119 ani de la naşterea doctorului Dumitru Bagdasar

Născut la 17 decembrie 1893, la Roşieşti, judeţul Vaslui, Dumitru Bagdasar şi-a făcut studiile liceale la Bârlad şi pe cele superioare la Bucureşti. După ce şi-a susţinut teza de doctorat în 1922 (Contribuţiuni la studiul sindromului parkinsonian postencefalitic), a devenit medic secundar la Serviciul Neurologic al Spitalului Militar din Bucureşti unde şi-a desăvârşit pregătirea de chirurg. A urmat specializarea la Boston unde a publicat în The American Journal of Pathology două studii de mare însemnătate şi a făcut cercetare împreună cu profesorul american Harvey Cushing.

Întors în ţară, a pus bazele practicii neurochirurgicale din România, a perfecţionat instrumentul chirurgical şi procedeele de investigare a simptomatologiei neurologice, a tratat traumatismele cranio-cerebrale, a publicat numeroase articole şi a scris un Tratat de neurochirurgie.

În Arhiva de istorie orală a Societăţii Române de Radiodifuziune se află un interviu realizat în anii '70 de Eleonora Cofas, muzeograf la Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti, cu doctor Florica Bagdasar, soţia cunoscutului neurochirurg. Interviul are o mare valoare documentară pentru că nu este un simplu portret subiectiv al lui Dumitru Bagdasar, ci o privire de ansamblu asupra cercetărilor medicului, asupra trăirilor omului şi asupra activităţii sale politice.

---

„Crezul lui de viaţă a fost închinat înlăturării suferinţelor umane fizice şi nevoilor economico-sociale...”

---

Încă studentă fiind, l-am cunoscut pe tânărul medic Bagdasar de care m-a legat ani de-a rândul o puternică şi stabilă căsnicie.

Ne-am întâlnit în 1921 cu ocazia căsătoriei unui coleg de-a soţului meu cu o colegă de-a mea, studentă la medicină. Din primul moment am constatat ambii că aveam multe afinităţi pe plan intelectual, social, familial. Prietenia care s-a stabilit dintre noi de la început s-a cosolidat pe măsură ce ne-am cunoscut mai bine, la finele celor 25 de ani de convieţuire. Cât a durat legătura noastră sufletească, reuşisem să vibrăm la unison în toate problemele. Aveam puncte de vedere comune în ceea ce priveşte principiile de solidaritatea familiei, a legăturilor de prietenie, a devotamentului faţă de bolnav, a obligaţiilor faţă de societate, ca şi în vederile noastre politice. Consideram că omul, cetăţeanul, nu poate fi considerat izolat în diferitele ipostaze de viaţă. A fi bun fiu, frate, soţ, părinte, bun şi sincer prieten, devotat familiei, onest în relaţiile cu cei din jur, era o garanţie care stătea la baza devotametului pentru îngrijirea bolnavilor în suferiţă, pentru alinarea suferinţelor pe plan social, pentru înlăturarea inechităţilor sociale, pentru ridicarea nivelului de trai a celor nevoiaşi.

Ceea ce m-a impresionat din primul moment şi ceea ce a cimentat legătura noastră de prietenie a fost însufleţirea pe care o punea Bagdasar ca să sensibilizeze pe cei din jur la ceea ce reprezenta suferinţa fizică, carenţe sociale şi economice, nedreptăţi şi inegalităţi sociale.

În lungile plimbări făcute împreună, doctorul Bagdasar a reuşit să-mi insufle crezul lui de viaţă închinat înlăturării suferinţelor umane fizice şi nevoilor economico-sociale. Era convins că o justă organizare politico-socială trebuia să ofere condiţii egale de dezvoltare fizică şi intelectuală tututror copiilor în raport cu potenţialul maxim de care era capabil fiecare dintre ei. A luptat pentru întronarea unor condiţii egalitare de repartizare a câştigului realizat în raport cu munca depusă, a beneficiat în mod egal de toate avantajele pe care o societate modernă le oferă pentru dezvoltareea fizică şi intelectuală a tuturor indiferent de condiţia lor socială. Considera că este un bun şi totodată un drept al fiecărui individ. Porţile spre cultură şi bunăstare socială trebuiau să fie larg deschise pentru toţi cetăţenii ţării. Avea un adevărat cult pentru munca ţăranului pe ogoare ca şi pentru muncitorii din fabrici, intelectualul din laboratoare, cercetătorul din bibliotecă. Toţi cei care prin munca lor se străduiau să aducă o ameliorare a condiţiilor de dezvoltare şi de viaţă se bucurau de aceiaşi consideraţie din partea lui fiincă ori că era vorba de muncitor cu sapa, de un muncitor manual sau intelentual toţi aveau dreptul la o viaţă îndestulată în raport cu nevoile lor individuale.

În scurt timp după ce ne-am cunoscut, el a reuşit să facă din mine o adeptă a ideilor lui şi o aprigă susţinătoare a tuturor acţiunilor în care îşi putea pune în practică ideile lui. Ne-am căsătorit în 1927. Considera că profesia lui medicală, specialitatea de neurologie în care se pregătise alături de profesorul G. Marinescu şi doctorul Noica, nu-i oferea satisfacţii depline, s-a hotărât să se dedice neurochirurgiei. După căsătoria noastră am plecat în Statele Unite, la Boston, (…) am stat în Statele Unite aproape doi ani şi jumătate. În acest timp soţul meu a lucrat cu Cushing, iar eu am urmat cursurile Şcolii de Igienă a Universităţii Harvard, specializându-mă în special în igienă.

Ne-am înapoiat în ţară în toamna anului 1929. Timp de trei ani soţul meu a fost directorului Spitalului de boli mintale şi nervoase din Jimbolia, iar eu am lucrat ca asistent secundar în serviciul lui. La Jimbolia am înjghebat un serviciu de neurochirurgie în condiţii destul de rudimentare.

În 1931 ne-am mutat la Cernăuţi, spital cu mai multe paturi, cu mai mulţi bolnavi pentru adulţi şi copii şi cu un serviciu mare de neurochirurgie. Acolo soţul meu a organizat un adevărat serviciu de neurochirurgie, iar eu l-am secundat în operaţiile grele pe care le-a făcut în cazul unor tumori cerebrale. În scurt timp faima lui de neurochirurg iscusit a atras nenumărate cazuri de tumori cerebrale şi medulare venite din toate colţurile ţării.

În 1933 soţul meu a fost mutat la Bucureşti, la insistenţele făcute de profesorul Danielopol, de profesorul Marinescu, profesorul Lupu. I s-a creat atunci la Spitalul Central prima Clinică de neurochirurgie de la noi din ţară.

Faima succeselor obţinute în cazurile disperate de tumori cerebrale l-au impus de la început ca un neurochirurg cu reputaţie nu numai în România, ci şi în toate ţările limitrofe. Numeroşi bolnavi veniţi din ţările balcanice şi-au redobândit sănătatea după intervenţiile chirurgicale făcute de soţul meu. Am fost secundara lui timp de câţiva ani, după ne-am stabilit în Bucureşti. După care timp m-am axat eu personal pe ideea pe igienă mintală şi l-am lăsat pe el să-şi creeze tinere ajutoare din tinerii medici pe care îi avea în jur, unul dintre ei este şi astăzi un neurochirurg cu reputaţie, a fost doctorul Arsenie. El a intrat încă din 1935 în serviciul de neurochirurgie condus de soţul meu la Spitalul Central.

Doctorul Bagdasar a fost un excelent neurolog, un iscusit neurochirurg, cunoştea bine anatomia patologică, putea să interpreteze singur examenele radiologice, împărtăşea celor din jur vasta experienţă pe care o acumulase în pregătirea lui neurologică şi neurochirurgicală. Era atent cu bolnavii, pasionat în observarea postoperatorie a fiecărui caz până era convins că bolnavul este în afara oricărui pericol. Soţul mea a creat o şcoală solidă de neurochirurgie, lăsând drept continuator, atunci când în 1946 s-a stins prematur din viaţă, pe doctorul C.A. Arsenie, strălucit urmaş a lui.

Bagdasar a reuşit să îmbine devotamentul pentru profesia lui cu activitatea lui politico-socială. Ani de-a rândul a fost un activist neînfricat în ilegalitate, un susţinător al politicii comuniste. Cunoştea bine operele lui Marx şi Engels şi ale lui Lenin şi credea fără rezerve în succesul mişcării comuniste pentru întronarea unei egalităţi sociale şi o repartiţie justă abunurilor materiale şi spirituale. El a ajutat pe toţi aceia care au apelat la el în ilegalitate. A susţinut cu bani şi asistenţă medicală familiile greviştilor de la căile ferate. A avut legături cu majoritatea ilegaliştilor comunişti, a ascuns activişti hăituiţi de poliţie care cereau azil în casa noastră, a răspândit materiale clandestine de propagandă, a transportat dintr-un loc în altul pe activişti ilegalişti comunişti care îşi schimbau gazdele pentru a nu li se da de urmă. A ocrotit pe mulţi care îşi puneau în el speranţa de a fi salvaţi de urmărirea securităţii. A internat în spitale pe ei care aveau nevoie de tratamente medicale, a ajutat cu bani pe cei în nevoie. Casa noastră din Cotroceni, din strada Djuvara 30, a fost continuu un loc ferit pentru întrevedere al ilegalişilor punându-le la dispoziţie sala de aşteptare pentru bolnavii care veneau pentru consultaţii.

În toată activitatea lui din ilegalitate l-am secondat cu toată încrederea reciprocă pe care o aveam unul faţă de altul, fără teamă, convinsă fiind că ceea ce el gândea şi făcea era în afara interesului personal, în sprijinul unei cauze sociale drepte şi juste, în sprijinul unui ideal umanitar.

În martie 1945 i s-a încredinaţat doctorului Bagdasar conducerea Ministerului Sănătăţii, într-o perioadă în care ţara era devastată de război şi de secetă, când tifosul exantematic făcea ravagii, când spitalele erau dezorganizate, fără hrană pentru bolnavi, fără medici, fără materiale, fără orice era necesar pentru o bună îngrijire a bolnavilor.

Vreau să menţionez că tovarăşul de la conducerea partidului din aceea vreme avea o încredere desăvârşită în soţul meu. Din prima zi după preluarea Ministerului Sănătăţii el a lucra intens pentru a rezolva problemele sanitare urgente, ravagiile ale războiului şi ale secetei. Reorganizarea spitalelelor, lupta contra epidemiei de tifos, contra malariei, asigurarea de cadre medicale care să completeze lipsurile existente în reţeau sanitară, înzestarea spialelor cu strictul necesar, au fost nenumărate probleme care îl preocupau fără răgaz. A făcut tot ceea ce omeneşe se putea face într-o peroadă cumplit de grea, fără să-şi menajeze eforturile fizice. A colindat ţara în lung şi în lat ca să vadă la faţa locului realiatea lipsurilor şi să poată să ia măsurile adecvate. Pleca de acasă dis de dimineaţă, lipsea uneori zile de-a rândul, colaboratorii lui destoinici care lucrau operativ şi rapid în soluţionarea problemelor întâmpinate pe teren acolo unde nevoile erau urgente.

Este deosebit de interesantă toată această perioadă în care soţul meu a lucrat intens pentru refacerea spitalelor, a reţelei de medicină preventivă, a stăvilirii epidemiilor, fără să abandoneze activitatea lui neuro-chirurgicală. O boală neruţătoare însă l-a determinat să-şi înceteze activitatea în aprilie 1946 şi să caute să-şi refacă sănătatea. Toate îngrijirile medicale din ţară şi de la Viena au rămas fără rezultat. La 16 iunie 1946 s-a stins din viaţă, lăsând un gol în sânul familiei.

[R 150/ Arhiva de istorie orală a Societăţii Romane de Radiodifuziune, inregistrare realizată de Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti]

Share