Acasă, în România: O lume într-o poveste de viaţă

La casa de marcat de la intrarea în magazin, se află un bărbat cu ten măsliniu, ale cărui trăsături ne îndreaptă gândul spre o zonă geografică îndepărtată: Orient. Liniile feţei sunt ferme, poate chiar un pic aspre, am putea spune; o înfăţişare oarecum distantă. Însă, această primă impresie contrastează cu mesajul pe care îl primim la auzul unei voci calde care ne întâmpină cu salutul de bun venit.

Străinul ne zâmbeşte liniştit şi foarte politicos. Pe fiecare client îl priveşte cu ochi scrutători, dar nu este o privire neîncrezătoare, ci mai degrabă, o curiozitate vie şi plină de deschidere, o încercare a comerciantului şi a unei persoane provenită dintr-o altă cultură, de a descoperi oamenii care vin în magazinul lui, dar şi o dorinţă de a şti cum să se apropie de fiecare persoană. Pare un lucru pe care îl face în mod natural, poate că observarea celor din jur l-a ajutat cel puţin în meseria lui.

L-am întrebat dacă este de acord să vorbim despre viaţa sa în România, dar şi despre ţara de provenienţă. A spus că este pentru prima oară când discută cu cineva din presă, dar a acceptat cu foarte multă bucurie să ne vorbească, deoarece, după cum ne-a mărturisit, a observat că multă lume îl cataloghează ca fiind şi el unul dintre străini, fără a-l cunoaşte ca persoană, cu istoria sa de viaţă, cu gândurile şi aşteptările sale.

1. Cum vă numiţi şi de unde sunteţi?

Sunt persan, mă numesc Kazem Honarmandi şi sunt din sudul Iranului.

2. În Iran, sunt numai persani sau şi persoane de altă naţionalitate?

Sunt şi foarte mulţi afgani care au venit la noi după război. S-au stabilit în Iran şi şi-au întemeiat familii. Sunt şi turci, dar mai mult în partea de nord a Iranului, în zona oraşului Tabriz, în apropiere de Turcia.

3. Câţi ani aveaţi când aţi plecat din Iran şi de câţi ani sunteţi în România? Acum sunteţi cetăţean român?

Aveam 28 de ani când am plecat din Iran, iar acum am 48. Sunt de 20 de ani în România.

4. Care este statutul dumneavoastră, sunteţi rezident sau cetăţean român?

Am cetăţenie pe baza rezidenţei, sunt membru de familie. Îmi reînnoiesc viza la fiecare 10 ani şi nu am niciun fel de probleme, este ca şi când aş fi cetăţean roman. Am aceleaşi drepturi.

5. De ce aţi plecat din ţara dumneavoastră ? Şi ce credeţi despre oamenii cărora viaţa sau destinul le poartă paşii spre alte ţări?

Ca orice om, mi-am dorit o viaţă mai liniştită, mai frumoasă, îmi doream o familie. Iar acolo era foarte multă instabilitate din punct de vedere politic, atunci când am plecat eu. Nu găseam un loc de muncă. Simţeam că se fac presiuni asupra mea. Ca orice tânăr, aveam curiozităţi, îmi doream deschidere: vroiam să ştiu ce sunt hainele cu mânecă scurtă, ce înseamnă o discotecă, cum e să ai pantofi sport coloraţi. Iar la acel moment, toate aceste lucruri erau strict interzise. Totul se întâmpla, fiindcă cei care ne conduceau, amestecau religia cu politica. Şi din cauza aceasta nu era bine. Acum şi-au dat şi ei seama şi au lăsat mai multă deschidere.

Cred că am plecat pentru că mi-am dorit ceea ce, în general, îşi doresc toţi oamenii, indiferent că sunt iranieni, români sau de altă naţionalitate. Îmi doream să fiu liniştit, să nu mai simt niciun fel de presiuni, să pot avea o familie frumoasă, o casă frumoasă. Să mă simt bine din punct de vedere social, mental şi sufletesc.

6. Ce aşteptări aveaţi când aţi plecat din Iran şi ce aţi simţit când aţi plecat?

În primul rand, am să vă spun că nu mi-a fost dor de nimic, pentru că m-am simţit liber, iar aceasta a fost una dintre marile mele dorinţe. Apoi, aşteptările mele, pot să spun că s-au împlinit. Am avut libertatea să-mi construiesc viaţa pe care mi-am dorit-o, dar o viaţă trăită aşa cum este bine în lume: să nu deranjezi pe nimeni şi să nu fac rău nimănui. Şi aştept acelaşi lucru şi de la cei din jurul meu. În Iran, o astfel de viaţă nu era posibilă. Iar aici, în România, am întâlnit oameni foarte buni care m-au ajutat mult. Mai există astfel de oameni şi păstrăm legătura şi acum.

7. Cum aţi decis să veniţi în România?

Când am decis să plec definitiv din Iran, am venit într-o călătorie turistică de 45 de zile în România şi mi-a plăcut ţara, mi-au plăcut oamenii de aici care era foarte amabili. Erau mai puţin stresaţi ca acum, erau mai amabili, mai relaxaţi şi mai sociabili. Sincer, mă simt atât de bine aici, că nu mi se face niciodată dor de acasă.

8. Familia v-a însoţit? Mai aveţi rude în Iran, pe cine? Păstraţi legătura?

Familia nu m-a însoţit, a rămas acolo, dar familia a fost cea care mi-a dat curajul de a pleca. Mai ales că, în zona în care trăiam eu, atmosfera nu era deloc plăcută. Am venit singur şi cred că am luat o decizie bună.

În Iran, mai am rude apropiate: mama, fraţii, surorile, tata a murit acum trei ani. Prietenii mei sunt acolo. Şi vorbim la telefon. Mai folosim şi internetul, dar este altceva când vorbesc la telefon şi aud vocea mamei. Iar internetul funcţionează foarte greu acolo, cred că din cauza politicii: vor să afle, sunt multe filtre. Chiar şi Youtube-ul este total închis; nu există acces. Dacă dai căutare pe Google, sunt multe site-uri care nu se pot deschide.

9. V-a fost greu să vă integraţi în România? Când v-a fost cel mai greu şi de la cine aţi primit ajutor de-a lungul timpului petrecut în România?

Sincer, cred că oricui îi este foarte greu la început. Dar eu vă spun că îi sunt recunoscător soţiei mele pe care am cunoscut-o aici, este româncă, o cheamă Ani. Ea mi-a fost tot timpul alături. Este o femeie extraordinară. M-a ajutat foarte mult, m-a încurajat, a fost alături de mine şi la bine şi la rău. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am cunoscut-o, ea mi-a fost cel mai mare sprijin şi datorită ei, nu am simţit niciun fel de lipsuri. Iar cel mai mare cadou pe care mi l-a oferit a fost fetiţa noastră, care acum are 17 ani. Aşa că, mulţumesc lui Dumnezeu, pot să spun că sunt norocos.

10. Aţi auzit de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie? O organizaţie care-i ajută pe migranţii aflaţi în România să se integreze aici?

Nu, nu am auzit. Dar cred că este foarte bine că există o astfel de organizaţie care să cunoască mai în profunzime problemele cu care ne confruntăm noi, stăinii, şi care să vrea să ne ajute.

11. Cu ce vă ocupaţi ?

Mulţumesc lui Dumnezeu, lucrez în comerţ . Am un magazin de cartier, iar majoritatea clienţilor îmi sunt mai mult prieteni. Aş vrea să vă spun acum ceva foarte straniu: într-un procent foarte mare, românilor le place să lucreze mai mult cu străini, decât cu români. Nu ştiu de ce; nu mi-am putut da seama… Am avut înainte o casă de schimb valutar. Mă credeţi că majoritatea clienţilor intrau la mine, chiar dacă nu aveam cursul bun?! Dar şi eu am încercat să fiu foarte apropiat de ei. Acum, când lumea intră la mine în magazin, încerc să fiu respectuos, să ofer ficăruia ce-şi doreşte. Am cele mai mici preţuri din cartier. Vreau să văd că oamenii sunt mulţumiţi, că pleacă zâmbind din magazinul meu. Apoi mai vin şi le recomandă şi altora.

12. Ce religie aveţi?

Sunt musulman şiit. Iar după ce m-am căsătorit, soţia a fost de acord să devină şi ea musulmană. Am fost la moscheea de la Eroii Revoluţiei, iar imamul, preotul nostru, a făcut slujba specifică pentru schimbarea religiei. Şi fata noastră este tot musulmană. Părinţii soţiei mele sunt creştini, dar să ştiţi că religia nu ne-a afectat niciodată relaţiile. Ne înţelegem bine, pentru că noi toţi credem în Dumnezeu care este unic. Şi asta e cel mai important.

13. Vă consideraţi o persoană religioasă? Respectaţii tradiţiile?

Sper. Sincer, sunt multe restricţii şi e greu să respecţi tradiţiile musulmanilor, dar încerc să-mi ascult sufletul: încerc să nu deranjez, să nu bârfesc, încerc să fac ceea ce e bine. De exemplu, când sunt la volan, şi ajung la trecerea de pietoni, merg mai încet. Mă gândesc la copilul care vrea să traverseze, că poate fi copilul meu. Mentalitatea aceasta îmi dă mult curaj în viaţă.

14. Ce preţuiţi sau ce respectaţi cel mai mult la ţara dvs. de adopţie, România? În mod normal, oriunde ai merge, în orice ţară, nu numai în România, trebuie să respecţi legea de acolo. Să respecţi şi să aprecieze oamenii din jurul tău şi atunci acest lucru devine o punte pentru creşterea ta şi pentru dezvoltarea mentalităţii, dar şi pentru evoluţia ta din punct de vedere economic.

15. Ce bucurie vă aduce viaţa în România?

Îi mulţumesc lui Dumnezeu în primul rând, pentru că am o familie, apoi îi mulţumesc pentru că am sănătate şi în al treilea rând, mă simt bine cu oamenii de aici, mă simt apropiat de ei şi asta contează foarte mult pentru mine.

16. Simţiti cu alte cuvinte că v-aţi integrat aici, că locul dvs. este aici?

Exact. Vă daţi seama că jumătate din viaţa mea am petrecut-o aici. Pentru mine, aici este acasă. Acum, România este acasă, dacă sunt şi alţii care văd altfel lucrurile, este treaba lor.

17. Se apropie Anul Nou persan care se sărbătoreşte în fiecare an la 21 martie, odată cu echinocţiul de primăvară. Ce mesaj sau ce semnificaţie are?

Nowruz (pronunţat Nouruz) înseamnă “o zi nouă”. Este o tradiţie foarte veche care se sărbătoreşte la 21 martie. Are două semnificaţii: ziua care anunţă începutul primăverii şi a doua, schimbarea anului. Un An Nou pe care toată lumea şi-l doreşte mult mai bun, cu multe bucurii şi multă sănătate. Toată lumea îşi doreşte noutatea şi un an mai bun. Care sunt urările de Anul Nou care se fac în persană?

AUDIO: Urări în persană

18. Cum se sărbătoreşte Anul Nou persan?

Conform tradiţiei iraniene, începând din 21 martie, timp de 13 zile, toate instituţiile de stat sunt închise. Lumea se distrează, pleacă în călătorie, în zona de munte sau de mare, îşi vizitează rudele care locuiesc în alte oraşe, iar în cea de-a 13-a zi, toată lumea iese din case, merge la pădure, se face grătar, se curăţeşte casa şi se scoate tot ce-i rău sau urât.

19. Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-aţi învăţat în Iran şi care vă însoţesc în viaţă, oriunde v-aţi afla?

Eu am crescut aproape singur de la 13 ani şi am învăţat ceea ce ştiu, de unul singur, pentru că părinţii mei nu au avut posibilitatea să se ocupe de mine. Tatăl meu lucra în armată, dar nu era gradat, iar mama era casnică; avea grijă de familie. Când mă aflam eu în Iran, majoritatea femeilor rămâneau acasă, nu aveau un loc de muncă. Excepţiile erau foarte puţine.

Dar a avut grijă de mine bunica; ea a fost cea care m-a educat. Ea m-a învăţat că cel mai important lucru în viaţă este să fii om. Şi asta îmi doresc să devin şi mai departe. Mă străduiesc să învăţ şi ştiu că niciodată nu voi fi perfect şi îmi doresc să evoluez în fiecare secundă. Sunt atent la tot ceea ce mă înconjoară. Tot ce pot să vă spun, este că în fiecare moment, eu aştept să învăţ ceva aici, în România. 20. Cum ne percepeţi pe noi, românii, suntem mai direcţi faţă de cei din cultura dvs.? Ce ne puteţi spune despre Taarof? După dvs., Taarof ar reprezenta o barieră pentru relaţia cu oamenii dintr-o cultură mai directă?

Taarof este un cod de comportament iranian politicos şi se transmite de la părinţi la copii. Într-adevăr, consider că românii sunt mai direcţi. Vă dau un exemplu din experienţa mea: în Iran, dacă un frate de-al meu ar veni la mine în magazin, conform Taarof, eu ar trebui să refuz să iau bani de la el. Ar trebui să-l rog să primească ceea cea a luat din magazin, fără să-mi plătească, pentru că este fratele meu. Dar vedeţi, viaţa nu e aşa de simplă.

Dar aici, lucrurile stau altfel. Chiar dacă ţi-e frate, îţi plăteşte, iar lucrurile nu sunt amestecate. Afacerea e afacere, iar relaţiile de familie sunt altceva. Păstrez distanţa faţă de afacere, dar în sufletul meu, el este fratele meu. Cred că nici eu nu aş putea să procedez altfel, dacă fratele meu ar avea un magazin. Este mult mai bine aşa. Totul este mai deschis şi mai pe faţă. Acesta este un alt lucru pe care l-am învăţat în România.

Altfel, dacă cineva vine la mine acasă şi eu sunt la masă, îl invit cu drag să stea şi la masă. Adică , am bucuria de a împărţi cu oamenii din jurul meu, de a le oferi cu drag, ceea ce am. Acesta este pentru mine Taarof.

21. Se spune că foarte mulţi persani ştiu să recite versuri din memorie. De ce este atât de importantă poezia pentru un persan?

Într-adevăr, aşa este. Înainte de a pleca din Iran, nu am dat mare importanţă acestui domeniu, iar acum regret. Îmi dau seama cât de frumoase şi de înţelepte sunt versurile poeţilor noştri şi mă refer în special la cei care au trăit acum 700-800 de ani. Nu am cărţi în persană aici, dar, din fericire, le pot accesa prin intermediul internetului şi chiar dacă sunt foarte departe, pot învăţa lucruri de care am nevoie. Acum, când stau şi le citesc în linişte şi cu atenţie, îmi dau seama cât de mult mă pot ajuta, pentru că sunt frumoase şi pline de înţelepciune.

22. Care este situaţia femeii în Iran? Cum este vazută femeia în Iran? Consideraţi că nouă, europenilor, ni se pare că femeile iraniene au mai puţină libertate decât au în realitate? Din păcate, aveţi dreptate. Din păcate, la noi, libertatea femeii este afectată de foarte multe restricţii. Nu este ca aici. Femeile iraniene nu au putere, nu este egalitate între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte drepturile. În Iran, dacă o femeie nu este mulţumită de soţul ei, nu are cum să se despartă de el; nu poate. Pentru că aşa este justiţia iraniană. Trebuie ca acţiunea să fie din partea soţului, nu a soţiei. Femeia nu are acest drept, chiar dacă are toate motivele.

23. Şi dvs. ce părere aveţi?

Nu e bine. Acolo, femeia se chinuie şi acest lucru afectează toată viaţa ei, dar şi pe cea a copiilor. Din păcate, aceasta este realitatea.

Mi-ar plăcea să existe situaţii în care să putem combina culturile noastre; cred că ar ieşi ceva foarte frumos. De exemplu, mi-ar plăcea ca Ziua Femeii să se sărbătorească şi în Iran.

24. Când mai mergeţi în Iran? De cine sau de ce vă este cel mai dor din ţara dvs. de origine?

Sincer, merg acasă doar de dragul mamei. Ştiţi că mama e unică. Ultima oară, am văzut-o acum trei ani, când a murit tata. Am simţit că mă doare sufletul, pentru că, la despărţire, am zărit privirea mamei din spatele unui grilaj de la o fereastră şi m-a întrebat: “Oare am să te mai văd pe aici?” Iar eu i-am spus că “da, de ce nu?” Mama mea e tânără, are 64 de ani, dar a fost greu încercată de viaţă. A născut 7 copii, pentru că la noi, aşa a fost cultura înainte. Familiile aveau mulţi copii.

Autor: Veronica Popa

Share