă de guvernul contelui Tisza în condiţiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei. Acest act de curaj, calificat de autorităţile maghiare drept atitudine duplicitată şi lipsită de patriotism a determinat suspendarea, în martie 1916, a ziarului "Românul" care va reapărea abia în preajma evenimentelor de la Alba Iulia.

La 1 decembrie 1918, Vasile Goldiş rosteşte la Marea Adunare de la Alba Iulia celebrul său discurs în care relevă asuprirea naţională şi socială exercitată de-a lungul veacurilor asupra românilor din Transilvania şi Banat, subliniind perenitatea acestora în condiţii vitrege, inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare, a eliberării popoarelor asuprite şi a constituirii pe ruinele acesteie a unor noi state naţionale.

După Unire, Vasile Goldiş a făcut parte din guvernele de la Bucureşti conduse de I.C. Brătianu (1918-1919), A. Văitoianu (1919-1920), A. Averescu (1920-1926), a fost ales deputat al Partidului Naţional Român în circumscripţiile Radna (1919), Pecica şi Ineu (1922). În 1919 este ales membru al Academiei Române. Continuă să militeze cu intransigenţă pentru respectarea de către toate guvernele şi partidele a principiilor democratice exprimate în Declaraţia Adunării de la Alba Iulia, preocupat ca la procesul desăvârşirii idealului de stat naţional unitar şi democratic să ia parte activă toate clasele sociale. Denunţă în repetate rânduri îndepărtarea claselor avute de programul de democratizare a vieţii publice româneşti, fapt care determină scăderea treptată a rolului său politic. În 2 mai 1926, congresul Partidului Naţional Român convocat la Sibiu din iniţiativa lui Vasile Goldiş, îl alege pe acesta ca preşedinte şi declară rupte relaţiile cu Iuliu Maniu. După scurt timp Insă, Vasile Goldiş preferă să se retragă din viaţa politică mâhnit de nedreptăţile sociale, de corupţia şi ambiţiile oamenilor politici şi să se dedice mai ales activităţii culturale. Vasile Goldiş şi-a trăit ultimii ani la Arad, ducând o viaţă modestă, austeră. Sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani i s-a dus un cald omagiu pentru neobosita sa activitate de îndrumător, dascăl, de ideolog şi conducător politic. Peste puţină vreme marele om politic înceta din viaţă, la 10 februarie 1934, după o viaţă închinată marelui ideal de făurire al României.

Autor: Monica Duţu

---

Vasile Lucaciu, un lobbyst la Casă Albă

Vasile Lucaciu (n. 21 ianuarie 1852, Apa, Comitatul Satmar - d. 29 noiembrie 1922, Satu Mare) a fost un preot greco-catolic român, militant pentru drepturile românilor din Transilvania Participant activ la realizarea şi activarea Memorandumului (1892), alături de Ion Ratiu şi George Pop de Basesti

Vasile Lucaciu (n. 21 ianuarie 1852, Apa, Comitatul Satmar - d. 29 noiembrie 1922, Satu Mare) a fost un preot greco-catolic român, militant pentru drepturile românilor din Transilvania Participant activ la realizarea şi activarea Memorandumului (1892), alături de Ion Ratiu şi George Pop de Basesti, la activarea spiritului politic al românilor transilvăneni în cadrul Conferinţei de la Sibiu din anul 1905,Vasile Lucaciu va acţionă că nimeni altul pentru a sluji interesele neamului în perioadă în care a fost pregătită Marea Unire. Procesul în care semnatarii Memorandumului au fost acuzaţi de negarea autorităţii maghiare şi de solicitarea independenţei Transilvaniei i-a adus cinci ani de închisoare. Prin intervenţia directă a lui Carol I, ei vor fi eliberaţi, după un an de temniţa, în 1895. În anul 1905 a fost ales cu mare majoritate de voturi deputat de Beius în parlamentul de la Budapesta, din partea PNR. Venit în România (Regat) după începutul Primului Război Mondial a militat intens pentru alierea ţării cu Puterile Antantei, pentru se putea realiză Reîntregirea României. Tot în acest scop a îndeplinit - trimis de guvernul român -, misiuni de prezentare a poziţiei române în privinţă situaţiei inacceptabile a românilor majoritari din Transilvania, inclusă în statul austro-ungar.

În noile condiţii istorice, constatând că propagandă noastră în străinătate este foarte slabă, guvernul român a decis să trimită în mai multe state aliate sau neutre (Frântă, Rusia, S.U.A, Italia, Anglia, Elveţia) misiuni politice, cu scopul de a face cunoscute revendicările noastre în Occident. Una din primele acţiuni în această direcţie a reprezentat-o trimiterea de către guvernul român în aprilie 1917 a unei Misiuni Patriotice Naţionale neoficiale în S.U.A avându-l în frunte pe Vasile Lucaciu. Poate că alegerea acestuia nu a fost întâmplătoare şi, în contextul în care, Lucaciu îi avea stabiliţi acolo pe Constantin Lucaciu, fratele sau, pe Epaminonda Lucaciu, fiul şi pe cumnatul sau, Gheorghe Barbul. Vasile Lucaciu s-a bucurat de o largă audienţă nu numai în rândul românilor din America ci şi în ale unor lărgi cercuri politice americane, reuşind să prezinte cu mare succes dezideratele naţionale ale poporului român, legitimitatea făuririi statului naţional unitar, liber şi independent. Astfel, la întrunirile populare ce au avut loc la Cleveland-Ohio, Yongstown, Trenton, Boston, Baltimore, Chicago, a ieşit în evidenţă talentul de mare orator al părintelui Lucaciu, care a fascinat şi entuziasmat întreaga să asistentă.

La 2 iulie 1917, delegaţia romană a fost primită la Casă Albă, de către secretarul de stat Robert Lansing, unde Vasile Lucaciu, într-o alocuţiune plină de conţinut a expus scopul patriotic al Misiunii condusă de către el, că şi situaţia critică a statului român în acele împrejurări. "De la războiul prezent, România speră să realizeze unirea tuturor românilor, incluzând pe cei din Transilvnia, Bucovina, Banat cu ţara Mamă, formând România Mare". Salutând delegaţia romană, în cuvântul sau de răspuns, secretarul de stat a subliniat că "Statele Unite vor da tot sprijinul sau sforţărilor României de libertate şi unitate naţională şi că guvernul sau priveşte cu simpatie scopul Misiunii".

În anul 1918 a fost unul din membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei. La alegerile din 1919 a fost ales deputat în Parlamentul României din partea PNŢ.

Autor: Cristina Ionescu

---

Ştefan Cicio Pop - "tipul vechiului ardelean, tip căruia nu-i place omul care ascunde şi care minte"

Participant activ la Marea Unire din 1918, vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deţinând portofoliul apărării.

Ştefan Cicio Pop (n. 1 aprilie 1865, Şigău, Cluj - d. 16 februarie 1934, Conop, Arad) a fost jurist şi om politic, membru al PNR şi mai apoi al PNŢ, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deţinând portofoliul apărării. Minstru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920), precum şi funcţia de ministru de externe (9 ianuarie - 13 martie 1920) în acelaşi guvern. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deţinut funcţia de Preşedinte al Adunării Deputaţilor (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 şi 10 august 1932-18 noiembrie 1933).

Pe 30 octombrie 1918, participă la formarea Consiliului Naţional Român Central. De apreciat este faptul că el nu a ezitat să-şi pună averea în slujba cauzei naţionale, spre exemplu casa lui a devenit, în noiembrie 1919, sediul Consiliului. Momentul de glorie şi maximă activitate a omului politic român Ştefan Cicio Pop a fost noiembrie 1918, când a fost ales în fruntea Consiliului Naţional Român Central, în care s-au regăsit alte 11 personalităţi, reprezentând cele două partide româneşti, PNR şi PSD, între care amintim pe Vasile Goldiş, Teodor Mihali, Alexandru Vaida Voievod, Ioan Fluieraş, Aurel Vlad etc. Casa lui din Arad a devenit în acea lună de noiembrie un loc de pelerinaj pentru românii din Câmpia de Vest şi aşa cum menţionau ziarele vremii ,, strada era plină de căruţe venite de departe, iar în apropierea casei se vedeau ţăranii români cu şubele lor, cu căciulile miţoase, soldaţi veniţi de pe front, domni îmbrăcaţi cu paltoane".

La Alba Iulia, în acea zi a împlinirii idealului naţional de unire a Transilvaniei cu Regatul României, Ştefan Cicio Pop a fost ales între cei 15 membri ai Consiliului Dirigent, cu atribuţii de guvern provizoriu al Transilvaniei, el ocupându-se de resortul Armatei şi Siguranţei publice. După unire a fost ales deputat, în 1919, în primul parlament al României Mari, ba la un moment dat a ocupat funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, atunci când titularul, Alexandru Vaida Voievod a fost plecat la Conferinţa de Pace de la Paris. Cu excepţia unei singure legislaturi (1926-1927) a fost mereu ales deputat şi a condus lucrările Camerei ca şi preşedinte, în care calitate marele istoric Nicolae Iorga îl vedea ca pe... "tipul vechiului ardelean, tip căruia nu-i place omul care ascunde şi care minte. O sinceritate masivă, veche de două mii de ani se rosteşte întrânsul."Pe 1 decembrie 1918, Ştefan Cicio Pop a avut onoarea de a deschide lucrările, iar apoi activează în Consiliul Dirigent pentru a pregăti unirea administrativă cu Vechiul Regat.

Rolul lui Ştefan Cicio Pop a fost unul covârşitor, el a ocupat funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional Român Central, în timpul lunilor de graţie octombrie-noiembrie 1918, un adevărat guvern al românilor, cu sediul la Arad, înzestrat cu autoritatea necesară protejării, îndrumării, organizării naţiunii pentru Unirea cea Mare.

Autor: Cristina Ionescu

---

Miron Cristea, episcopul Caransebeşului, a dat actului Unirii binecuvântarea bisericii creştine

Participarea la Marea Unire şi susţinerea ei au făcut din episcopul Miron Cristea unul dintre cei mai însemnaţi lideri ai românilor transilvăneni.

Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea (n. 18 iulie 1868, Topliţa, astăzi în jud. Harghita - d. 6 martie 1939, Cannes, Franţa) a fost teolog, publicist, filolog, politician român, senator, regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930); a fost ultimul mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) (1918 - 1925) şi primul patriarh al BOR (1925 - 1939). În perioada 1 februarie 1938 - 6 martie 1939, a fost prim-ministru al României. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Cristea a fost tuns în monahism la 23 iunie 1902 la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, când a primit numele de monah Miron, iar la 13 aprilie 1903 a fost hirotonit ieromonah. La 1 iunie 1908 a fost ridicat la rangul de protosinghel. Ieromonahul Miron Cristea a militat asiduu pentru emanciparea culturală a românilor din Transilvania; s-a impus încă din tinereţe atenţiei generale şi astfel a fost ales, la 21 noiembrie/3 decembrie 1909, episcop al Caransebeşului. A fost hirotonit arhiereu la 3 mai 1910, fiind instalat în scaun la 25 aprilie/8 mai 1910. În această calitate, a apărat şcolile confesionale româneşti din Banat de încercările guvernului ungar din Budapesta de a le desfiinţa.

Un rol important l-a avut episcopul Miron Cristea la Unirea din 1918. La 8 noiembrie 1918, episcopul Caransebeşului, din proprie initiativă, a luat hotărarea ca, începând din acea zi, împăratul Austriei, deşi încă nu abdicase, să nu mai fie pomenit la serviciul liturgic, în locul lui preoţimea urmând să se roage pentru "înalta noastră stăpânire naţională" şi pentru "Marele Sfat al naţiunii române". Episcopul a dat în acest sens o circulară către toate parohiile eparhiei sale, care a produs un larg ecou în cercurile româneşti. La 10 noiembrie1918 ideea lui a fost "consacrată în mod canonic de către sinodul ortodox, întrunit la Arad, sub prezidenţa episcopului Ioan Pap, locţiitor de mitropolit".

În ziua de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia s-au adunat peste o sută de mii de români ardeleni. La ora 7 s-a oficiat câte un serviciu religios în ambele biserici, ortodoxă si unită, după care episcopul Caransebeşului a înălţat spre Dumnezeu o rugăciune de mulţumire care "a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de faţă". După imnul "Deşteaptă-te române au început lucrările celor 1228 de delegaţi veniţi din toate părţile Transilvaniei. După redactarea şi aprobarea actului de unire Miron Cristea a luat din nou cuvântul. Discursul ierarhului din Caransebeş la Alba Iulia a reprezentat o sinteză minuţios alcătuită din întreaga istorie de frământări, lupte şi aspiraţii ale poporului român. În finalul discursului, Miron Cristea a rostit: "Am ferma nădejde că glasul vostru unanim şi prin voi glasul întregii naţiuni se va concentra asupra singurei dorinţe, pe care o pot exprima în trei cuvinte: Până la Tisa! Amin!".

Participarea la Marea Unire şi susţinerea ei au făcut din episcopul Miron Cristea unul dintre cei mai însemnaţi lideri ai românilor transilvăneni. Lucrul acesta s-a văzut în discuţiile şi în atitudinea cu care a fost primit la Bucureşti marele ierarh, la 14 decembrie, ca participant, alaturi de episcopul unit de Gherla, Iuliu Hossu, la istoricul moment de înmânare către regele Ferdinand a actului unirii.

Miron Cristea a organizat cel dintâi Congres al preoţilor ortodocşi din Transilvania, care a avut loc în martie 1919, la Sinaia. Episcopul Caransebesului a susţinut necesitatea organizării viitoare a Bisericii Ortodoxe Române din Regatul României, pe baze unice şi pe principiul autonomiei faţă de stat, cu respectarea prevederilor constituţionale. Cele adoptate la Sinaia vor sta la baza viitoarei organizări unitare a Bisericii Ortodoxe Române, care va fi începută şi realizată în anii ce au urmat, când Miron Cristea va fi instalat ca mitropolit-primat şi apoi ca patriarh al României.

În ziua de 31 decembrie 1919, Marele Colegiu Electoral al României Mari a votat în unanimitate alegerea ierarhului de la Caransebeş ca mitropolit al Ungro-Vlahiei şi primat al României. Alegerea episcopului Miron Cristea reprezenta în acea vreme un adevărat simbol al unirii tuturor românilor şi consfinţirea unirii politice a Transilvaniei cu România. A doua zi, în 1 ianuarie 1920, la Palatul Regal, a avut loc ceremonia învestirii noului mitropolit primat, regele Ferdinand încredinţându-i toiagul arhipăstoresc, simbol al înaltei demnităţi ierarhice.

Autor: Stela Vasiliţă

---

Iuliu Hossu, vocea care a citit Declaraţia Unirii

Alături de predecesorii săi, Inocenţiu Micu - Klein, Petru Pavel Aron, Şcoala Ardeleană, episcopul Iuliu Hossu a contribuit decisiv la unirea Transilvaniei cu Ţara mamă.

Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885 şi a murit la 28 mai 1970, într-un spital din Bucureşti, ca urmare a suferinţelor atroce prin care a trecut în temniţele în care a petrecut peste 20 de ani, incluzând domicilii fortate, exil, arest la domiciliu. Înainte de a muri a fost consacrat cardinal, in pectore, în 1969, de catre Sanctitatea Sa Papa Paul al VI-lea.

Alături de predecesorii săi, Inocenţiu Micu - Klein, Petru Pavel Aron, Şcoala Ardeleană, episcopul Iuliu Hossu a contribuit decisiv la unirea Transilvaniei cu Ţara mamă.

După terminarea primului război mondial, noua situaţie mondială va favoriza formarea statelor naţionale. Prin urmare, românii din Transilvania, Banat şi Ungaria îşi formează organe politice proprii, aşteptând momentul prielnic înfăptuirii unirii politice cu România.

La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia - din încredinţarea Marelui Sfat al Naţiunii noul episcop de Gherla, Iuliu Hossu, a vestit lumii Unirea tuturor românilor, prin citirea DECLARAŢIEI de UNIRE: "(.) Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara-Mamă, România... A biruit Dreptatea.Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii lui, pentru suferinţele veacurilor purtate de un neam, cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui..." După citirea ei, Iuliu Hossu a spus: "Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români".

În ziua următoare este ales în delegaţia celor patru membri, doi uniţi (Iuliu Hossu, Alexandru Vaida Voievod) şi doi ortodocşi (Miron Cristea, Vasile Goldiş) pentru a prezenta la Bucureşti, Regelui Ferdinand, hotărârile Adunării Naţionale. În calitate de senator de drept al României întregite, activitatea sa parlamentară a vizat problemele vitale ale ţării precum întărirea unităţii naţionale, apărarea integrităţii teritoriale, apărarea drepturilor şi libertăţilor bisericii.

Însufleţit de ideea că omul devine mai bun prin educaţie, episcopul Iuliu Hossu şi-a fixat în viaţa sa de păstor şi arhiereu, nobilul ţel de a menţine, de a înzestra şi întemeia instituţii de învăţământ şi cultură. Preocuparea sa pentru dezvoltarea învăţământului de toate gradele a fost permanentă şi s-a concretizat în numeroase realizări.

Activitatea Episcopului Iuliu Hossu pe tărâm naţional şi cultural îşi va găsi paralela si pe tărâm pastoral. Pentru a intensifica, îmbogăţi şi întări viaţa creştină în suflete, tânărul episcop se va folosi de vizitele canonice, împins de dorinţa de a cunoaşte totul, de a vedea totul, de a înţelege mai bine atât bucuriile cât şi durerile membrilor comunităţii.

Viaţa lui nu poate fi prezentată altfel decât în mijlocul poporului ce i-a fost încredinţat spre păstorire, o angajare totală sub scutul credinţei şi numai astfel izbânditor!

Autor: Maria Tolstobrach

Ani Cicio Pop Birtolan

Ani Cicio Pop Birtolan: (...) În decursul pregătirilor pentru Alba Iulia este foarte important să precizez cum s-a întâmplat că ordinea la Alba Iulia a fost aşa de perfectă, organizarea ordinii şi a primirilor şi nu ştiu ce. Întâi de toate tata a scris o scrisoare personală lui Mackensen care era şeful, marele ostaş Mackensen, care era şeful acestei, nu ştiu cum să spun, retrageri ordonate a nemţilor prin tot Ardealul, adică pe toată linia Mureşului, în Arad, la Curtici or trecut graniţa. Tata i-a scris următoarea scrisoare:

"Excelenţă, vă rog să binevoiţi în vederea Marei Adunări Constituante a poporului român transilvănean să binevoiţi a opri trecerile trupelor dvs. în retragere ca să evităm orice ciocnire între zecile de mii, sutele de mii de oameni care vor coborî pe toate cărăile şi pe toate căile de acces în ziua de 1 decembrie la Alba Iulia. Vă rog ca o zi înainte şi o zi după, deci 3 zile să opriţi trecerea trupelor ca să evităm o ciocnire sau mici incidente inutile".

A trimis cu un curier asta, în mâna lui, nu îmi aduc aminte precis dacă a fost căpitanul Medrea, pe atunci era căpitan, un foarte vrednic ostaş şi un foarte mare român din Munţii Apuseni şi distins ofiţer. El era însărcinat cu ordinea în Alba Iulia, în oraşul Alba Iulia, el şi cu Ovidiu Grita, fostul prefect de poliţie, amândoi foarte inimoşi. Din partea civilă a fost inginerul Stoica, el era şeful, capul răutăţilor, la el era casa deschisă zi şi noapte, oricine mergea, venea, intra, prima repatizare. avea şi el, bineînţeles, un stat major cu care lucra, toată lumea a fost adăpostită prin satele de pe lângă Alba Iulia, în Alba Iulia, s-a precizat cu orologiul în mână care sat, când, de unde, deci o ordine exemplară, nemaipomenită. Aşa că trebuie să aduc omagiul meu acestor bravi oameni şi aceia pe care nu îi pot numi cu numele - a fost şi Ion Pop, fostul ministru - pentru felul cum au ştiut să primească şi să organizeze totul.

Nu îţi mai spun trenurile care erau controlate de noi, cu o punctualitate şi cu o linişte, am mers fără nici o grijă. Şi nu uit priveliştea aia a retragerii trupelor: noi mergeam debordând de fericire către Alba Iulia şi ei veneau bătuţi, cu capetele în pământ, cu caii care abia trăgeau tunurile după ei, amărâţi, aşa, în ceaţa aia de toamnă, bura care se ridica de pe Mureş şi era un tablou, aşa, de înfiorător, dar, totuşi, biruia în clipa următoare "Trăiască România Mare! Trăiască România Mare!" şi ţipete, şi cântece, şi Deşteaptă-te române! Din toate vagoanele, că erau trenurile lungi!

Trenul ăsta, al arădanilor, era foarte încărcat, întreg judeţul a vrut să plece în entuziasmul său. Păi s-or ales delegaţii, dar au fost zeci de mii nedelegaţi, în special munţii Apuseni or coborât, or tăbărât: "Hai la Bălgrad!" Aşa! Şi răspunsul lui Mackensen adus de căpitanul Medrea şi i l-a dat în mâna lui tata. Spune aşa, am reconstituit-o împreună cu Grapini din aducere aminte, în limba germană, zice: "Domnule preşedinte - în nemţeşte - am primit valoroasa dumneavoastră scrisoare, propunerea este foarte sănătoasă, o accept cu o condiţie: ca dumneavoastră să luaţi toate măsurile ca poporul, ţăranii dumneavoastră, să nu mă atace şi dezarmeze trupele. Al dumneavoastră mareşal von Mackensen". Nu-mi venea să cred ochilor când am citit şi am tradus scrisoarea din nemţeşte, ştii?

Şi cum ţi-am spus, până la Alba Iulia nici un fel de incident, nimic, tren după tren, nici o ciocnire, nici o deraiere, nici o. mă rog. ne-am dus, a fost un drum triumfal până acolo.

Pe urmă în Alba Iulia totul a fost aranjat, prevăzute în sala unirii trăsuri la dispoziţie pentru ăştia mai bătrâni, de exemplu la Sala Unirii am şi fotografia într-o trăsură cu 2 cai albi, a mers Pop de Băseşti la dreapta, tata la stânga şi eu pe genunchii lui. Eu trebuia să fiu cu nasul în toate părţile, unde era tata, umbra tatălui meu, îl urmăream aşa, pentru că aveam un fel de adoraţie pentru tata şi spuneam că dacă mă duc eu cu el şi îl flanchez, nu o să tragă nimeni în el, nu o să aibă curajul să. asta aşa. asta poţi să o şi tai.

Realizator: Eraţi talismanul norocos al tatălui dvs.!

Ani Cicio Pop Birtolan: Da. Şi din clipa aia l-am urmărit pe tata, şi la Bucureşti, şi prin toate părţile, l-am urmărit, am mers cu tatăl meu, întâi la Sibiu, după ce s-a consumat Marea Adunare Naţională, consfătuirile, constituirile, nu ştiu ce, şi plecarea la Sibiu. Dar a fost o zi măreaţă; fulguia, nu era nici frig, nici umed, nici cald. Lumea a stat, ceasuri, tot dornică să asculte! Şi atunci, după cum ştiţi, episcopul Hossu a ţinut un minunat discurs afară şi a vorbit poporului şi episcopul Miron Cristea şi Aurel Lazea şi numeroşi, că poporul, toţi cereau: "Să auzim! Să auzim!" şi nu erau instalaţii aşa cu megafoane, nici nu ştiu dacă. ceva poate că a fost, dar prea puţin. Însufleţirea din sala adunării propriu zisă, în Sala Mare a Unirii, o fost aşa de înălţătoare şi pioasă, parcă stam într-o biserică cu toţii, nu zbârnâia, nici o muscă nu se auzea. Şi atunci aplauze frenetice la toate discursurile care au fost excepţionale, impresionante!

Am auzit mai târziu, am citit, că Genevieve Tabouis, celebra ziaristă politică, a spus că discursul domnului Iuliu Maniu va putea servi de model pentru viitoarea Ligă a Naţiunilor când se înjgheba, model de democratism. Erau toate spuse. în fericirea noastră eram foarte generoşi şi foarte buni. S-au gândit la toţi şi la toate, o fost o mare îmbrăţişare a naţiunii şi unanimitate. Asta nu se poate descrie, asta trebuie trăită! Pe urmă s-au făcut imediat, ceea ce a fost foarte bine, s-a constituit la Sibiu Consiliul Dirigent care era necesar ca să ţină numaidecât (sună telefonul) legătura cu fraţii din Regat, a fost şi asta foarte bine văzută, a fost o muncă enormă care a depus-o Consiliul Dirigent, că pe urmă s-au dezmeticit ceilalţi, nu vreau să zic cuvântul de "adversari", dar s-au dezmeticit şi ne-au pus piedici şi greutăţi şi au fost chiar şi încercări de. tatălui meu şi a noastră, a familiei, a fost descoperită din timp.

Numai amintiri frumoase, şi la Sibiu. Ai noştri numaidecât s-au gândit că ar fi bine înainte de a hotărî ceva, că ar fi bine ca capitala ţării să se mute la Braşov, capitala politică a ţării să se mute, ca să fie în inima ţării şi accesibilă din Bucovina, accesibilă din Basarabia, accesibilă din Ardeal, era un mare centru şi cu plaiurile alea acolo, şi cu munţii, era ceva ideal. (...)

Interviu oferit de Grupul Istorie Orală

---

Episcopul greco catolic IULIU HOSSU despre Unirea Transilvaniei cu România - 1 Decembrie 1918.

Aceasta am fost fericit ca sa le rostesc cu prilejul care Tu mi l-ai daruit, Doamne. Neputîndu-le rosti din nou la Alba Iulia la semicentenarul praznuit cum s-a praznuit, sa le rostesc din nou eu, cu glas mai redus, da' cu o dragoste neîmbatrînita astazi, fericit ca şi atunci, cu toţi românii scaldîndu-se în bucuria dreptaţii lui Dumnezeu în care credem. Si acuma, ca aceasta am cîntat-o atunci şi o sa fie cîntecul nostru, cîntecul de bucurie în ceasul bucuriei noastre, dreptatea Ta, dreptatea este leac, cuvîntul Tau - adevarul. Acelaşi cuvînt îl rostesc şi astazi cu încredere deplina ca se va împlini din nou în ceasul pe care dragostea Ta, Doamne, îl va hotarî. Ceasul este mîna Ta şi este ... binecuvîntata mîna, Preasfinta, atotputernica mîna, dreptatea Ta. Aceasta am cîntat acolo, aceasta am cîntat-o la împlinirea a 30 de ani de la Unirea de la Alba Iulia atunci ... şi atunci ... cînd, prin decret, datat tot 1 decembrie 1948 prin care s-a declarat biserica noastra inexistenta, proscrisa şi amuţita pîna în ziua de astazi.

Aceasta am rostit-o, nu demult, din domiciliul ... obligatoriu ... domiciliul fixat. Ca dupa 20 ani nu mi s-a dat voie la domiciliul care l-am avut. Am spus : am fost un om fara domiciliu şi care de drept mi-a ramas ... ci tot lumea saraca, judeţul Ilfov, adeca tot Manastirea Caldaruşani unde, acuma, din mila Ta, Doamne, şi din dragostea nemarginita a Ta, am avut acest prilej ca sa fixez acest cuvînt. Pentru aceea pe care am zis ca va chezaşui fiii fiilor voştri, care vor rosti : "Si eu am fost la Alba Iulia !". Acuma nici eu n-am fost la Alba Iulia şi mulţi, mulţi, foarte mulţi n-au fost la Alba Iulia, la serbarea semicentenarului, dar sîntem cu încredere ca vom primi şi audienţa care am solocitat-o din '64 şi pîna în ziua de astazi n-am primit-o la cîrmuitorii ţarii.

Fragment oferit de Grupul Istorie Orală, prin bunăvoinţa Radio Europa Liberă

---

"Zborul Unirii" - interviu cu pilotul Vasile Niculescu

Realizator: Ajungem acum cam prin anii premergători Unirii, aş spune chiar lunile premergătoare Unirii. Dvs. aţi avut o foarte importantă misiune de îndeplinit în toamna lui 1918, mai precis în noiembrie 1918, cu o săptămână pare-mi-se înainte de actul de la 1 Decembrie.

Niculescu: Da.

Realizator: Aţi publicat aceste memorii în Revista "Aeronautica română din 1921, preluate apoi de revista "Apullum", cu ocazia semicentenarului din 1968. Le-aţi scris, spun eu, cu o mare măiestrie de scriitor, rânduri care aduc în faţa citirorului şi auditorului o lume care a participat cu trup şi suflet la acest mare act al românilor din 1918.

Niculescu: Da, da.

Realizator: Pentru că, probabil, istorisindu-le, sonor, veţi uita câteva amănunte importante, de altfel, din acea mare misiune pe care aţi avut-o dvs., v-aş ruga să citiţi aceste memorii şi în faţa microfonului nostru.

Niculescu: Da, da. A fost într-adevăr o misiune în care am plecat fără cea mai mică ezitare. Trebuia să punem un rezervor suplimentar, eventual, că nu ştiam dacă era sa nu benzină, şi s-a ocupat de echiparea mea personal maiorul Enescu Atanase, a murit, a căzut cu avionul şi a murit mai târziu. Trebuie să..., era mâzgă, pentru că jos era ger, /sus/ era senin, era frumos şi avionul deschis până aici. M-am îmbrăcat, cu nişte mănuşi de mătase, le-am băgat în parafină şi într-o poziţie în aşa fel ca să pot fi liber, ca să pot apuca manetele şi comanda şi pasagerul meu /.../, vă închipuiţi, jos ger, sus, cred la 2.500 de metri, cât am trecut Carpaţii, cred că erau 300 de grade minus. Cu toate astea, nu am simţit deloc frigul. Eram bineînţeles cu ochelari şi m-am suit în avion. Era aşa de linişte pe Siret, de-a lungul Siretului, erau câţiva nori de abur aşa, parcă erau îngheţaţi acolo sus, încolo senin. Am făcut câteva viraje, avionul era încărcat cu manifeste şi am făcut câteva viraje, am luat înălţime şi apoi direct spre Oneşti, spre /.../, Miercurea Ciucului, apoi ne-am angajat între Târnave. Vedeam munţii spre Sibiu, Făgăraş, acolo deasupra se confundau cu orizontul, nu mai vedeam. În dreapta, singurul Ceahlăul, care era înconjurat, parcă avea o blană, o căciulă de lord, dar singur Ceahlăul, parcă îi era frică de ger. Când eram jos, era vorba de mitralieră, zic 'nu, daţi mitraliera jos, ce să fac cu ea?' Şi am dat mitraliera jos. Nu îmi era frică, nu aveam nici un sentiment de frică şi, plecând aşa, zburând între Târnave, tot pierdeam în înălţime, am ajuns deasupra Blajului. Am făcut câteva zboruri deasupra Blajului, i-am spus lui /.../ 'aruncă manifestele'. Era o agitaţie, vedeam acolo, în oraş, impresionantă. Jos umblau după manifeste, sau sus, nu ştiau ce să facă, era o fierbere grozavă, de sus am văzut-o, şi am căutat un loc de aterizare şi am aterizat. Dar cum am aterizat? Câmpia Libertăţii nu mai era câmpia aceea mare, era cam accidentată, ştiţi, erau gropi. Cum să fac? Să zbor aşa în lung nu era posibil. Zic, am să fac o încercare, că eram meşter în aterizări. Am pus roţile avionului aproape de malul Târnavei, Târnava Mare, am rulat şi aproape de un rambleu de cale ferată m-am oprit. Parcă a fost măsurat. Şi am coborât, eram în avion şi era nu departe un băiat acolo şi stătea aşa mirat. Zic: 'măi băiete, cine sunt stăpânii?' Zice: 'românii, mă rog frumos'. Şi apoi a început să se scurgă lumea şi a venit la lume! Prin zăpadă, prin frig, prin... În scurtă vreme câmpnia s-a umplut de lume. Discursuri, cântece...

Şi apoi am luat măsuri ca să tragem avionul într-un loc potrivit. S-au oferit vreo 18 studenţi, profesori ca să îl păzească peste noapte. Ziceau: "Peste trupurile noastre vor trece!" Nu era cazul. Au înnoptat acolo şi noi ne-am dus la Palatul Mitropolitan. Era mitropolitul Vasile Suciu, doctor, cum îi ziceau pe atunci. Ne-am dus acolo, am fost primiţi frumos, am luat masa, povestiri frumoase şi acolo se povestea cât este de omenos românul. Era o fabrică de cherestea şi vreo 40 de români au fost împuşcaţi acolo, în fabrica aceea. Şi i-au dat foc fabricii şi mulţi aproape de vii au ars. Ei bine, românii nu s-au răzbunat. Erau câţiva români şi s-au dus la un ungur acasă. Şi aceia erau morţi de frică, de acolo. Şi spune: 'mă, nu vă fie frică!' Parcă mi-aduc aminte, nu ştiu care povestea, au luat o gâscă de gât şi am zis: 'na, mă, mâncaţi cu toată familia!' Aşa-i românul nostru: nerăzbunător. Am stat acolo şi am povestit şi după aceea m-am dus şi m-am culcat.

Reporter: De altfel, aceste memorii le veţi citi imediat. Aş dori să îmi spuneţi: în ce a constat misiunea dvs. sau, mai precis, a căpitanului Precup, a pasagerului dvs., pe care l-aţi luat de la Bacău? Mi-aţi spus mai înainte că aţi împrăştiat manifeste. Ce cuprindeau aceste manifeste? Să precizăm pentru ascultătorii noştri că este vorba de prima săptămână, săptămâna anterioară Unirii, deci în 24 noiembrie 1918.

Niculescu: Armata noastră încă nu trecuse Carpaţii. Dar se pregătea să treacă Carpaţii şi atunci eu am fost vârful Armatei Române. Şi ne-am dus acolo ca Precup să predea mesajul unirii. Era hotărât deja marele eveniment, la Alba Iulia. Ştiu că în noaptea aceea au fost aduşi, prin ce mijloace, /.../, din Alba Iulia, nu ştiu dacă nu au venit şi din Cluj, din Arad, au venit o mulţime de delegaţi în noaptea aceea şi au discutat toate chestiunile astea: ce-i de făcut a doua zi. A doua zi m-am sculat liniştit, frumos, eram odihnit, ne-am întors înapoi. Am fost vârful Armatei Române.

Reporter: Armata Română a intrat peste munţi după 1 Decembrie?

Niculescu: După 1 Decembrie?

Reporter: Deci, după actul Unirii, a mai fost nevoie ca Armata Română să intre în Transilvania?

Niculescu: Da, sigur. A intrat în Transilvania, sigur că da. Eu am fost premergător. Cum se zice?

Reporter: Un pivot.

Niculescu Da, aşa. Am fost aşa acolo, când m-am prezentat la Blaj, şi am spus că vine Armata Română şi au fost foarte surprinşi când au văzut Tricolorul românesc deasupra Blajului. Cu totul neaşteptat, cu totul senzaţional era, /.../ încât eu am fost aşa considerat ca prima solie a mântuirii. Chiar era publicat în ziarul "Unirea", cu doctorul Ionel Pop. Am scrisoare de la dânsul, dar multă vreme nu a mai scris mesaje, că este tare..., peste 90 de ani, tot suferă şi el. /.../ Mult nu mai are /.../, ca şi mine, nu mai scrie. Şi el a fost acela care mi-a dat o scrisoare foarte frumoasă: 'Fraţilor mei, toată dragostea noastră/Visul neîmplinit al lui Vlaicu, astăzi este realitate'; că Vlaicu a vrut să treacă Carpaţii la Câmpina, acolo, când a căzut în 1913. El a mai fost în Transilvania, bineînţeles. A demontat avionul şi după aceea l-a montat din nou. Şi, când a trecut în 1913, la Câmpina a căzut. De ce? Nu se ştie. Îmi pare rău. Avionul a rămas la Rezerva generală a Aviaţiei în Iaşi. Îmi pare rău că nu a luat cel puţin /trenul de aterizare/. (...)

Interviu oferit de Grupul Istorie Orală

---

Viaţa Veronicăi Vasilescu

Reporter: Vă mulţumim că aţi acceptat să staţi de vorbă cu noi, pentru a afla o tulburătoare poveste de viaţă. O să vă rog să vă prezentaţi.

Veronica Vasilescu: Sunt Veronica Vasilescu, născută în Basarabia, cu mai multe decenii în urmă. Îmi amintesc viaţa liniştită, patriarhală, a anilor '20-'30, din Basarabia, din Chişinăul meu drag, unde ajunsesem cu părinţii mei învăţători, dascăli de copii, care au trebuit, în urma unor evenimente, să părăsească în împrejurări tragice locurile dragi, locurile sfinte ale patriei noastre, România.

Reporter: Dar de fapt ce se întâmplase atunci? Venise războiul, venise frontul?

Veronica Vasilescu: În prima parte, când a trebuit să plecăm din Basabaria, prima dată, tatăl meu, fiind născut în Buzău, era ofiţer în Armata Română, concentrat la Buzău. Eu mi-am dat admiterea la un liceu din Chişinău, urmând ca în câteva zile, drept recompensă a reuşitei mele, să plec la tatăl meu, împreună cu mama şi fratele meu mai mic pentru a-l revedea pe tata. Dar din păcate, în 28 iunie, ziua în care noi plecam din Basarabia, din Chişinău, s-a decretat cedarea Basarabiei. Atunci, eu cu mama şi cu fratele, care încă nu cunoşteam această situaţie, am plecat cu trenul spre a ajunge la Buzău. Atunci am luat cu noi un atlas geografic şi urmăream toate gările prin care treceam pentru a cunoaşte mai bine harta României. Ajunşi în Buzău, tata fiind ofiţer, ne-a primit cu mare bucurie, dar şi cu adâncă îngrijorare din cauza evenimentelor.

Reporter: Drumul a fost uşor? Aţi avut probleme, aţi auzit bombardamente?

Veronica Vasilescu: Nu, drumul a fost liniştit, încă nu se... probabil că noi ne-am luat zborul în ultima clipă a păcii din România, pentru că în urma noastră veneau hoardele care au fost necruţătoare cu provincia şi cu populaţia din Basarabia. Au fost mişcări atât de rapide încât nici nu ne-am dat seama, plecând cu o valiză la noi, am părăsit casa noastră, am părăsit pământul nostru, Dumnezeu ştia pentru câtă vreme! Norocul nostru a fost că tata avea două surori la Fierbinţi şi am avut unde să ne adăpostim. Lucrul acesta a durat timp de un an de zile, până când situaţia internaţională a permis şi situaţia internă a ţării noastre a permis ca noi să ne reluăm locul în Chişinău.

Reporter: Şi odată ajunşi la Chişinău, după cât timp aţi părăşit din nou Moldova?

Veronica Vasilescu: Odată întorşi la Chişinău, lucru care s-a întâmplat după aproximativ un an de zile, am reluat şi activităţile, şi şcoala, noi, copiii.

Reporter: În anul din România, de fapt, nu aţi fost la şcoală?

Veronica Vasilescu: Ba da. În primul an de liceu am fost la "Iulia Haşdeu". A fost anul 1940, când s-a întâmplat şi perioada legionară şi când lucrurile erau destul de sumbre, dar, totuşi, părinţii mei au reuşit să-şi găsească loc în învăţământ, astfel încât activitatea lor nu a fost întreruptă şi noi am avut posibilitatea materială să ne continuăm studiile, să zic, în învăţământul respectiv.

Reporter: Acum ajunseserăţi la Chişinău şi v-aţi reluat viaţa de dinainte.

Veronica Vasilescu: Ajunsesem la Chişinău şi am dorit să ne revedem casa din care plecasem. Nu am găsit decât ruine, case încă fumegând, am găsit lucruri la talcioc, furate, din casă, furate, bineînţeles, casa goală şi a trebuit să o luăm de la început cu absolut totul. Nu a fost uşor, dar important era că aveam garanţia că puteam învăţa mai departe şi puteam lucra mai departe. Sigur că am abandonat casa respectivă şi am primit altă locuinţă în altă parte. Tata a fost numit director la o şcoală de băieţi şi în felul ăsta viaţa noastră a putut continua aproape normal. Vreau să spun că peste tot se muncea foarte mult şi foarte greu şi era greu să refaci urmele războiului atât de violent, care a fost. Mai tragic era că mulţi, foarte mulţi din cunoştinţele şi prietenii noştri au dispărut, pentru că în anul acela au fost deportaţi, au fost închişi, au fost maltrataţi şi lucrul acesta s-a repercutat în sufletele noastre şi amintirile noastre sunt foarte grele.

Reporter: S-au mai întors din aceşti oameni deportaţi, i-aţi mai revăzut ulterior pe unii dintre ei?

Veronica Vasilescu: Puţini s-au întors, foarte puţini. Din fericire, nu au fost rude, pentru că mama avea două surori şi ele erau din comuna Isacova, unde şi-au continuat lucrul în învăţământ, dar au fost ameninţate şi au stat sub ruşi un an de zile, cu foarte mare frică şi într-o situaţie destul de grea.

Reporter: Când aţi plecat a doua oară din România, din Chişinău, de fapt, pentru a veni... ?

Veronica Vasilescu: Din Chişinău am plecat în '44, pentru a doua oară, dar de data aceasta nu am mai avut un atlas în faţă; am avut un vagon, vagon bou aşa-zis, pentru că era pe jumătate descoperit, şi puţin soarta ne-a favorizat, că iarăşi tata, fiind concentrat în Buzău, a putut să trimită ordonanţa cu o ladă de campanie, în care mama putea să-şi pună strictul necesar, adică a pus două plăpumi groase, era în luna martie '44 şi acele două plăpumi, pe lângă alte lucruri foarte mărunte, desigur că au contribuit să ne salveze viaţa pentru că ploua, ningea ca în martie.

Reporter: Şi mergeaţi cu acel vagon aproape descoperit.

Veronica Vasilescu: Autorităţile din România au organizat deja retragerea din Basarabia, în aşa fel încât fiecare judeţ din Basarabia era repartizat într-un judeţ din România, unde li se găsea loc de încartiruire, să zic aşa, ca pentru vremurile acelea de război şi unde puteam fi adăpostiţi. Îmi amintesc că prin gări, de la Iaşi la Ploieşti ş.a.m.d. Crucea Roşie avea grijă să pregătească ceaiuri calde, lucru care era absolut dorit de toţi cei care erau prin tren, în această situaţie. Dar la Ploieşti am avut norocul, pot să spun, ca să ne mutăm din acel tren, din acel vagon deschis, într-un vagon închis, un vagon care nu avea geamuri, dar totuşi era adăpost, pentru că primăvara era rece şi în felul acesta am ajuns cu puţinele lucruri pe care le aveam în judeţul Timiş-Torontal, cum era numit atunci. Acolo am fost repartizaţi în comuna Ghiroda, lângă Timişoara.

Reporter: Cât a durat această călătorie de la Chişinău la Ghiroda?

Veronica Vasilescu: Această călătorie a durat două săptămâni, de la Chişinău prin foarte multe locuri unde stătea trenul, unde aşteptam Crucea Roşie, unde ni se mai dădeau şi câte ceva alimente şi până când am ajuns în Timişoara; şi după Timişoara imediat am fost repartizaţi în Ghiroda. La Ghiroda am avut iarăşi şansa să fim repartizaţi la un gospodar de frunte, care avea o casă proprie, şi gospodărie şi pământ, desigur, şi, pentru că tata se eliberase, a venit cu noi, a lucrat la... de acum se făcea aproape vară, era prin mai-iunie, şi mama şi tata munceau la câmp, împreună cu proprietarul care ne găzduia. Eu făceam treburile în gospodărie.

Reporter: Câţi ani aveaţi atunci?

Veronica Vasilescu: Cred că aveam 15 ani sau cam aşa; fratele meu cu doi mai mic şi ajutam şi noi cum puteam. Important era că aveam o cameră a noastră unde puteam să ne simţim destul de bine, iar acelor oameni le sunt şi astăzi recunoscătoare pentru bunăvoinţa şi pentru toate câte ne-au dat şi ne-au ajutat.

Reporter: Cum se numea acea familie?

Veronica Vasilescu: Nu mai ţin minte. Îmi pare rău, erau însă nişte oameni foarte buni. Aveau şi ei o fată. Uite că numele ei îl ţin minte. Se numea Nela şi era puţin mai mică decât mine, dar ne împăcam foarte bine. De la Ghiroda a trebuit... Da, cred că aveam 14-15 ani, pentru că atunci trebuia să dau capacitatea de trecere din primul ciclu al liceului în ciclul doi, am mers la Timişoara, am fost înscrisă acolo, la un liceu, şi ne-am prezentat să dăm tezele respective. În timpul acela a sunat alarma, nu mai ţin minte dacă am reuşit să scriem ceva sau dacă am fost rechemaţi. În orice caz, era alarma aeriană şi ne-am dus cu toţii în adăpost. Sigur că examenul a continuat şi am luat examenul, ştiu eu cu câte emoţii şi cu cât succes, dar nu asta conta. Conta că am luat examenul şi că mă puteam duce mai departe cu părinţii mei la Bucureşti, unde ne aşteptau surorile lui tata de la Fierbinţi, ca să ne mai odihnim înainte de începerea şcolii. Important este că mama şi tata au avut continuitate în muncă şi că am avut bază de trai în continuare.

Reporter: Mai ştiţi ceva despre cei care au fost atunci, în tren, cu dvs? Aţi mai ţinut legătura cu ei?

Veronica Vasilescu: Nu, nu mai ţin minte, au trecut mulţi ani, multe zeci de ani şi, regret, dar nu mai ţin minte.

Reporter: La Bucureşti în ce an aţi ajuns?

Veronica Vasilescu: La Bucureşti, în '45, '44-'45, când mama şi tata au fost numiţi la şcoli din Bucureşti. Şi pe vremea aceea, locuinţa directorului era lângă şcoală, în incinta şcolii, adică în perimetrul şcolii, şi ne puteam adăposti acolo, adică am primit locuinţă acolo, tata fiind numit director la una din şcoli, pe Măgurele - nu ştiu dacă era şosea sau stradă - pe Măgurele, şi acolo am stat mai mulţi ani. Acolo a lucrat şi mama şi tata.

Reporter: O viaţă frumoasă, mă rog, care a trecut prin nişte momente foarte grele.

Veronica Vasilescu: Momentele au fost. Au fost într-adevăr grele şi au lăsat urme în sufletele noastre, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu grija care ni s-a purtat, am reuşit să străbatem şi acele timpuri grele, care sperăm să nu mai revină niciodată asupra poporului nostru român, atât de bun şi atât de drag nouă.

Reporter: Carmen Ionescu