George Coşbuc, '...într-o aureolă nu numai de prooroc, dar şi de sfânt'

Şi, poate, sosi-va o vreme

Când munţii vor fierbe, vor geme

Cu hohote mamele-n praguri,

Vor trece barbaţii-n şiraguri

Când bucium suna-va să cheme

Pe tineri sub steaguri.

(George Coşbuc, Moartea lui Gelu)

*****

George Coşbuc, supranumit „poetul ţărănimii”, s-a născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou, Bistrita Năsăud, în familia preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc. După terminarea claselor primare în comuna natală a urmat Școala normală din Năsăud, pe care a absolvit-o în iunie 1876. S-a inscris apoi la Gimnaziul Fundaţional din Năsăud. Tot atunci a inceput să scrie versuri şi să activeze în Societatea de lectură „Virtus Romana Rediviva” a gimnaziului. Şi-a publicat primele poezii în paginile revistei Muza someşană (1882 - 1883) .

În toamna anului 1884 s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj, care avea pe atunci şi o catedră de limbă română. În decembrie şi-a început deja colaborarea la Tribuna din Sibiu, în paginile căreia au aparut Atque nos, Fata craiului de cetini, Draga mamei, Dragoste păcurărească. Tot în Tribuna a publicat poveşti şi basme versificate: Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi Lioara. Foarte încântat, Ioan Slavici, directorul Tribunei, l-a cautat personal la Cluj pentru a-l chema la redacţia revistei şi pentru a stabili cu el o colaborare. Aşa s-a făcut că George Coşbuc a început să lucreze ca redactor la Tribuna in 1887, moment care a marcat o etapă hotărâtoare în formarea sa. Munca în redacţia Tribunei alături de I. Slavici şi de Septimiu Albini a însemnat o adevărată şcoală literară. Mişcarea culturală de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor ca bază a literaturii culte. Cei doi ani petrecuţi în redacţie aveau să se încununeze cu apariţia frumosului poem Nunta Zamfirei care l-a impresionat şi pe Titu Maiorescu, după ce îl citise în Convorbiri literare, în martie 1890.

Spre anul 1889 Tribuna începuse să lucreze în pierdere, s-au desfiintat posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui Slavici, Titu Maiorescu l-a chemat la Bucureşti, unde a ajuns pe la mijlocul lunii decembrie. Aici a fost foarte creativ si activ: a editat în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici revista Vatra; a condus revista Viaţa literară; a publicat numeroase poezii în Luceafărul, Românul şi Flacăra; a îndrumat şi organizat conferinţele săteşti, alături de Alexandru Vlahuţă şi Mihail Sadoveanu. Toata aceasta activitate intensa a fost curmata de drama petrecuta în 1915 în familia poetului: fiul său a murit într-un accident de automobil. George Coşbuc a suportat foarte greu lovitura, s-a izolat, a încetat să mai publice. „Lovitura fatală, n-a cruţat nici pe tată, nici pe poet...”, a scris Tudor Arghezi într-o tabletă. De altfel, trei ani mai tarziu Cosbuc s-a stins şi el, la Bucuresti.

„Poetul ţăranimii”, sau „badea Gheorghe” cum i se mai spunea, rămăsese viu în memoria contemporanilor săi, aşa cum era în perioada sa bucureşteană, în plina activitate. Unul dintre cei care l-au cunoscut atunci a fost pedagogul şi publicistului ardelean Onisifor Ghibu, a carui marturie despre George Cosbuc – înregistrata în 1972 de fiul sau - se află păstrată în Arhiva de Istorie Orala a Societatii Române de Radiodifuziune.

Pe badea Gheorghe din Holbocul Năsăudului l-am cunoscut mai întâi prin opera sa, pe când eram elev la Liceul românesc din Braşov. Mi-aduc foarte bine aminte că în epoca în care mă pregăteam pentru bacalaureat şi mă delectam cu pagini de istorie a literaturii române, a trebuit să mă opresc mai pe larg asupra a doi poeţi care mi se lipiseră de suflet, amândoi ardeleni: Coşbuc pe de o parte, Ştefan Iosif pe de alta. Iosif publicase cu puţină vreme înainte volumul lui Patriarhale care m-a cucerit prin puritatea angelică a gândurilor şi a vorbelor frumoase prin care învia în suflete figuri, gânduri, frumuseţi de-ale istoriei şi de-ale naturii cu un farmec care m-a copleşit. Şi mai mult decât Iosif, m-a cucerit “badea Gheorghe”, despre care ştiam că unii îl numesc cu acest nume, deşi la data aceea Coşbuc nu era deloc un “bade” în toată puterea cuvântului, avea abia 35 de ani. Opera lui mă cucerise atât de mult, încât eu îl vedeam într-o aureolă nu numai de prooroc, dar şi de sfânt. Şi mi se părea o clipă de fericire când putea să am, măcar şi pe scurtă durată, contact cu opera lui, citind-o printre orele de învăţătură pentru bacalaureat, citind-o ca pe o recreaţie. Nu cutezam să mă gândesc că voi avea vreodată prilejul să-l vad... (...)

[Multi ani mai tarziu, la Bucureşti...], seara, pe la 11.00, după terminarea teatrului, [împreună cu prietenul meu Constantin Bucşan] ne ducem la “Carul cu bere”, sală obişnuită pentru restaurant era 90% goală. Cei mai mulţi plecaseră, doar la trei-patru mese câte doi-trei inşi. Când am intrat, la mijlocul salii, dăm cu ochii de Tudulcescu, bănăţeanul care era custode la Secţia de Manuscrise a Academiei Române, pe care îl cunoşteam foarte bine, pentru că patima mea pentru lucruri vechi mă dusese de multe ori la secţia lui, unde el era un paleograf excelent care m-a ajutat de multe ori să descifrez câte un text vechi, mai încalcit, şi cu care eram în raporturi de prietenie. Amandoi ardeleni... Îl văd pe Tudulcescu şi vizavi de el, dar cu spatele spre noi care intram, o altă persoană. Din profil am ghicit că e Coşbuc, pe care îl ştiam din fotografie. Am rămas ca trăsnit. “Vai de mine! Ăsta e Coşbuc, pe care îl pot vedea cu ochii mei!” N-am avut curajul să ne apropiem de masa lor, şi am luat loc la o masă ceva mai îndepărtată, dar nu prea îndepărtată, căci vroiam să auzim glasul lui Coşbuc, chiar dacă nu înţelegeam nici o vorbă.

Ne-am aşezat la o masă oarecare, l-am salutat pe Tudulcescu care mi-a facut un semn de prietenie şi am cerut şi noi câte un pahar de bere ca să nu fi intrat degeaba acolo, să ne putem bucura de priveliştea ce ni se oferea. Coşbuc era într-o vervă extraordinară, vorbea şi vorbea şi vorbea... Noi nu auzeam decât fragmente de cuvinte. După un timp oarecare, Coşbuc a ieşit puţin până afară şi Tudulcescu zice: “Ce mai zici, Ghibule?” Zic: “Sînt aici cu un prieten de la Viena.” “De la Viena?” “Da, cu un student de la Viena care a venit să vadă Bucureştiul.” “Ei, bravo! De ce nu veniţi la noi la masă? E Badea Gheorge aici.... Coşbuc.” “Ce să căutăm noi la masă cu Coşbuc?” “Haideţi la masă cu noi!” S-a intors Coşbuc, şi-a luat locul şi a început să povestească mai departe. Coşbuc avea obiceiul să …. cu ce-i făcea plăcere deosebită, cu câte un pahar de bere, mai ales, dar şi cu alte băuturi, fără să ţină întotdeauna măsura cuvenită, trecând într-un stadiu mai avansat a unei euforii care trecea uneori la semne mai puţin plăcute. În sfârşit, vorbea şi vorbea. Când s-a aşezat, Tudulcescu: “Bade Gheorghe, sunt aici doi baieţi din Ardeal, studenţi la Viena….” “Să vina aici!” Tudulcescu: “Haideţi aici!” Nu puteam refuza şi ne-am apropiat de masa aceea şi am luat loc, eu vizavi de Bucşan, Coşbuc vizavi de Tudulcescu.

*****

Coşbuc era, ca sa zic asa, cam pilit, nu tare, dar se vedea. “Ei, voi sunteţi studenţi? Eu credeam ca sunteti din ăia care vindeţi mosoare cu aţă... Ştiţi ce sunt alea mosoare?” (…). “De unde sunteţi?” şi se uită spre mime. “De la Sălişte.” “De la Sălişte!? Ce face Trică?” Trică era – pe vremea când Coşbuc era gazetar la Tribuna din Sibiu- învăţător în satul meu natal, mai târziu a ajuns director. Un om foarte interesant, bun de glume şi bun de petrecere. Bun şi ca învăţător, excelent! (…) I-am spus că bine, că e sănătos. “Dar popa Manta din Gurarâului?” - o alta figura interesantă a Ardealului vechi, preot la Gurarâului, om cu casa deschisă, cu interes pentru lucrurile frumoase, prieten cu foarte multă lume, pe care il frecventa şi Coşbuc. O vară a stat Coşbuc la Gurarâului, câteva săptămâni şi legenda care s-a încetăţenit mai târziu în acest sat de munte susţine că la Gurarâului ar fi scris Coşbuc Nunta Zamfirei. I-am spus şi de popa Manta pe care-l văzusem nu de mult timp, că-i sănătos. Se uita Coşbuc la mine: “Tu eşti ăla cu damele de onoare ale lui Dumnezeu?” Eu am rămas înmărmurit: fetele împăraţilor sunt dame de onoare ale lui Dumnezeu, o concepţie de o absurditate fără pereche! N-am ştiut ce să răspund, am dat din umeri. “Tu eşti ăla, mă, tu eşti ăla. Onisifor Ghibu, nu? Păi, am citit ieri, alaltăieri, în Luceafarul sau în Viaţa Românească cu damele de onoare ale lui Dumnezeu, tu eşti ăla!” M-am dumirit. Avea dreptate.

Eu eram cu “damele de onoare ale lui Dumnezeu”. Un amănunt căruia nu-i dădusem aşa de mare importanţă ca aceea pe care o dăduse Coşbuc. În lucrarea mea cea dintâi tipărită în vara anului abia expirat, în care am lămurit problema limbii în cărţile bisericeşti, am criticat greşeala cea mare a Sfântului Sinod, săvârşită în noua ediţie a cărţilor bisericeşti tipărită pentru întâia oară cu caractere latine. S-au înlocuit o serie de cuvinte vechi din limba bisericească cu cuvinte noi, şi s-au introdus o serie de neologisme, unele suportabile, altele nepotrivite în biserică. Într-unul din Psalmii lui David unde textul vechi spunea aşa: “Fetele împăraţilor sunt pentru cinstea Ta, Doamne”, deştepţii de la cărţile bisericeşti, [au găsit] că e mai bună expresia ca “Fetele împăraţilor sunt damele tale de onoare, Doamnne.” Coşbuc era revoltat: “Auzi, doamnele? Dumnezeu cu ? Îţi poţi închipui un astfel de Dumnezeu?!” Şi râdea să se prăpădească. Şi repeta mereu: “Fetele împăraţilor sunt dame de onoare!... Măi, tu eşti un om interesant. Eu credeam că eşti unul din ăla cu mosoare, care umblă cu mosoare prin cârciumi, să le vândă. Când colo, tu te ocupi cu lucruri serioase! Şi eu am pasiunea pentru a descoperi ciudăţenii din evoluţia limbii din diferite epoci. Am material foarte bogat, material brut, nu am ce face cu el, nu mă apuc să fac filologie.

*****

Văd că tu te pricepi, ştii ce mă gândesc eu? Duminică, pe la 11.00, să vii la mine acasă şi-ţi dau ţie materialul, şi voi vedea ce vei face cu el. Vrei?” “Păi, cum să nu vreau?” Eram mai mult decât încântat, eram fericit! Vremea trecea, se apropia ora 12.00 când se închidea restaurantul. Am rămas noi cei din urmă, am fost poftiţi să ne retragem. Coşbuc era în mare vervă, şi cu “fetele împăraţilor”, şi cu problema limbii bisericeşti şi a ciudăţenilor... şi bucuros că a găsit deştepul pe care să-l procopsească cu această comoară. “Ştiu eu o altă cârciumă, lângă Teatrul Naţional, care închide la 1.00. Mergem acolo, bem un pahar de vin. După bere, vinu-i bun...” Ne-am dus la cârciuma de lângă Teatrul Naţional, unde am stat până la ora 1.00 când am fost daţi afară şi de acolo. Între timp, afară fiind un ger mare, până am ajuns de la “Carul cu bere” până la “Oswald” s-a mai trezit un pic Coşbuc... Când am plecat la 1.00 spre casă, l-am condus acasă împreună cu Tudulcescu.

Am uitat să spun, când ne duceam la masă, convorbirea se învârtea în jurul unei întâmplări care a avut loc cu o zi-două înainte. Spunea Coşbuc de un farmacist care a introdus de curând între articolele farmaciei lui apa de dinţi “Odol”. “...A venit la mine şi mi-a spus: . >. Eu iţi plătesc dumitale cumsecade pentru poezie>. Am râs puţin pentru , mă gândeam: câţiva zeci de lei nu strică la casa omului sărac şi mă gândeam să fac o poezie, dar nu am rime pentru . Daţi-mi rime pentru ”. Ne-a pus la treaba.... “Odol”, “sobol”... “alcool”.... am spus şi noi câte şi mai câte până şi-a mai îmbogăţit şi el... “Când voi lua banii, vă voi chema la un pahar de bere.” Şi a facut instantaneu o poezie cu “Odol”: “Într-o mansardă înaltă, regina şi Carol, Carol cu mâna goală, regina cu braţul gol, se spală cu ....” - şi râdea de se prăpădea! Nu ştiu dacă a mai făcut poezia sau nu a mai facut-o.

În sfârşit, ieşind de la “Oswald”, spune: “Va duc în altă parte.” Şi ne-a propus un drum pe care noi nu l-am acceptat... Ne-am dus acasă, ne-am culcat. A rămas ca peste câteva zile să mă duc să iau “prada de război”. M-am dus într-adevar la ora respectivă, am sunat, am sunat. Într-un târziu, a venit cineva şi a deschis uşa. Era Coşbuc într-un halat de cameră, cu părul vâlvoi, cu faţa cam buhăită de nesomn. “Am fost astă seară la o nuntă şi am întins-o până dimineaţa, sunt cam mahmur acum şi n-am dormit aprope deloc, nu te pot primi acum. Nu te pot primi pentru ca nevastă-mea doarme. Vii tu altădată.” Natural că m-am retras. O alta dată nu s-a mai ivit, pentru că mie mi-a fost sfială să mă duc pe capul lui. El nu mi-a trimis vorbă. Asta a fost prima cunoştinţă cu Coşbuc.

*****

Am mai avut câteva întâlniri cu el, fără importanţă prea mare. Pe la 1911, cred, în satul natal al marelui pedagog ardelean Ioan Popescu, s-a ridicat o clădire şcolară foarte frumoasă în stil românesc, de către nişte fii ai satului, fraţii Mircea, cel care a înfiinţat “Carul cu bere”. Oameni simpli, foarte pricepuţi, foarte harnici, foarte buni patrioţi, care, ca semn de mulţumire pentru şcoala care i-a învăţat la timpul său primele noţiuni de carte, au făcut aceea clădire admirabilă pe care au sfinţit-o după cele mai minunate tradiţii creştineşti şi româneşti, chemând la ceea serbare multă lume şi din sat, şi din ţară. Între alţii, au venit toţi trei fraţi Mircea, toţi trei restauratori mari la Bucureşti, care erau prieteni de aproape cu “badea Gheorghe”, care petrecea multe ceasuri în restaurantele acestora. A venit Coşbuc, au venit şi alţii, pe care nu-i ţin minte, de la Bucureşti. De la Sibiu ne-am dus doi inşi, eu şi cu Lazăr Teteanu, să ţinem o cuvântare acolo şi să participăm la bucuria satului. Se adunase multă lume, întreg satul se adunase acolo. După partea de festivitate religioasă, a avut loc o masă la care participat multă lume. Eram şi noi acolo.

Întâmplarea a făcut ca eu să fiu chiar lângă Coşbuc, nu mai ştiu dacă m-a atras el lângă el sau m-a pus cineva. Nu îmi mai amintesc de convorbirea din acele momente, convenţionale, dar a fost minunată atitudinea poporului din sat, care, simţind farmecul acestei zile, când cel mai mare poet al neamului vine în satul lor, i-au cântat cateva cântece de-ale lui, începând cu Pe umeri pletele îi curg râuri şi altele câteva. Coşbuc era foarte fericit ca poporul reacţionează la creaţiunile lui. A ţinut şi o cuvântare în stil popular care a plăcut mult poporului, întrebuinţând mereu idiotisme româneşti care plăceau poporului. Râdea lumea de plăcerea de a auzi lucruri pe care ei le socoteau de toate zilele preţuite de domnii cei mari de la Bucureşti.

O alta dată în care m-am întâlnit cu Coşbuc a fost în primăvara anului 1915. Eram la Bucureşti, ca refugiat ardelean şi împreună cu doi prieteni de-ai mei, cu [Constantin] Bucşan şi cu Gheorghe Popp am început să edităm o revistă politică şi culturală cu numele Tribuna care se socotea începând chiar cu numărul întâi că “a treia Tribună”, adică continuatoarea Tribunei lui Slavici şi Coşbuc de la Sibiu şi a Tribunei de la Arad, în redacţia căreia cei doi colegi ai mei lucraseră ca ajutor de redactori. Când am scos Tribuna, pentru noi era o oarecare satisfacţie că aveam posibilitatea să aducem şi noi o contribuţie modestă la luptă cea mare care se dădea pentru clarificarea opiniei publice, în vederea obligaţiunii ţării şi neamului faţă de război. Eu aveam un fel de nemulţumire care se manifesta chiar din prima zi. Zic către colegii mei: “Măi fraţilor, noi ne socotim urmaşii vechii Tribune. Dar aceea Tribuna n-a murit cu totul, deşi nu mai apare de vreo 20 de ani. Întemeietorii şi stâlpii ei de odinioară, Slavici şi Coşbuc trăiesc chiar la Bucureşti.

Poate că ar fi cazul să căutăm vreun contact măcar cu unul dintre ei.” Mi s-a răspuns imediat de catre amandoi colegii: “Ştii foarte bine că Slavici este dat la o parte, el a facut mari greşeli, se susţine, şi se aduc dovezi că el este în serviciul nemţilor, împotriva voinţei poporului care se manifesta împotriva nemţilor. Nu ne putem adresa lui, ne-am face de râs. În ce-l priveşte pe Coşbuc, despre el nu mai ştie nimeni nimic, nu-l mai vede nimeni nici la , nici în altă parte, nu mai iese din casă deloc, a intrat în el o groază în legătură cu evenimentele de la ordine zilei. Nu o să avem nici un concurs din partea lui, aşa că, cu părere de rău, trebuie să renunţăm la înaintaşii aceştia ai noştri, oricât de mari ar fi fost ei odinioară.” Pe mine răspunsul acesta nu m-a satisfăcut pe deplin şi am spus: “Eu o să mă duc la Coşbuc, îl cunosc de mai multă vreme şi am să încerc să văd cum ne putem înţelege.” M-am dus la Coşbuc, fără să fi fost anunţat înainte.

Stătea într-o casă în Calea Plevnei, mi se pare 29. La etaj stătea Alexandru Hodoş care semna cu pseudonimul “Ion Gorun”, un bun scriitor şi bun român, moţ de origine. M-am dus la Coşbuc, m-a recunoscut din primul moment: “Ei, v-aţi adus aminte şi de bâtrânul Coşbuc! Mă mir! Staţi la Bucureşti de luni de zile, sute de intelectuali ardeleni, şi nu a venit nimeni să-mi calce pragul. Mă socotiţi mort... Mă, voi nu vedeţi în ce vremuri trăim?! Ne ameninţă primejdii de care ne rugăm la Dumnezeu să ne scape, dar nu ştiu dacă suntem vrednici.” “Bade Gheorghe, eu am venit la dumeata cu o dorinţă mare: noi scoatem o revistă, Tribuna....” “O primesc, voi aţi scris un lucru inteligent acolo... - eram foarte curios să vedem, din nu ştiu câte numere ce apăruseră până atunci, am scris şi un lucru inteligent care i-a placut şi lui Coşbuc! -, aţi scris voi la Cronica o drăcie care mi-a făcut mare plăcere, intitulată Notiţă: , asta a fost o vorbă înţeleaptă. Sunteţi băieţi deştepţi!” “Om fi noi deştepţi, dar am venit la dumneata cu o rugaminte: dumneata care ai scris Moartea lui Gelu, şi ai scris Opressores, ai fost un glas al naţiunii care exprima eterniatea dreptului existenţei noastre pe aceste plaiuri, dumneata nu te manifeşti în nici un chip în marea vâltoare a vremurilor de acum. Lumea vrea să-ţi audă glasul. Noi am venit să te rugăm să ne scrii la Tribuna ce oi gândi dumneata, dar să fii alături de popor, că noi suntem singura publicaţiune ardelenească la Bucureşti şi reprezentăm şi noi ceva din vrerile Ardealului şi locul dumitale ar fi la Tribuna cu care te-ai născut şi dumneata la Sibiu.” “Ce să vă scriu?” “Ce vrei dumneata, versuri, proză, ce vei scrie, să poarte numele dumitale... ” “Nu pot, mă, nu pot. Războiul ăsta o sa fie ceva cumplit. Nu că mi-e frică de unguri, ungurii au gura mare. Noi, dacă ne-am bate cu ungurii, într-o săptămână îi răpunem. Dar ei sunt aliaţi cu nemţii, măi! Şi neamţul e dracul şi jumătate, cu ăsta nu te poţi pune. Cum să mă amestec eu în război, când eu am în satul meu fraţi şi nepoţi şi rudenii care dacă m-aş amesteca în vâlvătaia asta, ar însemna că pe ei îi arestează şi îi împuşcă?! Pot să fac un astfel de lucru?..”

“Bade Gheorge, nu-i chiar aşa. Noi, la Tribuna, am hotărât să sărbatorim în mod deosebit, printr-un festival mare de tot, la Ateneu, ziua de 3/16 mai. La această manifestaţie vor lua cuvântul Iorga, Goga, vor citi din operele lor Andrei Bârsan, Soricu şi tot ce are Ardealul mai de seamă, într-un singur glas care să se audă până la cer, arătând ce vrea Ardealul în clipa asta mare. Poate lipsi Gheorghe Coşbuc de la această manifestaţie unde sunt toţi ardelenii?! Să fiţi singurul absent?!...” Coşbuc a stat pe gânduri. “I-auzi! vorbeşte Iorga?” “Da...” - ceea ce era realitate, că a şi vorbit. “Şi Goga?” “Da...” “Asta-i drăcia dracului!” Se ridică Ardealul ca un vulcan, o să iasă un lucru mare! Dacă e treaba aşa, viu şi eu. Viu şi eu şi oi spune şi eu ceva. Da' să vină şi moţul ăsta, Gorun, stă aici, sus. Hai să mergem la el să-l mobilizăm”. A plecat Coşbuc, s-a dus la etaj, Gorunul nu era acasă. Zice: “Lasă că vorbesc eu cu el, şi deocamdată dă-mi adresa ta să-ţi scriu o carte poştală, că vreau să ne întâlnim într-o seară la cină, aici, la mine. Dar numai noi, bărbaţii. Femeile se tem de ziua de mâine, dar noi suntem barbaţi, mă! Şi să stabilim tot ce-i de stabilit, şi-o să facem o manifestaţie, de-o să rămână lumea încremenită!” I-am dat adresa... A uitat să-mi trimită invitaţia pentru mine şi pentru Goga, eu nu l-am mai inoportunat din nou, văzând că Coşbuc, care fusese atât de aprins pentru idee... ce să-i mai fac?!

[Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune, înregistrare realizată de Octavian Ghibu în 1972]

Share