1. Începuturile: instalarea, organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune

ION FLOREA

Inginer, publicist în domeniul radiofoniei

dragomir hurmuzescu
Prof. ing. Dragomir Hurmuzescu, primul președinte al Radioului

Până către sfârșitul deceniului al treilea, din păcate, autoritățile etichetaseră radiofonia ca pe o îndeletnicire suspectă. Întinderea unei antene de recepție fără autorizație specială se pedepsea cu amendă și închisoare. Am reușit totuși către sfârșitul acestui al treilea deceniu agitat să avem o Societate de Radio și libertate deplină pentru folosirea aparatelor de recepție. Meritul acestor realizări îi revine în mare măsură profesorului Dragomir Hurmuzescu, socotit, pe bună dreptate, "părintele radiofoniei românești ".

Anul 1927 este o dată importantă în istoria Radiodifuziunii Române: specialiștii Institutului de Electrotehnică îndrumați de profesorul Emil Petrașcu au realizat în laboratorul acestei școli primul emițător român cu putere de 200 W pe unda de 200 m. Pentru prima oară văzduhul a fost brăzdat în mod regulat, organizat, de comunicări și melodii românești. S-au perindat prin fața microfonului, la institut, artiști și conferențiari. A fost difuzată muzică românească și clasică cu ajutorul dozei electromagnetice sau chiar preluată direct din sălile de concert ale capitalei cu care emițătorul era legat prin cabluri. Emițătorul Institutului de Electrotehnică a cărui activitate a durat trei ani are meritul că a îngăduit amatorilor din țară să verifice posibilitățile radiofoniei (...) Acest emițător și-a încetat activitatea în 1929, când a început să lucreze regulat emițătorul de 12 kW instalat la Băneasa, al Societății de Difuziune.

[R210 / Interviu realizat de Ana Negru, 20.10.1993]

ALEXANDRU GEORGESCU (LICĂ)

Inginer, directorul postului Radio Bod, 1934-1949

La începutul Radiodifuziunii se punea problema unei stații de emisie. Se făcuse ceva sporadic, Institutul Electrotehnic al lui Hurmuzescu, profesorul Hurmuzescu, făcuse emisiuni sporadice, cu antena trimisă de Pătrașcu pe străzile Bucureștiului. Și-atuncea, în vederea instalării stației la Băneasa de 12 kW, s-a pus problema unei stații mici, așa numita stație de 400 W, care s-a instalat într-una din camerele palatului din Berthelot, unde era Radiodifuziunea. Aicea au montat-o, am dat drumul cum am putut, cu mijloace improvizate.

primul post de emisie
Primul post de emisie în Institutul Electrotehnic

Stația era dotată cu un grup motor generator cu două colectoare, unul pentru joasă tensiune, pentru filamente, unul cu înaltă tensiune pentru anod - grupul ăsta stătuse în subsol - și am încercat să-i dăm drumul. Am lucrat la el vreo două zile și n-am reușit să-l punem în funcțiune. Când, după două zile, am făcut tot felul de încercări, am reușit cu ajutorul unor acumulatori și-am pus grupul ăsta în funcțiune, cu care am alimentat stația de 400 W.

Și, în fine, am început programul de 400 W, să emitem regulat, cu mănunchiul de oameni de la Radiodifuziune, în Berthelot. Așa am început emisiunile de radio...

[C155 / Interviu realizat de Silvia Iliescu și Octavian Silivestru, 13.10.1994]

PAUL ȘTIUBEI

Inginer, angajat la construirea postului Radio Bod, 1933; la studiourile din București 1935-38; la montarea studiourilor teritoriale: Chișinau (1939), Iași (1941), Timiș (1944), Tg. Mureș (1958), Cluj (1966)

Primul aparataj de emisie era format dintr-o cutie cu trei butoane și un amplificator ceva mai mare ca ăsta, încă unul dedesubt și atâta tot. Și centrala de comutare era o centrală telefonică militară, de campanie, cu fișe ca să muți de pe o linie pe alta. S-au cumpărat niște instalații străine, niște aparate de înregistrări de discuri. Au existat niște discuri englezești bune, mari, cu margine metalică, și după ce le înregistrai, trebuia să le ungi cu un lichid oarecare ce întărea substanța pusă pe ele. Și mai erau altele cu un fel de celuloid, înregistrai pe ele și gata! Erau de calitate inferioară... Prin urmare, am început să înregistrez discuri aicea. Chiar în 1938 am înregistrat înmormântarea reginei Maria...

[C157 / Interviu realizat de Mariana Conovici, 30.08.1994]

DOMNICA PĂUN GHIȚESCU

Absolventă a Facultății de Litere și Filosofie; șefă a Secretariatului general al SRR, 1931-1945

În 1930 îmi luasem licența în Filosofie și Litere. În '31, pe 1 martie, am fost angajată ca referent cu numărul matricol 32. Eram, deci, al 32-lea angajat, inclusiv cu directori și portari. Salariile se plăteau la 1 ale lunii, drept care mi-am luat salariul din prima zi de serviciu, 6000 lei pe o lună, dublul lefii unui profesor pe-atunci pentru că Radio era societate anonimă pe acțiuni, cu capital majoritar de stat, cu președinte și Consiliu de Administrație, ca orice societate anonimă.

Președintele era atunci Alexandru Mavrodi, care era și directorul Teatrului Național și director general Cârnu Munteanu. Ulterior, a mai fost director general Vasile Ionescu, care în momentul când nu era director, era șeful Juridicului; Ion Mânzatu, din 1940 până la rebeliune și Vasile Ionescu, din '40 cam până în '45. Mircea Georgescu după aia a fost director la postul Băneasa și director tehnic. In 1945 conducerea comunistă dirijată în Radio de Matei Socor "epurează" Radio-ul, ocazie cu care sunt și eu "epurată"... (...)

Cum era primul sediu al Radiodifuziunii?

Văzând noua clădire de-acum, mi-am adus aminte de mica clădire care era pe vremea aia, unde a început Radio-ul și unde a funcționat mulți ani.

primul sediul al SRR
Primul sediu al Societății de Radio din Strada Fântânii, nr. 62, (astăzi Gral. Berthelot)

Clădirea era în Strada Fântânii, General Berthelot astăzi, la numărul 60, acum e 62. S-a întins pe mai mult. Era o veche casă boierească, cu un singur etaj, fostă a generalului Socec, cu o scară monumentală de stejar ce ducea la etaj. La parter era Direcția și studioul mic în care se făceau și audițiile de probă - cred că prin 1933 s-a făcut studioul mare. În biroul secretariatului Programelor de la etaj aveau un difuzor mare în care se transmiteau din studioul mic și audițiile de probă.

[C46 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 18.01.94]

PAUL ȘTIUBEI

Inginer, angajat la construirea postului Radio Bod, 1933; la studiourile din București 1935-38; la montarea studiourilor teritoriale: Chișinau (1939), Iași (1941), Timiș (1944), Tg. Mureș (1958), Cluj (1966)

La studiourile din București mai era inginerul Gabriela Barca, o persoană deosebită, care cunoștea multe limbi străine. S-a ocupat de teatrul radiofonic. Asta era pasiunea ei. Director tehnic era inginer Mircea Gheorghiescu cu adjuncții, inginerii Băilescu și Alexandru Lohan. Mai era Anton Necșulea care se ocupa cu pozarea [sau izolarea] camerelor subterane și urma să lege studiourile din București de emițătorul mare de la Bod, având o stație intermediară la Câmpina.

În studiouri aveam ca mecanic pe primul mecanic al Radiodifuziunii din 1928, Vasilache - deja îmbătrânise atuncea - iar ca băieți mai buni, Temistocle Lazaride și Victor Tiron. În laborator era doctor inginer Anton Belușic, un savant în materie, care a trecut mai târziu la Centrul Cinematografic Buftea - a fost șef acolo - și inginerul Vrânceanu, care și el s-a mutat mai târziu la Laboratorul de electronică al Institutului "Danielopol", aici, aproape de Piața Victoriei.

cabina de emisie
Cabina de emisie/Cabina crainicilor

Dintre crainici îmi amintesc pe Magda Crețoiu, Nadia Ștefănescu Porojnic și Puica Rebreanu Vasilescu, soția reporterului de sport.

Ingineri de emisie eram trei: Ionescu Aurel, Cozma și cu mine.

Pe vremea aceea la studiourile din București exista o cabină de crainic, un studio mai mic, pentru formații, tarafuri, soliști sau așa ceva, și unul mare care acuma e studioul 8, toate tratate cu perdele de stofă - pe vremea aceea nu era încă ideea tratamentului acustic, pe care a introdus-o Necșulea.

Aparatajul era modest și nesatisfăcător, făcut din aparate portabile pe care le pusesem unul peste altul și câteva butoane de deschis microfonul. Era cu totul nesatisfăcător, așa că în 1938, a fost înlocuit cu altul din Germania, de la fabrica Kronski-Kruger.

[C145 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 30.09.1994]

ALICE PERȘOIU

Absolventă a Facultății de Litere; secretară la Direcția programe, 1935-1941; la Serviciul teatral 1941-1949

Am fost angajată la 1 iulie 1935 prin Pamfil Șeicaru, care era în Consiliul de Administrație. Am fost la Direcția programelor, unde am fost repartizată la Serviciul prezentarea programelor. Șeful serviciului în '35... sau mai bine zis șefia era împărțită în două: era Arcadie Baculea și Dumitru Psata. Între timp, după restructurările care s-au mai făcut, a fost Gheorghe Iamandi, șeful Serviciului prezentări. Dintre colegi, a fost doamna Eliza Hagi Anton, sora profesorului Ralea, care era ajutoarea directă a șefului serviciului, iar personal executiv era Despina Manoliu, născută Sadoveanu, Adela Georgescu și cu mine.

Misiunea noastră era urmărirea programului literar și executarea întocmai a programului. Partea muzicală a programelor era supravegheată de controlorii muzicali care în 1935 erau Mircea Duma, Dumitru Vlădescu, Bubu Agârbiceanu și Paul Constantinescu.


De la stâmga la dreapta: Eliza Porușnic, crainic, Gheorghe Carnu Munteanu, director general, Dumitru (Dem) Psata, șef Serviciul prezentare

În această perioadă în Radio era o atmosferă camaraderească, de bună prietenie. Eram puțini. Ne cunoșteam toți, în toată Direcția programelor și direcțiile celelalte... Mai puțin cunoșteam pe cei de la Abonamente, care era o direcție separată, și nu erau în clădirea Societății, lucrau în alt imobil.

Directorul programelor era Gheorghe Mugur, director muzical era Alfred Alessandrescu, director literar era doctor Vasile Voiculescu, poetul. Pe urmă erau Serviciul radiojurnalelor unde director era Dem Teodorescu, secretariat Programe unde erau Domnica Ghițescu - fostă Păun -, Ivona Demetrian, care erau secretarele acestui serviciu, și Elena Eustatiade. Mai târziu s-a înființat și Secția teatrală unde inițial a fost șef Dumitru Psata, fost actor pe la Cluj, și era acum în Radiodifuziune. Secretara acestui serviciu a fost un timp Rodica Gologan, iar după Dumitru Psata, care n-a fost prea mult timp director, a fost poetul Horia Furtună.

[C73 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 10.11.1994]

ADELA DOBRESCU

Absolventă a Conservatorului București; crainic la Serviciul prezentare, 1935-1945

Eu făceam parte din așa-zisul Serviciu al prezentării. La început am făcut un mic timp - câteva luni - secretariat, pentru ca să se vadă dacă știu sau nu să bat la mașină. Mi s-au pus unele întrebări prin telefon, să răspund, să se vadă dacă am oarecare spontaneitate în răspunsuri, și după aceea am fost numită la Prezentare (.).

Aici, la Prezentare, după cum repet, am fost cateva luni secretară, după aceea am rămas tot în funcția aceasta în care trebuia să audiez întregul program: prânz și seara, iar câteodată noaptea, stăteam pană la ora 3:00, dar după ora 0:00 se punea numai muzică de dans și muzică vocală. Și la un moment dat cel de serviciu de la discuri, de la tehnică, a repetat discul, fără să-și dea seama - Vasile-l chema. Zicea că era șef acolo, dar nu era inginer. Și a pus discul din nou. Directorul general care-l asculta de multe ori de-acasă, a dat imediat telefon și a spus : "Ce s-a-ntâmplat?! De ce ai repetat discul? De ce ai pus a doua oară?" Și el, repede, spontan, a spus: "Domnule director, nu vă supărați, la cererea auditorilor!" Așa că noi am făcut mare haz de această chestiune și domnul inginer Georgescu l-a absolvit, văzând ce s-a-ntâmplat.

[C175 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 18.11.1994]

DINU SARARU

Scriitor, redactor Secția culturală, 1950-1960

Tatăl meu era și învățător și directorul școlii din sat (.). Și am avut aparat de radio cu baterii în casă, cu haute parleur mare, așa, ca o roată de mașină. Știu că aducea țăranii și scotea haute parleur-ul pe fereastră și puteau să asculte radio, și așa am ascultat eu prima dată radio și am văzut radio la noi în casă, cu un grup de 10 sau 15 baterii, așa, de lanternă, dreptunghiulare. Cu alea mergea radio-ul.(...) Deci așa am intrat eu în contact cu radioul, copil fiind, până să mă duc la școală, având radio-ul în casă, la Slătioara, sub munții Căpățânii.

Se dădea foarte multă muzică, se dădeau și știri, dar foarte multă muzică și se dădeau și concerte. Era un radio aproape cultural. (.)

Am crescut, deci, în casă cu această instituție națională și n-am fost străin de ea niciodată, am fost foarte legat de ea...

[CD 1926 / Interviu realizat de Octavian Silivestru, 18.102012]

VASILE IONESCU (LULU)

Primul avocat al SRR, director cu problemele contenciosului, 1932; subdirector, 1935; director general, 1941-1945

La data de 8 mai 1941 am prezentat conducătorului statului, programul de dezvoltare a rețelei de radiodifuziune, care cuprindea: Casa Radiofoniei, construcția, cu un volum de 24 000 m3, care trebuia să fie ridicată pe terenul proprietate a Societății Române de Radiodifuziune pe o suprafață de 40 000 de m2 situați în perimetrul Arcului de Triumf, Șoseaua Kisseleff, Strada Alexandrina, Strada Maior Șonțu și Șoseaua Maior Căzan. Planul Casei Radiofoniei cuprindea, pe lângă birourile respective ale instituției și zeci de studiouri necesare dotării și dezvoltării în viitor, precum și o sală de concerte cu public, de circa 2 500 de locuri. Această construcție nu a mai avut loc, întrucât s-a clădit pe fostul loc unde s-a adus Societatea Română de Radiofuziune din Strada General Berthelot, unde s-a lărgit prin expropriere, iar pe locul de la șosea am văzut că s-au clădit o serie de blocuri și vile.


Car reportaj 1938

Al 2-lea: un post emițător pe unde medii de 120 kW, la km 28 Tâncăbești, numit "Metropola".
3) un post emițător pe unde medii de 60 kW, la Timișoara.
4) un emițător pe unde medii de 60 kW putere, la Iași.
5) un emițător pe unde medii de 60 kW putere, la Cluj.
Și un emițător pe unde scurte de 50 kW putere, la București.

Emițătorul de 12 kW putere în funcțiune la București-Băneasa, a cărui garanție de funcționare depășise termenul, urma să fie donat Institutului Politehnic din București pentru a servi ca laborator studenților, viitori ingineri în această specialitate.

Prezentând acest program de dezvoltare a rețelei naționale de radiodifuziune fostului Conducător și prim ministru și ascultându-mi timp de 40 de minute expunerea asupra programului, îmi spune: "Aprob progamul dumitale! Te duci la Mihai Antonescu și Stoenescu - consilierul său financiar în acea vreme - pentru perfectarea formelor."


Inginerii Societății Române de Radiodifuziune

Între timp, formalitățile fiind îndeplinite, s-a trecut la contractare. S-a adjudecat întreprinderii "Inginer Ivanovici" construcția postului emițător de 120 kW de la Tâncăbești, iar întreprinderii "Inginer Crăpăturaru" construcția postului emițător de la Timișoara. S-a dat firmei Brown Boveri comanda emițătorului de 120 de kW Tâncăbești, iar firmei Telefunken postul emițător de 60 kW putere, Timișoara. Restul investițiilor erau eșalonate să se realizeze într-un plan întocmit pe cinci ani, începând din anul 1941.

Până la plecarea subsemnatului din fruntea Societății de Radiodifuziune la 9 iulie 1945, se realizase aproape de finisare construcția posturilor Tâncăbești și Timișoara.

[R213 / Interviu realizat de Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie București, 12.10.1974]

2. Posturile de radio teritoriale: Bod, Chișinău, Iași, Tâncăbești

"Recepția în țară a arătat că șesul Bârsei este cel mai favorabil și s-a ales atuncea regiunea satului Bod, lângă Fabrica de zahăr."

PAUL ȘTIUBEI

Inginer, angajat la construirea postului Radio Bod, 1933; la studiourile din București 1935-38; la montarea studiourilor teritoriale: Chișinau (1939), Iași (1941), Timiș (1944), Tg. Mureș (1958), Cluj (1966)

La 1 decembrie 1933 am fost angajat provizoriu la Radiodifuziune și trimis la Bod unde se construia un post de 20 de kW de către firma englezească Marconi, cu o echipă condusă de inginerul Miller. Era un post provizoriu, construit în mare viteză și toate planurile erau noi. Șeful stației era inginerul Schmoll, iar de la București venise inginerul Alexandru Georgescu, numai pentru montaj. Și eu, bineînțeles.

Pentru stabilirea locului stației s-au făcut în prealabil încercări cu un un emițător mic, montat într-un vagon de tren, ce a fost purtat în diverse regiuni din Transilvania. Recepția lui în țară a arătat că șesul Bârsei este cel mai favorabil și s-a ales atuncea regiunea satului Bod, lângă Fabrica de zahăr. Am rămas după inaugurare numai inginerul Schmoll și cu mine, care făceam [de serviciu] în ture. Între timp, se lucra la construirea stației mari, tot Marconi, de 150 de kW.

[C145 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 30.09.1994]

ALEXANDRU GEORGESCU (LICĂ)

Inginer, directorul postului Radio Bod, 1934- 1949

În noaptea în care trebuia să dăm drumul la postul de radio [Bod] oficial, eu eram la București în Consiliul de Administrație și se discuta punerea în funcțiune a stațiilor de radio. Între cei care erau acolo din partea Societății Marconi care preda stația, era și un oarecare Dicem, un mare om de știință, un mare om al fabricilor Marconi, care venise la București în vederea predării stației. Și Dicem a spus: "Dăm drumul la stație, cu condiția ca domnul Lică Georgescu să fie la stație. E omul nostru acolo - eram inginerul care supraveghea stația timp de un an de zile pentru probe, adică pentru emisiuni și garanție -, zice: avem omul nostru acolo, însă eu nu sunt de acord să dați drumul în emisiune fără prezența lui Lică Georgescu." Și-atunci mi-a dat o mașină și aproape de 12 noaptea am plecat la Bod unde stația era deja în emisiune dar fără program, pusă în funcțiune să se încălzească.

Am ajuns la Bod, am făcut legătura cu studioul și am început emisiunile oficiale. Asta a fost o mare satisfacție pentru mine! Eu, un simplu hai să zic, "tehnician", ca un mare om să spună "nu dăm drumul la post fără prezența lui Lică Georgescu"... mare satisfacție pentru mine! Vă-nchipuiți...

[C155 / Interviu realizat de Silvia Iliescu și Octavian Silivestru, 13.10.1994]

CAROL REINHEIMER

Inginer la postul Radio Bod, 1935-1952

M-am dus pe ziua de 1 iulie 1935, m-am prezentat la Bod, m-am prezentat la uzină și am avut și noroc pentru că uzina era făcută de către Sultzer, care se ocupa cu motoarele și cu partea electrică la Brown Boveri. Am făcut progrese frumoase, m-am implicat într-o serie întreagă de treburi, pe lângă ceea ce era de făcut, o serie întreagă de treburi din afara postului, din curte, instalația de lumini, instalația de apă, instalația de radio, legăturile, circuitele de radio, absolut tot, instalarea telefoanelor, toate astea le-am făcut eu. Am făcut o impresie foarte bună...

A trebuit ca să facem drumuri, că era teren prea jos și atunci a trebuit să fac umpluturi ca să facă străzile, să facă niște drumuri, iar eu învățasem la Politehnică și nivelare și cu aparatele de teren. Și m-am ocupat cu astea toate, încât a venit directorul tehnic la Bod și a văzut cum mă comport și ce am făcut, a fost foarte mulțumit de mine și peste trei luni m-am angajat definitiv

Am stat la uzină până în decembrie când am fost trimis ca să conduc lucrările de pozare a cablului telefonic între stația Bod și postul din Brașov, pentru că circuitele erau telefonice și erau cu tot felul de zgomote... erau legăturile foarte proaste. Și am lucrat la instalația asta, am venit înapoi la uzină, iar pe ziua de 9 iulie 1936 am fost însărcinat cu conducerea lucrărilor de pozare a cablului de la Brașov până la studiourile din București, lucrare care s-a făcut timp de un an. Nu eu am făcut-o, ci A.E.G. și cu cei de acolo, dar eu am fost din partea Radiodifuziunii cu supravegherea, cu intervențiile pe lângă autorități, cu toate treburile astea ce-am făcut eu și am avut trei ingineri subalterni, printre care au fost Anton Necșulea și Octav Roman și Rusănescu. Ăștia trei erau pe diferite porțiuni, fiecare avea câte o porțiune și eu eram cu șantierul întreg. Mi s-a pus la dispoziție o motocicletă și fugeam de colo până colo ca să urmăresc. Și în fiecare zi dădeam rapoarte directorului tehnic.

[C152 / Interviu realizat de Silvia Iliescu și Octavian Silivestru, 11.10.1994]

PAUL ȘTIUBEI

Inginer, angajat la construirea postului Radio Bod, 1933; la studiourile din București 1935-38; la montarea studiourilor teritoriale: Chișinau (1939), Iași (1941), Timiș (1944), Tg. Mureș (1958), Cluj (1966)

În 1939 când s-a montat postul la Chișinău (.) și acolo au făcut o mică instalație pentru un studio local. Cu ocazia asta m-am specializat oarecum în montarea de studiouri de instalații de retransmisie (.).

În 1941 am fost la Iași și am montat studiourile. Acolo s-a montat un emițător italian și am angajat personalul, trebuia să angajez pe toți băieții care trebuiau să facă emisia, erau șase, Ionescu Aurel era un tipicar. Eu i-am chemat și am stat de vorbă cu ei - îți dai seama de om după felul în care îți răspunde la întrebări: ce faci, unde ai lucrat etc. - și erau băieți foarte buni... Ne-am dus acolo cu un camion plin cu aparataj și am montat studiourile, eu aveam o planșetă pe care făceam schemele și băieții lucrau. Am avut un ajutor excelent!

[C157 / Interviu realizat de Mariana Conovici, 30.08.1994]

ALEXANDRU GEORGESCU (LICĂ)

Inginer, directorul postului Radio Bod, 1934- 1949

La Iași au vrut să facă acolo o stație de emisiune. Și reprezentantul fabricii Marelli din Italia era un oarecare Malatesta care avea foarte multe relații la noi în țară politice, tehnice și așa mai departe. Și în fine, s-a procurat de la Marelli o stație de 5 kW, urma să se monteze la Iași. Acolo a fost trimis un italian, un tehnician inginer, unul Carbonetto și-n timp ce făcea reglaje și toate chestiile astea - se monta circuitul așa-numit de neutronizare a stației - a clacat, adică s-a scurt-circuitat unul dintre condensatorii așa numiți neutro-dinari. Stația venise cu trei bucăți, erau condensatori ficși, așa era prevăzut în proiect.

Și la un moment dat, fiind și directorul general Vasile Ionescu acolo, urma în două-trei zile să fie inaugurată stația de la Iași, ieșenii țineau extraordinar de mult la chestia asta... Și, cum spun, în timpul reglajelor clachează, se scurt-circuitează și ultimul condesator. Atunci Malatesta, reprezentantul lui Marelli spune: "Facem inaugurarea stației, dar pe altă stație, pe Bod sau pe altă stație..." Directorul general a spus : "Ești nebun! Cum să fac inaugurarea?!... trebuie făcută pe asta!" Directorul general mă cheamă - Lulu Ionescu - și mă întreabă : "Tu ce părere ai, măi băiete ?" "Părerea mea e că se poate face!" Și-atunci l-am rugat pe doctor inginer Pătrașcu care era acolo cu ocazia asta, i-am spus care e situația și i-am spus: "Dom'le, calculează-mi imediat două plăci tablă de aluminiu, dimensiuni și distanță, să facem un condensator în aer și să renunțăm la condensatorii ficși ai lor, ai italienilor". Pătrașcu pune mâna pe creion, desenează și spune: "Uite, două plăci așa-și-așa, din aluminiu, legate și puse în circuit ..." În fine, cu ajutorul lui Carbonetto, italianul, și cu băieții mei pe care-i aveam acolo, am improvizat condensatorul la montajul stației de 5 kW, l-am pus în funcțiune, a mers perfect! În fine, când am terminat toate reglajele și probele și totul mergea bine, Carbonetto spune: "Dragă Lică, de acum încolo stația și tot ce e-n ea e a ta: uite cheile și să nu dai voie să intre decat cine vrei tu!" Am luat cheile de la sala unde era instalată stația, am luat legătura cu garda și i-am spus: "Nu dai voie la nimeni să intre aicea fără mine!"

A doua zi m-am dus, totul era în regulă, am deschis, am intrat înăuntru, am dat drumul la stație, a mers perfect și am făcut inaugurarea stației.

[C155 / Interviu realizat de Silvia Iliescu și Octavian Silivestru, 13.10.1994]

3. Emisiuni din studio, transmisii din țară

"Era o foaie roz, în care erau diferite rubrici și cu ora fixată, cât trebuiau să țină aceste conferințe sau manifestări muzicale."

ALICE PERȘOIU

Absolventă a Facultății de Litere; secretară la Direcția programe, 1935-41; la Serviciul teatral 1941-49

În 1935 când am intrat eu, erau două emisiuni pe zi: una la prânz de la 1 la ora 3, iar a doua de la 6 la 12 noaptea. Mai târziu, prin '39, '38 cred, s-a înființat încă o emisiune la ora 7 dimineața. Speaker-ițe erau în acea vreme Magdalena Crețoiu Popa, Puia Rebreanu Vasilescu, Eliza Porușnic, Nadia Ștefănescu și Aurora Bălăceanu. Fetele anunțau programul, iar radiojurnalul era citit totdeauna de către speakeri; în anul '35 era Dan Andronescu, Mihai Zirra, Dumitru Psata, Gheorghe Soare, ei citeau radiojurnalele.

Erau transmise și conferințe ținute la Radio ale unor persoane celebre: profesorul Simion Mehedinți, pe care l-am avut eu - am facut Geografia -, l-am avut profesor și mi-a făcut o plăcere deosebită când, eram chiar de serviciu, când l-am putut conduce la cabină pentru conferință; profesorul Nicolae Iorga, care ținea conferințe săptămânal, vinerea; profesorul Bâznoșanu și toate personalitățile culturale ale țării s-au perindat prin fața microfonului.

Serviciul prezentării programelor avea ca sarcină urmărirea sau executarea programului conform indicațiilor sau programelor pe care le aveam în față. Era o foaie roz, în care erau diferite rubrici și cu ora fixată, cât trebuiau să țină aceste conferințe sau manifestări muzicale. De obicei programul se executa exact, aveam însă uneori și cazuri când se depășeau orele stabilite și trebuia să căutăm să normalizăm programul, să facem anumite ajustări din numerele care urmau aceluia care depășea programul. Depășiri de program se întâmplau la partea muzicală în timpul concertelor. De exemplu, țin minte că C.C. Nottara, care era unul dintre dirijorii Radio în acea vreme, de obicei încălca programul, adică depășea și aveam totdeauna probleme, ce se poate scoate din următoarele rubrici ca să putem echilibra, iar dintre conferențiari se mai întâmpla să depășească 1-2 minute, dar profesorul Iorga, toată lumea care l-a ascultat și s-a înfruptat din știința lui și farmecul de mare povestitor știe că vorbea frumos și cu multe divagații pentru că avea dorința să ne facă să cunoaștem tot sau cât mai mult posibil și, de obicei, depășea timpul fixat și atunci... eh, căutam să intrăm în normal.

De altfel, la întocmirea programelor, atunci când era conferința profesorului Iorga se avea grijă să urmeze un program de discuri și atunci, natural, scoteam discurile ca să putem intra la ora exactă, când urma radiojurnalul.

Cum se selectau discurile muzicale: aveam Discoteca unde era șef Nicu Corjescu, un mare muzician și era secretară la acest serviciu Margot Marinescu, care a fost prima speaker-iță a Radiodifuziunii, a fost între primii cinci salariați ai Radiodifuziunii. A mai fost la Discotecă și Sanda Rogalski, soția muzicianului. De la Programe i se dădea domnului Corjescu schema, ca să știe cât timp avea pentru programul discurilor și atunci întocmea programul: erau concerte simfonice, erau anumite zile când se dădeau opere și muzică ușoară, muzică românească. Astea erau inițial de la domnul Mugur la Secretariatul programului, eșalonau aceste forme ale muzicii și atunci domnul Corjescu natural că întocmea cu discuri acele rubrici care erau repartizate.

[C73 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 10.11.1994]

PAUL ȘTIUBEI

Inginer, angajat la construirea postului Radio Bod, 1933; la studiourile din București 1935-38; la montarea studiourilor teritoriale: Chișinau (1939), Iași (1941), Timiș (1944), Tg. Mureș (1958), Cluj (1966)

Am făcut transmisii... Pe vremea aceea, Carol al II-lea circula foarte mult în țară și ținea discursuri și eu eram însoțitorul lui din partea Radioului, totdeauna eram cu aparatele după dânsul. Ajunsesem chiar să mă înțeleg cu el din ochi: îmi făcea semn că vrea să vorbească la microfon, îi duceam microfonul - pe urmă l-am cunoscut și personal. A trebuit să înregistrez la Palat, când a fost o mare expoziție la dânșii și au vrut ei să aibă cuvântul regelui. Și m-am dus, l-am înregistrat și i-am atras atenția că a greșit în două locuri și după aceea a mai înregistrat o dată. Și după aceea reprezentantul expoziției aici, a zis: "Nu se poate, trebuie să vorbească în direct, că la noi așa este, nu pe înregistrare..." - și-atuncea am făcut și o transmisie de la Palat.

Interesantă a fost, de exemplu, o transmisie din Basarabia. Am fost la Cetatea Albă, unde s-a inaugurat un sanatoriu. Acuma, la Cetatea Albă trebuia să se facă o ceremonie de primire a regelui în oraș, ori n-aveam noi posibilitatea să transmitem și primirea la bariera orașului la intrare și trecerea în revistă a trupelor și cuvântarea de nu știu unde! Și atuncea, cu o zi înainte... aveam un reporter foarte bun, Munteanu Râmnic, foarte isteț! "Domnule, le facem pe toate dinainte..." și-atuncea am chemat pe primarul orașului și am făcut un mic studio, cu niște covoare, ca să pară așa, că are o rezonanță prea mare camera și l-am pus să-și țină cuvântarea. Și omul a început: "Majestate..." - asta cu o zi înainte. După ce l-am înregistrat pe el, am adus o trupă de soldați și i-au pus să strige "Ura!", ca și cum regele ar trece în revistă trupa. Și noi stăteam cu microfonul de-a lungul coloanei de soldați care strigau: "Ura! Ura!" și Munteanu le făcea semn: "Mai tare, mai tare!", așa că atunci când a venit regele, noi eram numai la banchet cu transmisia, am transmis banchetul. Și seara am făcut o emisie în care le-am amestecat toate: cum a fost primit, cum... totul părea destul de bine făcut! A fost o chestie foarte grea și amuzantă. După aceea s-a inaugurat acest sanatoriu de la Burgas, asta a fost una din transmisiile...

Transmisii deosebite care îmi făceau plăcere erau acelea de la Biserica Neagră. Era un muzician care conducea Orchestra radio, Nicolae Rădulescu. Și ne duceam la Biserica Neagră și făceam transmisiile de oratorii. Aveam avantajul că eu putând citi o partitură, îmi dădea partitura, pentru că aveam mai multe microfoane. Erau așa: orga, cor, soliști și clavecin. Ori clavecinul știți că are un sunet foarte slab. Soliștii erau într-o parte, corul în cealaltă și de asta erau mai multe microfoane. Și eu, având partitura, urmărind, știam ce urmează și deci cui să deschid microfonul - lucrurile astea mi-au făcut mare plăcere, mai ales că erau toți oameni simpatici, era Aurel Alexandrescu, era tenorul... am făcut de mai multe ori transmisii de acolo.

După aceea a venit anul 1940. În 1940, Mugur zice: "Domnule Știubei, te duci singur în Transilvania și înregistrezi clopotele de la bisericile renumite de-acolo", voia să facă o emisie cu clopotele din Transilvania. Era problema Transilvaniei în discuție, [pierderea teritoriului său de nord-vest]. Și m-am dus la Brașov, m-am dus la bătrânul Brediceanu cu care am stat de vorbă și mi-a spus el cam unde trebuia să mă duc, la Făgăraș, la Avrig, la nu știu cine... Și-am înregistrat clopotele pe discuri și după aceea m-am întors la Brașov, la Radio România, unde făcusem un mic sediu. Primesc un telefon de la București: "Vino imediat, pornește imediat la București!..." - era cedarea Transilvaniei și a Basarabiei.

În noaptea aceea am venit cu cea mai mare viteză la București și-atuncea au anunțat, am auzit la radio, Manoilescu a vorbit, cel care dusese tratativele... n-am mai auzit un om plângând la microfon! Un ministru... Și seara se dă emisia asta cu clopotele. Atâta mai trebuia! Nici n-a mers bine 10 minute, că a venit un telefon de la Palat: "Ce e cu asta? Ce e porcăria asta?! Opriți imediat emisiunea!... Mai trebuia să tragă și clopotele pe deasupra!" - că deja începuseră operațiunile de retragere. S-a oprit emisiunea. Absolut!.. s-a oprit imediat! G.D. Mugur era un om așa, căruia îi plăcea să vorbească cu patos mare...

Îmi aduc aminte, de exemplu: odată a vorbit Iorga. Îi cunoșteam pe toți acuma, fiecare cu tipicurile lui. Îi spuneam lui Iorga așa: "Când se aprinde becul verde înseamnă că trebuie să fiți pregătit; când se aprinde becul roșu începeți să vorbiți!" El apăsa pe un buton care îi spunea că e gata și începea să vorbească, înainte de a-i deschide calea. Dar eu știam chestia asta și deschideam dinainte microfonul. Iorga vorbea cu foarte multe aluzii neplăcute contra nemților și atuncea venea directorul general, care era atunci Istrățeanu, și zicea: "Domnule Știubei, lasă-mă pe mine la pupitru." Și stătea cu mâna pe buton, să-l închidă dacă cumva [Iorga] deranja prea tare. Nu i-a închis [microfonul], pentru că nu a depășit anumite limite, dar făcea așa, niște aluzii destul de nostime.

Îi cunoșteam pe toți... venea Arghezi. Pe Arghezi îl auzeam cum gâfâie, că el era puțin astmatic. Pe urmă era Sadoveanu. Sadoveanu era un om care nu se încurca în socoteli din astea... numai la început, înainte de a vorbi își dregea o dată glasul, după aceea putea să dea acele peste cap!.. Ce se întâmplă?! O modulație prea mare producea la emițătorul de la Băneasa o întrerupere. Și atuncea așteptam să-și dreagă glasul și după aceea îi deschideam calea.

Au fost lucruri amuzante de care îmi aduc aminte...

[C157 / Interviu realizat de Mariana Conovici, 30.08.1994]

PAUL ȘTIUBEI

Inginer, angajat la construirea postului Radio Bod, 1933; la studiourile din București 1935-38; la montarea studiourilor teritoriale: Chișinau (1939), Iași (1941), Timiș (1944), Tg. Mureș (1958), Cluj (1966)

Primul semnal [de deschidere a emisiunii] pe care l-am apucat eu era Hai, lelițo-n deal la vie!. Era construit de inginerul Belușic, după sistemul pianului, era un sul cu niște "dopuri" să zicem așa, din loc în loc, care, când se învârteau, acționau niște clape care aveau strune și aranjate așa încât să iasă melodia asta. Și pornea, apăsam pe un buton... După aceea semnalul a fost înregistrat după ce am făcut instalația... am terminat instalația cea mare de la studiourile de la Radio, era un magnetofon cu un fir de oțel, pe care era înregistrat semnalul de pauză, și tot așa, pornea automat din cabina operatorului, de-acolo, apăsa pe buton și intra semnalul de pauză.

În afară de asta, am mai înregistrat un semnal, odată, un cântec de privighetoare: a trebuit să mă duc într-o noapte pe la miezul nopții în pădurea Băneasa, să instalez un microfon într-un tufiș, ascuns, fără lumină și am așteptat până când au început să cânte privighetorile. Și am înrgistrat foarte bine! Și era utilizat semnalul ăsta la anumite emisiuni, nu chiar ca semnal de pauză.

[C145 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 30.09.1994]

DINU SARARU

Scriitor, redactor Secția culturală, 1950-1960

Înainte de a fi un post de radio cu un program complex, era un post de radio care atrăgea atenția românilor că sunt români și că există o tradiție, o mitologie, era cu cap făcut programul ăsta, programul ăsta din primele ore ale dimineții. (...); începea și cu Tatăl nostru și cu imnul regal... O rudă mai îndepărtată a mea care era un boiernaș din Oltenia de câmpie, foarte patriot și foarte împătimit de ideea de țară și de rege - pentru că se confundau în epocă, și după al doilea război mondial, cele două idei, Țara și Regele -, stând odată la conacul lui în vacanțe scurte, când plecam de la Liceul "Lahovary" și mă invita el, îl țiu minte în cămașă de noapte cu râuri, dimineața la 6, în poziție de drepți, în cămașă de noapte, asculta imnul regal pentru că el era monarhist. Sau seara nu se culca până nu asculta imnul regal și tot așa în cămașa de noapte și desculț și în poziție de drepți...

[CD 1926 / Interviu realizat de Octavian Silivestru, 18.102012]

ALICE PERȘOIU

Absolventă a Facultății de Litere; secretară la Direcția programe, 1935-41; la Serviciul teatral 1941-49

După cedarea Basarabiei [în 1940], au fost câteva săptămâni când românii din Basarabia care au vrut să se repatrieze au venit în țară. Și la ora prânzului în cadrul jurnalului, emisiunii de prânz, era o rubrică rezervată refugiaților care căutau să comunice sau să dea vești celor de-acasă prin care-i anunțau că au sosit sau îi îndemnau să vină și ei. Această emisiune a mers continuu două săptămâni cât a fost voie să se repatrieze, adică în ora prânzului, un ceas sau două, nu-mi aduc aminte exact cât a fost. Și erau foarte multe mesaje pe care le dădeau cei refugiați și chiar populația țării care avea rude în Basarabia și voia să ia legătura cu ei. Mesajele-astea treceau pe la Prezentare și știu că în ziua când eram la Prezentare, serviciul se făcea prin rotație și odată când eram eu de serviciu citind mesajele-acelea care erau înregistrate, noi le mai cenzuram, adică le corectam pentru că multe - fiind caz de război - multe dintre ele erau mesaje mai dubioase, mai cifrate.

Mi-aduc aminte de unul, când cineva anunța pe cei din Basarabia că a sosit bine, însă "puii s-au stricat" și-atunci, în caz de război, ne-am alertat și natural că am tăiat - această propoziție mi-o aduc bine aminte. După care n-a durat mult și-am primit un telefon de reproș, reproșându-ni-se de către cei care au dat mesajul, de ce n-am spus exact cum a fost...

Altele, celelalte au mers, au curs normal. De altfel, două săptămâni a fost timpul prea scurt pentru toți cei care ar fi voit să ia legătura cu bieții noștri basarabeni.

[C73 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 10.11.1994]

PAUL ȘTIUBEI

Inginer, angajat la construirea postului Radio Bod, 1933; la studiourile din București 1935-38; la montarea studiourilor teritoriale: Chișinau (1939), Iași (1941), Timiș (1944), Tg. Mureș (1958), Cluj (1966)

S-a făcut o cabină de crainic. Și-au trimis mașina asta care avea o instalație înăuntru de amplificare puternică, cu niște difuzoare - englezești parcă erau - și au trimis-o la Odesa, ca să instaleze difuzoarele, să bată spre frontul rusesc, să facă propagandă. A durat doar câteva luni, pentru că frontul a fost mereu în mișcare. Asta a fost când a ocupat armata română Odesa.

[C158 / Interviu realizat de Mariana Conovici, 30.08.94]

DINU SARARU

scriitor, redactor Secția culturală, 1950-1960

Era ideea de comunicare și foarte puternică, dar Radio-ul a transmis și mesaje de solidaritate națională, de unitate națională și-n perioada războiului. Și-mi amitesc că se transmiteau știri legate de război, războiul antisovietic și după al doilea război mondial, pe partea a doua a războiului, în '44-'45, Radio-ul a fost foarte prezent pe linia I și în transmisii și-n reportaje, după cum era prezent în transmisii directe de la ziua de 10 Mai...

[CD 1926 / Interviu realizat de Octavian Silivestru, 18.102012]

4. "Familia" Radiodifuziunii

"Relațiile dintre oameni erau extraordinare! Toți eram o familie, ne iubeam unii pe alții, la nici o altă instituție, cred, nu se făcea câte un bal, de două ori pe lună."

ALICE PERȘOIU

Absolventă a Facultății de Litere; secretară la Direcția programe, 1935-41; la Serviciul teatral 1941-49

În 1936, pe ziua de Sfântul Nicolae, era ziua generalului Nicolae Condescu care era președintele Consiliului de Administrație. Și se hotărâse, în fine, că ziua de Sfântul Nicolae era ziua Radiodifuziunii. Și-a fost primul banchet pe care-l știu eu, nu știu dacă înainte de '35 a mai fost vreo unul. Ăsta a fost la Sala Bulevard, unde au fost toate serviciile Radiodifuziunii. A fost un banchet cu menu foarte bun, bine alcătuit și foarte savuros și s-a petrecut până dimineață, toți salariații am fost invitați, iar de la Bod - pentru că au fost și de la Bod delegați - toți, de la director până la oamenii de serviciu au fost toți prezenți. Natural, cei care erau de serviciu, paza, n-au putut să vie, însă salariații au venit toți. A fost o petrecere colegială, s-a mâncat, s-a băut, s-a dansat, s-a petrecut până în zorii dimineții.

[Pe urmă], de la București se făcea excursie ca să cunoaștem stația Bod. În fiecare săptămână pleca o mașină mare cu salariați la Bod ca să viziteze stația și acolo eram primiți, natural, cu masă. S-a făcut toată vara lui '36, ca să se perinde toți salariații, de la Contabilitate, de la Abonamente, Programe, toată lumea a trecut... și acelea, pot să zic așa, au fost reuniuni colegiale.

Iar în '37 a fost al doilea banchet la sala A.M.A. - sala Asociației Avocaților și Magistraților - pe Strada Batiștei. Natural, la amândouă aceste banchete era masa șefilor, a invitaților. A fost o masă a Consiliului de Administrație în care au fost și dintre salariații noștri, Eliza Hagi Anton, Magda Crețoiu, Puia Rebreanu, Ileana Vișinescu... nu mai mi-aduc aminte. Iar directorul - în '36 era atunci Gheorghe Cârnu Munteanu, am fost repartizată chiar lângă el - directorul a stat în rândul nostru, cu domnul Mugur, care era directorul Programelor, cu doctorul Voiculescu (...). A fost o atmosferă foarte plăcută și directorul a dansat cu o parte din salariate, că nu putea cu toate doamnele din Societate. Toată lumea ne-am simțit foarte, foarte bine ! (...) Aceeași atmosferă plăcută, camaraderie, adevărați prieteni, fără invidii, fără răutăți, noi am fost ca o familie, cel puțin Programele și Tehnica, adică inginerii de la Tehnic și noi, care eram într-o deplină armonie (...).

A fost va să zică în '37, '38, '39. Apoi a fost perioada mai grea, au început concentrările, mobilizările. După război s-a schimbat și structura și probabil că "tovarășii " au făcut "reuniuni tovărășești"...

[C73 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 10.11.1994]

ADELA DOBRESCU

Absolventă a Conservatorului București; crainic la Serviciul prezentare, 1935-1945

Relațiile dintre oameni erau extraordinare! Toți eram o familie, ne iubeam unii pe alții, la nici o altă instituție, cred, nu se făcea câte un bal, de două ori pe lună. Și la acest bal eram toți invitați într-o sală - nu mai țin minte exact sălile - ne duceam în rochii de seară, veneau toți directorii, unii cu soțiile, alții fără și eram prieteni, dansau cu noi, mâncam, vorbeam, râdeam și stăteam până târziu după miezul nopții când, bineînțeles, veneam acasă cu o mare mașină care era mașina instituției și care ne aducea pe toți acasă.

[C175 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 18.11.1994]

5. Imixtiuni politice: legionarii

"Legionarii l-au omorât pe Armand Călinescu, după aceea au venit la Radio, au tras un foc în portar, l-au împușcat în picior, au trecut de santinelă, i-au luat arma santinelei, și au intrat în studio, în timp ce cânta Orchestra radio."

VASILE IONESCU (LULU)

Primul avocat al SRR, director cu problemele contenciosului, 1932; subdirector, 1935; director general, 1941-1945

În ziua de 21 septembrie 1939, ora 13:30, fostul prim ministru Armand Călinescu care se întorcea acasă a fost asasinat din ordinul lui Horia Sima, prezumtivul conducător al Mișcării legionare, de către un comando legionar, în apropierea locuinței, pe Bulevardul Ardealului. După asasinare, grupul de ucigași, conform consemnului, s-au îndreptat spre sediul Societății Române de Radiodifuziune din Strada General Berthelot 60 pentru a anunța prin microfonul național uciderea primului ministru Armand Călinescu și prin acest anunț totodată să dea semnalul revoluției legionare.

Au venit până în poarta Societății cei opt legionari asasini în aceeași mașină, puțin după ora 14:00 și înșelând vigilența și buna credință a portarului instituției, Niculae Corbase, și a santinelei (...), au tras câte un foc de revolver, rănind portarul și santinela, deschizându-și astfel drumul către studio.

La ora 14:30, în calitatea mea de atunci de subdirector general adjunct al Societății, mă găseam în incinta Societății, în biroul meu de lucru situat la etajul 1 al clădirii (.). Ca întotdeauna, aveam aparatul de radio deschis pentru urmărirea desfășurării programului de emisiune radiofonică. Se terminase radiojurnalul și orchestra de radio, sub bagheta virtuosului violonist și dirijor Constantin Bobescu, executa selecțiuni din operete. Dintr-o dată, atenția imi este atrasă de două focuri de armă ce veneau dinspre poartă, dinspre intrarea Societății. Mă reped la fereastra care era deschisă și adresându-mă celor care se găseau acolo, am cerut relații. Mi s-a răspuns scurt: "Atacă legionarii!" Orchestra încă iși continua programul și în timp ce mă îndreptam spre ușă, aud în emisiune un zgomot suspect și apoi, în tăcerea ce se făcuse prin încetarea orchestrei, o voce străină, cavernoasă, strigând: "Primul ministru, Armand Călinescu a fost..." (.) Apăsând butonul de siguranță, am produs scurt-circuitul care a scos microfonul din funcționare și totodată am pus în mișcare sirena de alarmă. Această instalație o aveam făcută ca o măsură de prevedere în astfel de imprejurări.

Tulburat de cele petrecute și voind să preîntâmpin alte evenimente, am coborât în fugă etajul și ajungând în holul studiourilor, am strigat: "Gardă, ascultă comanda la mine!", după care am început să urc scările, pentru a intra în studioul în care se făcea transmisia și unde se găseau legionarii. Aveam în mână ochelarii, așa cum plecasem din birou. Eram urmat de un gradat din gardă, șoferul Coșciug Theodor, care luase la repezeală o armă din rastel și de cameristul Crâșmaru Vasile care era și el înarmat.

N-am apucat să ajung la ultima treaptă a scării pentru că în acel moment, deschizându-se larg ușile studioului, îmi apar în față legionarii asasini ai primului ministru Armand Călinescu, complet răvășiți ca înfățișare, dezorientați și buimaci. Stăpân totuși pe mine, am strigat cu voce puternică: "Mâinile sus, că trag!", iar din spatele meu, însoțitorii de mai sus au și întins armele spre ucigași. Nici n-am avut timp să repet somația pentru că legionarul Niki Dumitrescu care era în față și părea să fie șeful, a aruncat pistolul jos în fața mea și după el i-au urmat exemplul și ceilalți șapte, ridicând mâinile sus, în somație. I-am făcut inofensivi cu ajutorul gărzii Societății și am anunțat telefonic Prefectura Poliției Capitalei asupra celor întâmplate la sediul Societății (.).

După înlăturarea panicii - care a durat 15-20 de minute - emisiunea s-a reluat, difuzându-se un comunicat prin care s-a adus la cunoștința opiniei publice asasinarea primului ministru Armand Călinescu și că elementele legionare au fost deja arestate. S-a continuat apoi desfășurarea programului de radio, prin introducerea muzicii grave, adecvată în astfel de situație, în locul muzicii ușoare care era prevăzută în programul zilei.

Am aflat a doua zi, pe 22 septembrie '39, ca orice cetățean, că legionarii asasini au fost executați prin împușcare, la ora 21:00 din ziua de 21 septembrie, chiar pe locul unde a fost asasinat fostul prim ministru Armand Călinescu, și au fost lăsați în stradă și expuși văzului public.

[R212 / Interviu realizat de Eleonora Cofas - Muzeul de Istorie al Municipiului Bucuresti, 12.11.1974]

DOMNICA PĂUN GHIȚESCU

Absolventă a Facultății de Litere și Filosofie; șefă a Secretariatului general al SRR, 1931-1945

Au vrut să intervină legionarii, dar n-au avut mult timp pentru treaba asta și, pe de altă parte, Nelu Mânzatu, [omul lor] - pe numele lui [de compozitor] Nello Manzatti - a încercat să ție o balanță și să ție Radio așa fel încât să nu înceapă să se izbească de toți pereții (.).

[În 1939, când cu asasinarea primului ministru Armand Călinescu], erau parcă trei legionari, au venit la Radio, au intrat în studiourile de orchestră - (.) nu era încuiat, exista o gardă, dar garda nu stătea acolo - se emitea Valsul Imperial, dirija Bobescu, la pian era Prunner și în momentul în care Bobescu dirija, s-a trezit cu un pistol lângă obraz. Bineînțeles toți au rămas... fiecare în aer cu ce cânta și au anunțat legionarii ăia la microfon că ei l-au omorât pe Armand Călinescu. În timpul ăsta, Lulu Ionescu care era în birou, a urcat imediat scările la studio, a alertat postul de comandă și i-a luat de guler, el personal l-a luat de guler pe unul dintre ei și i-a dat pe mâna plutonului care venise între timp. Așa că nu aveau legionarii prea multă "recunoștință" pentru el...

Cam atât a fost, că n-a fost timp mai mult, dar în orice caz ei veneau cu schimbări, să-și puie oamenii lor. Eu n-am avut timp să "zbor", că era să "zbor" și eu, pentru că eram deja căsătorită și soțul meu era cunoscut ca un antilegionar, dar n-au avut timp. Știu că m-a chemat Nelu Mânzatu și mi-a spus: "Știi, îmi pare foarte rău, dar o să trebuiască să-ți găsești în altă parte ..." - n-a mai avut timp!

[C46 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 18.01.94]

PAUL ȘTIUBEI

Inginer, angajat la construirea postului Radio Bod, 1933; la studiourile din București 1935-38; la montarea studiourilor teritoriale: Chișinau (1939), Iași (1941), Timiș (1944), Tg. Mureș (1958), Cluj (1966)

Episodul din 1939 a avut loc în timp ce eu eram în drum spre Radio, intram de serviciu după masă. Și m-am întâlnit cu Jelescu, din orchestră, care era alb la față și mi-a zis: ,,..bombe, bombe, pistoale!..." M-am speriat: "Ce este?" Când am ajuns acolo, se liniștiseră lucrurile, se terminase...

Ei, ce s-a întâmplat, legionarii l-au omorât pe Armand Călinescu, după aceea au venit la Radio, au tras un foc în portar, l-au împușcat în picior, au trecut de santinelă, i-au luat arma santinelei, și au intrat în studio, în timp ce cânta Orchestra radio. Și au scos toate armele și bombele și au anunțat asasinarea lui Călinescu. Din întâmplare la pupitrul de comandă era un inginer care făcea practică, atuncea învăța meseria. Și inginerul Bude (...) era pe-alături; până să apuce să se repeadă să închidă microfoanele, ăia au reușit să spună asta în emisie! După aceea i-au arestat...

[C145 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 30.09.1994]

MIHAI CIOVÂRNACHE

Doctor în studii economice; angajat în anii 1937- 1944

În 1939 când au intrat legionarii în Societatea de Radio, au vrut să năpădească la postul de emisiune. Directorul general a ieșit înainte să-i oprească și atunci ei l-au amenințat că-l ucid și s-au dus, unii l-au ținut pe loc alții s-au dus, și-au difuzat la microfon comunicatul cu moartea lui Armand Călinescu și după aceea s-au retras. Și am rămas mai departe să ne ocupăm de treburile noastre, gospodărești și profesionale.

A doua oară, în 1940, când legionarii au venit în incinta întreprinderii, au vrut să admonesteze pe directorul general Vasile Ionescu că a încercat să-i oprească pe cei care au venit în 1939 la microfon să anunțe moartea lui Armand Călinescu. El nu a fost de acord cu atitudinea lor și i-a invitat ca să părăsească incinta Societății de Radio.

Vasile Ionescu a rămas în continuare director al Societății Române de Radiodifuziune, n-a avut nimic de suferit, a rămas în continuare directorul general al Societății...

[C43 / Interviu realizat de Silvia Iliescu, 3.02.1994]

VASILE BLĂNARU

Colaborator la Secția teatrală, 1938-40; angajat la Serviciul personal, 1940-41; apoi în presa scrisă, corespondent de război

În timpul guvernării legionare [septembrie 1940- ianuarie 1941] programele au rămas absolut aceleași. Am vorbit și eu de câteva ori la Radio - conferințe diferite - și generalul Petrovicescu a vorbit de câteva ori, a arătat despre procesul din 1934, procesul cu [asasinarea lui] Duca, însă nu aveam programe speciale, am rămas în forma veche. Horia Sima a vorbit o singură dată... Discursurile unor personalități - fie din Mișcarea legionară, fie nu - erau înregistrate pe discuri. S-au înregistrat și discursurile lui Petrovicescu și ale lui Horia Sima, am asistat eu la această înregistrare...

În timpul guvernării legionare era un serviciu de pază făcut din salariații instituției, aprobat de Ministerul de Interne. Aveam paza la Băneasa, la Berthelot și la Bod. Șeful acestui serviciu era un tânăr angajat atunci, Popescu Sebastian, care era locotenent de artilerie și era concentrat și se ocupa și cu chestia asta. Rioșanu, ministrul adjunct de la Interne, cu acordul generalului Antonescu, ne-a aprobat pistoale Walther. Făceam câte două persoane la fiecare post, câte 8 ore. Deci erau la centrală circa 20 de persoane, erau la Bod 20 și la Băneasa 20.

În ianuarie 1941, la rebeliune, nu am avut nici un conflict. Antonescu a trimis un colonel, nu mai țin minte cum îl cheamă, care a stat de vorbă cu mine (...), nu am avut nici un incident.(...)

Lulu Ionescu a venit numit de generalul Antonescu ca director general și a venit la mine, care eram la mine în birou, stam. i-am spus lui Lulu Ionescu următorul lucru: "Dom'le, eu nu știu care este situația, noi păzim averea Societății de Radio, care este averea statului, deci nu putem [s-o predăm] până nu iau legătura cu comandamentul Mișcării legionare și cu Președinția. Dați-mi voie să iau legătura și după aceea hotărâm ce se va întâmpla. Daca atacă poliția, înseamnă că legionarii de aici vor rezista, sunt înarmați și va fi distrusă instituția, aparatele, toate astea . Mai bine stăm așa, eu stau aici, dumneata stai acolo. Comunică-le oamenilor dumitale să plece la Președinție și să spună să aștepte! În noaptea asta se hotărăște..."

Într-adevăr, la ora 5 și 30 de minute am primit un telefon de la părintele Boldeanu care era secretarul Mișcării legionare care mi-a spus: "Notează-ți: predați postul de Radio autorităților militare, noi am capitulat, nu opuneți rezistență!" Atunci i-am spus lui Lulu Ionescu : "Ai văzut, domnule, că lucrurile se rezolvă?! Dumneavoastră ați învins, noi am capitulat..." Imediat am dezarmat, am depus armele și le-am dat jandarmilor. Deci, nu s-a întâmplat absolut nici un accident, nici cel mai mic lucru neplăcut în Societatea de Radio.

După terminarea acestui episod, 21 ianuarie 1941, am fost arestat atunci și am fost anchetat chiar la Radiodifuziune, în biroul Secției programelor. Antonescu a trimis niște comisari regali, colonei, maiori că să supravegheze activitatea [de anchetare] la Radio. Șeful comisarilor regali era un colonel care era foarte cumsecade, foarte serios și s-a împrietenit cu mine și-am lucrat amândoi. Când eu am fost arestat, el a intervenit la Prefectură, la Antonescu, să-mi dea drumul. Am fost anchetat și apoi am fost trimis pe front (.).

Echipa care a transmis de la Băneasa, a fost compusă din patru legionari: subdirectorul general Iacobescu, Constantin Matei, Ticu Alexandrescu și Ichim care era șeful postului de Radio. De acolo, de la Băneasa, s-au transmis toate comunicatele care au fost, nu de la Centrală, la Centrală mergea programul normal. Acești legionari - afară de Ichim care nu a fost implicat - Matei, Ticu Alexandrescu și cu Iacobescu au fost condamnați la mulți ani, nu mai știu precis, au făcut pușcărie la Aiud, la Jilava și au fost eliberați în 1954.

[C995 / Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2.07.1999]

VASILE IONESCU (LULU)

Primul avocat al SRR, director cu problemele contenciosului, 1932; subdirector, 1935; director general, 1941-1945

În noaptea de 22 spre 23 ianuarie 1941, ora 2 și jumătate, cu ajutorul unui pluton de ostași din Regimentul 2 Vânători comandat de locotenentul Constantinescu, am luat în primire postul emițător Băneasa, de unde se făcuseră emisiunile clandestine, fără mare rezistență din partea legionarilor baricadați în cele două bordeie-dormitoare, care au capitulat la primele somațiuni ce am făcut ca să se predea (.).

În aceeași zi, între orele 12-13, după multe parlamentări cu directorul postului de Radio România Bod, inginerul Jugănaru, legionar rebel, ne-a fost predată și unda purtătoare a postului Bod, de 150 kW putere, încât, de la această oră s-a putut face emisiunea normală, pe toate posturile naționale, aducându-se liniște în țară, prin redresarea morală a opiniei publice. Ca rezultat al misiunii primite, am înaintat Comandamentului Militar al Capitalei un memoriu detaliat asupra acestei operațiuni.

[R213 / Interviu realizat de Eleonora Cofas - Muzeul de Istorie a Municipiului București, 12.10.1974]

ALEXANDRU GEORGESCU (LICĂ)

Inginer, directorul postului Radio Bod, 1934- 1949

Au venit [la Bod, în septembrie 1940], erau trei sau patru băieți tineri, așa cum erau toți legionarii, înarmați. Veniseră ca să le predau stația. "Cu ce ordin ? Direcția generală știe?" "Știe!" "Nu știu nimic, că mie nu mi-a spus nimic! Să mergem să vedem..." M-am oprit. Lângă mine erau câțiva dintre băieții mecanici de la stație, între care unul, Mailat, care a dat cu mâna peste mâna cu care ăla ținea revolverul spre mine și mă amenința că dacă nu predau stația mă împușcă. I-am spus : "Stația n-o predăm!" După câteva minute de tergiversări au plecat. Mult mai târziu m-au schimbat pe mine de la postul de Radio și a venit un altul, din partea lor.

Ca un detaliu: între personalul pe care l-am avut eu în postul de Radio, foarte puțini au fost legionari. Foarte puțini, între care unul, Nelu Iacobescu, inginer la uzina de forță, care ajunsese director tehnic, așa ceva, mare legionar, care a venit și mi-a spus, la Bod: "Domnule, nu mai avem încredere în dumneata, te schimbăm. Nu te scoatem, vii la București și-ți dăm un alt serviciu. Și aici, în locul dumitale, punem pe un altul." (...). După câteva luni, situația s-a răsturnat și m-au adus înapoi.

[C154 / Interviu realizat de Silvia Iliescu și Octavian Silivestru, 13.10.1994]