DOCUMENTAR: Bistriţa - 750 de ani de la prima atestare documentară

La 16 iulie 2014 se împlinesc 750 de ani de la prima atestare documentară a oraşului Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud.

Oraşul este aşezat pe Valea Bistriţei, la poalele Munţilor Bârgăului, la încrucişarea unor importante drumuri comerciale.

În timpul ocupaţiei romane, graniţa Imperiului Roman trecea la un moment dat prin judet, doar 14% din suprafaţa sa fiind anexată imperiului, restul fiind populată de către daci liberi, aflaţi astfel în afara imperiului.

Prima menţiune a localităţii datează din anul 1241 când codicele mănăstirii Echternach menţionează între aşezările distruse de către mongoli şi „oppidum Nosa” numele dat de către colonişti aşezării întemeiate pe malul râului Bistriţa. Ulterior s-a generalizat numele preluat de la localnici, Bistriţa (Bistritz, Bezterce, Bystriche).

Judeţul a fost devastat de invazia tătară (1241-1242), locuitorii rămaşi concentrându-se în câteva aşezări. Prima atestare documentară a oraşului are loc la 15 iulie 1264.

Între anii 1325-1329, în urma presiunii saşilor, regele Carol Robert a acceptat o reformă administrativă, în locul comitatelor formându-se scaune şi districte, entităţi juridice şi administrative tipice în regatul ungar pentru grupuri privilegiate cu drepturi de autonomie. Prin poziţia sa geografică, Bistriţei îi este consacrat statutul de centru al regiunii beneficiară de privilegii, Nösnerland.

La 1333 a fost înregistrat parohul Bisericii Sf. Nicolae, Johannis Plebanus de Bystricia.

Din anul 1353 Bistriţa a avut dreptul de a ţine un târg anual de 15 zile, şi a primit şi dreptul de a poseda pecete proprie - în 1366 (cap de struţ încoronat cu potcoavă de aur în cioc), care era şi o confirmare a ocupaţiilor mai importante - meştesugăritul şi comerţul.

Prima menţiune a unei şcoli confesionale la Bistriţa datează din anul 1388, aceasta câştigând în valoare prin şirul de dascăli, instruiţi în universităţi de prestigiu ale vremii. După adoptarea Reformei, şcoala a fost transformată în gimnaziu cu predare în limba latină, al cărui Regulament elaborat în 1596 de către umanistul Gallus Rohrmann prevedea două cicluri de studii. Şcoala, amplasată în vecinătatea bisericii parohiale, a fost reconstruită în anul 1565, iar în 1548 preotul orăşenesc Michaei Fleischer a constituit un fond pentru susţinerea studenţilor săraci, în valoare de 172 de ducaţi.

A urmat apoi fortificarea oraşului, astfel că în anul 1465 oraşul avea 18 turnuri şi bastioane apărate de meşteşugarii oraşului grupaţi în bresle. După unele surse, menţionarea unui comite la 1274 pare a confirma deja prezenţa unei cetăţi la acel moment. Posibilitatea de a se apăra în spatele zidurilor a atras noi locuitori şi, prin activităţile desfăşurate de aceştia în interiorul zidurilor, oraşul a căpătat un rol comercial semnificativ, până la a deveni un oraş liber ce avea dreptul de a organiza o armată proprie.

În această perioadă Bistriţa devine unul din cele mai importante oraşe din Transilvania, alături de Sighişoara şi Sibiu.

Dezvoltarea puternică a oraşului este dovedită şi de o serie de construcţii arhitecturale, unele păstrate până în zilele noastre:

• Biserica gotică cu turnul de 75 de metri, care domină şi astăzi oraşul, construită timp de aproape 100 de ani (1470 - 1564). În 2008 a fost afectată de un puternic incendiu

• Fosta biserică a minoriţilor din secolul al XIII-lea (prima atestare în anul 1268)

• Complexul comercial Sugălete - un complex din 13 clădiri datând din secolele XV-XVI, cele mai tipice construcţii renascentiste din Transilvania, formate din mai multe clădiri etajate, legate între ele prin intrări spaţioase ce formează o galerie cu 20 de bolţi ce se sprijină pe 21 de pilaştri

• Casa Argintarului ridicată în secolul al XVI-lea

Dacă cea mai veche scriere păstrată în biblioteca fostului gimnaziu evanghelic datează din anul 1475, achiziţia de cărţi şi existenţa unor biblioteci este reflectată documentar încă de la începutul secolului al XVI-lea.

Cea mai veche farmacie a oraşului, menţionată documentar în 1516, se numea „Vulturul Negru” şi se afla în proprietatea oraşului.

În anul 1564, Andrea Gromo descrie Bistriţa ca pe un „oraş frumos, bogat, populat şi puternic, cu străzi drepte tăiate de la un capăt al oraşului la celălalt de pâraie care curg prin tot oraşul spre marele folos al locuitorilor şi totodată spre desfătarea ochilor privitorilor”, iar Giovanni Botero, un alt peregrin italian contemporan cu cel de mai sus, considera că Sibiul era cel mai mare oraş din Transilvania, Clujul cel mai populat, iar Bistriţa cel mai frumos.

Dacă în anul 1533 erau înregistrate un număr de 16 bresle, la mijlocul secolului al XVIII-lea erau un număr de 29, tradiţia breslelor fiind continuată de asociaţii ale meşterilor şi după desfiinţarea sistemului medieval al breslelor.

La 1745 este menţionată o tipografie, cea a lui Emerich Gall, iar prima publicaţie bistriţeană a fost Bistritzer Wochenblatt, cu an de apariţie 1862.

Localul actual al Primăriei a fost edificat ca şi hotel între anii 1854 - 1855. În 1857 un groaznic incendiu a cuprins oraşul, 184 de case au fost mistuite de flăcări, inclusiv turnul bisericii evanghelice, iar în 1858 telegraful se instala în oraş.

În 1861 a fost înfiinţată secţiunea bistriţeană a Societăţii Gustav Adolf care a contribuit la construcţia a numeroase biserici evanghelice în districtul Bistriţei. Iluminatul public cu lămpi de petrol a fost introdus la Bistriţa în 1862.

În anul 1874 s-a înfiinţat Societatea bistriţeană a pompierilor voluntari, îar în 1886 era dată în exploatare linia ferată Dej – Bistriţa.

În anul 1900 era realizată reţeaua de telefonie, iar între 1907 – 1910 se realizează aducţiunea de apă de la Cuşma, în lungime de 21 km şi se realizează sistemul de canalizare al oraşului.

Primele proiecţii cinematografice au fost realizate în anul 1910 la Asociaţia meşteşugarilor din Bistriţa (Gewerbeverein) iar în 1913 s-a deschis sala de cinema „Omnia” de pe Fleischeralle.

În anul 1913 era edificată uzina electrică şi introdus iluminatul electric în oraş.

În zilele noastre, În luna mai 2014, în Bistriţa, s-a înregistrat cea mai veche casă scoasă la vânzare în România, „Casa Zidaru”, cu o istorie de peste 500 de ani, inclusă în categoria A pe lista monumentelor istorice. Cele dintâi menţionări ale aşezării sunt însă şi mai vechi de atât, datând din secolul al XIII-lea. Casa are o suprafaţă construită de peste 800 de mp şi un teren aferent de 631 mp. După ce a fost cumpărată de către medicul Octavian Buduşan, în perioada interbelică, casa, care îmbină armonios stilul gotic cu cel renascentist, a fost naţionalizată pe vremea comuniştilor. După Revoluţie, casa a intrat în posesia nepotului proprietarului, Gabriel Roşca. Acesta a decis să o scoată la vânzare, în urma falimentului firmei care administra restaurantul deschis în imobil, iniţial la preţul de 1,7 milioane de euro, apoi pretenţiile moştenitorului scăzând cu 500.000 de euro.

Răzvan Moceanu

Share