6 septembrie 1940: A doua abdicare a regelui Carol al II-lea

Soarta lui Carol era acum pecetluită. Cu plânsete isterice, a hotărât să se recunoască înfrânt, dar nu definitiv. În actul de abdicare nu figurează cuvântul „abdic” pentru ca, atunci când împrejurările îi vor fi devenit favorabile, să se poată întoarce, aşa cum făcuse în 1930 (învăţase acum lecţia şi, în loc de „abdic”, formula: "trecând astăzi fiului meu [...] grelele sarcini ale domniei"). (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)

Carol al II-lea (1893 - 1953) este cel mai controversat rege al României. După o tinereţe aventuroasă, în 1925 s-a despărţit de soţia sa Elena, a renunţat la drepturile de moştenitor al coroanei României şi s-a stabit la Paris, împreună cu Elena Wolf-Lupescu. „Eroticul ăsta e o primejdie şi pentru ţară şi pentru noi; să mulţumim Providenţei că putem scăpa de el”, i-a spus Ion I.C. Brătianu lui Gh. Tătărescu, puţin înainte de reuniunea de Consiliu de Coroană care lua act de renunţarea lui Carol.

După moartea regelui Ferdinand, după negocieri cu Iuliu Maniu, Carol s-a întors în ţară pe 6 iunie 1930 şi a fost proclamat rege după două zile. Deşi promisese că renunţă la relaţia cu Elena Wolf, a exilat-o pe regina-mamă Elena şi şi-a adus iubita la Bucureşti.

Anii săi de domnie 1930 – 1940 au fost marcaţi pe de-o parte de o creştere economică şi de o dezvoltare culturală, dar pe de altă parte de o destrămare a democraţiei. A influenţat cursul vieţii politice prin manipularea partidelor politice şi, în final, prin suprimarea lor. „... voi fi liber să pot lua alte măsuri mai forte, măsuri care să descătuşească atât Ţara cât şi pe mine de tirania, adesea atât de nepatriotică, a meschinelor interese de partid”, scria Carol în însemnările sale din 31 decembrie 1937. Două luni mai târziu devenea, din monarh constituţional, rege dictator.

Una dintre forţele ostile lui Carol a fost Mişcarea legionară condusă de Corneliu Codreanu, mişcare ce înregistra tot mai multă popularitate, graţie formelor sale neobişnuite de manifestare: sprijin dat ţărănimii în gospodărie, tabere de muncă în construcţii. Dar actele de violenţă, atacurile antisemite şi criticile acerbe aduse partidelor, au determinat luarea de măsuri împotriva legionarilor. Războiul faţiş dintre rege şi harismaticul Codreanu s-a accentuat odată cu succesul electoral din 1937 al legionarilor care ajunseseră a treia forţă în ţară. O forţă pe care Carol avea să o decapiteze în noaptea de 29/30 noiembrie 1938 când a ordonat execuţia lui Codreanu, aflat deja sub arest la închisoarea Jilava. Motivul este poate cel invocat de Armand Călinescu în însemnările sale: regele dorea să rămână singurul interlocutor posibil al lui Hitler, în eventualitatea orientării politicii româneşti spre Germania.

În cei doi ani ai dictaturii sale şi mai ales în ultimul, 1940, anul celor mai mari pierderi teritoriale româneşti, popularitatea lui Carol s-a năruit cu totul. La 4 septembrie, sub presiunea opiniei publice, regele l-a chemat în fruntea guvernului pe generalul Ion Antonescu, iar în zilele imediat următoare a fost silit să abdice, cerându-i-se să părăsească imediat ţara. Generalul Antonescu i-a promis în schimb protecţie împotriva legionarilor despre care toată lumea ştia că juraseră răzbunarea lui Codreanu.

În după amiaza zilei de 7 septembrie 1940 Carol a pornit spre graniţa de vest a ţării. Drumul a fost cu peripeţii: în gara de la Timişoara, legionarii au atacat trenul în care se aflau fostul rege şi iubita lui, Elena Wolf-Lupescu.

În Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune se află o mărturie de o deosebită valoare documentară: aceea a generalului Gheorghe Teodorescu, comandantul gărzii care apăra trenul fostului rege al României.

---

Gheorghe Teodorescu: În noaptea de 5/6 septembrie 1940, când în Palatul Regal se petreceau evenimente foarte importante, noi, ofiţerii mai mici în grad, ştiam că s-au întâmplat lucruri deosebite.

Dimineaţa, după ce a fost semnat actul de abdicare a lui Carol II, am aflat şi noi că regele a abdicat şi că generalul Antonescu a fost investit cu puteri de Conducător al statului, iar Mihai a devenit rege al României. În jurul prânzului, când mă îndreptam către sufrageria unde luam masa, obosit după o noapte atât de grea, am fost chemat printr-un curier la comandantul gărzii, maiorul Ilie Radu. M-am prezentat. Acesta - şi el marcat de noaptea trecută - mi se adresează cu următoarele cuvinte: „ Teodorescule! Ştii că Majestatea Sa a abdicat...” „Da.” „El va părăsi în timpul nopţii capitala şi apoi ţara. În ziarele de mâine dimineaţă va apare o informare că el a părăsit România cu avionul, el însă va pleca cu trenul. Va pleca pe itineratriul Bucureşti – Craiova – Timişoara - Jimbolia. Te-am ales pe dumneta să-l însoţeşti, să-i asiguri plecarea din ţară în condiţiuni normale. Ia-ţi câţi oameni crezi de cuviinţă, ia-ţi ce armament crezi că-i necesar, ia-ţi câtă muniţie crezi că-i necesară. La ora 16.00 te deplasezi la Griviţa şi iei în primire trenul cu care Majestatae Sa va pleca!” Vă daţi seama ce am simţit atunci. Atunci, când legionarii erau în plin delir pe străzile Bucureştiului, manifestau în Piaţa Paltului, strigau: „Moarte regelui Carol!”

M-am dus la plutonul meu, mi-am ales 14 militari, doi sergenţi – băieţi foarte buni şi foarte bine instruiţi - şi încă 12 soldaţi. Le-am ordonat ce armament să ia, ce muniţie să ia şi la ora 16.00 să fie pregătiţi cu autobuzul, să plecăm la gara Griviţa, să luăm în primire trenul regal.

Am luat trenul în primire. S-au scris fel de fel de lucruri despre acest tren.... că avea nu ştiu câte zeci de vagoane cu averea lui Carol, că erau vagoane albe... fel de fel de lucruri neadevărate. Trenul a avut şapte vagoane: un vagon cu maşini, cu două maşini ale fostului rege, un vagon cu bagaje, şi apoi vagoane clasă, cu totul şapte vagoane. Ultimul vagon din garnitură era vagonul gărzii, care era chiar lângă vagonul regelui.

Am luat trenul în primire şi ne-am deplasat, la lăsarea serii, în gara Băneasa care, pe vremea aceea, era Gara regală. Plecarea nu a avut loc în cursul nopţii, ci în dimineaţa zilei de 7 septembrie. Pe la ora 3 dimineaţă a venit şi Elena Lupescu. Ea nu apărea niciodată oficial la Palat. Şi acum a venit prin spate, a urcat prin spate, în mod foarte discret. Şi am constatat că ea, care era o femeie cu un păr roşcat, [acum] îşi vopsise părul şi era brunetă, probabil ca să fie mai greu recunoscută. Regele Carol II a venit însoţit de Mihai şi de comandantul gărzii, maiorul Ilie Radu, atât. Au venit la ora 4.30, când se făcea ziuă. Din partea conducătorului statului, erau numiţi să însoţească pe rege pe teritoriul ţării, până la Jimbolia, generalul David Popescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne şi un colonel de la Cabinetul generalului [Antonescu].

I-am aşteptat pe peron. Carol s-a îmbrăţişat cu fiu-său, cu Mihai, şi apoi s-au urcat în tren, iar trenul a plecat. Nimeni pe peron, decât comandantul gărzii, maiorul Ilie Radu. Trenul a urmat itinerariul cunoscut: Craiova, Turnu Severin spre Timişoara. La Lugoj trenul a oprit mai mult şi în timp ce trenul staţiona în gara Lugoj, am fost chemat de Ernest Urdăreanu, care a plecat cu regele, şi care fusese ministrul Palatului până atunci. Acesta, Urdăreanu, foarte surescitat, îmi spune: „Dragă Teodorescu - că mă cunoştea - suntem informaţi că legionarii vor să atace trenul la Timişoara. Dumneata ce soldaţi ai? Ce arme ai?” I-am explicat ce soldataţi am. „Iei toate măsurile, ca în caz de vor îndrăzni să atace trenul, să putem să facem faţă oricărei eventualităţi.” Eu personal nu credeam că legioanarii îşi vor permite acest lucru, dar totuşi, pentru orice eventualitate, am pus pe una dintre locomotive – trenul avea două locomotive – pe plutonierul care mă însoţea, era încheietorul de pluton al meu, cu doi militari, cu o puşcă mitralieră şi cu muniţie, cu ordinul ca în caz că legionarii vor încerca să atace trenul, că vor încerca să intre în tren, să deschidă focul de pe locomotivă. Cu menţiunea, ca nici într-un caz să nu tragă în plin, să evite victimele omeneşti. Eu, cu cei doi sergenţi, flancând vagonul regelui, cu aceleaşi dispoziţiuni pe stânga şi pe dreapta, să deschidă focul numai în ipoteza că trenul va fi atacat.

După amiza zilei de 7 septembrie 1940 era o după amiază foarte frumoasă şi liniştită de toamnă, cald, senin, un soare frumos. După ce am plecat din Lugoj, eu rămânând în cealaltă parte a trenului, am fost obligat să trec chiar prin vagonul lui Carol - vagonul gărzii era după vagonul regelui. Am trecut prin vagonul regelui. În salonul vagonului, Carol cu doamna Lupescu beau cafea şi fumau. Carol mi-a zâmbit, mi-a dat mâna. Nu mi-a spus nimic. Am trecut mai departe şi am intrat în vagonul gărzii. Trenul alerga dinspre Lugoj spre Timişoara. Eu, pentru orice eventualitate, la fereastră, cu capul descoperit, cu pistolul îm mână. Soldaţii din vagonul gărzii, cu perdelele trase şi cu geamurile lăsate jos, aveau ordin ca în caz că vom fi atacaţi, să riposteze...

Trenul se apropia de Timişoara. Eu, la fereastră, priveam, aşteptând să vedem ce se va întâmpla. Când am început să intrăm în gara Timişoara, pe marginea căii ferate, pe o parte şi pe alta soldaţi, din 50 în 50 de metri, jandarmi probabil, cu arma în prezentare, probabil că ştiau că trece trenul regal. Ei, când am văzut şi soldaţii ăştia ai armatei cu arma în prezentare, mi-am zis că nu se va întâmpla nimic. Trenul a început să micşoreze viteza. Ne apropiam de peronul gării. Eu, foarte atent să văd ce se întâmplă pe peron. Peronul pustiu. Nimeni! Îmi zic: “Ei, s-au speriat.”

Trenul şi-a micşorat viteza, din ce în ce, din ce în ce... aşa cum face trenul când opreşte în staţie. În momentul când locomotivele au ajuns în dreptul peronului, noi eram al şaptelea vagon, uşile gării s-au dat în lături, şi pe peron au năvălit - poate că aprecierea mea să nu fie adevărată! - circa 300 de legionari în cămăşi verzi. În momentul acela, trenul mergea cu 5-6 km / oră. Când urma oprirea trenului, în momentul acela am simţit că mecanicii au dat din nou viteză trenului şi trenul a început să-şi mărească viteza. În momentul acela am auzit strigând pe cineva de pe peron: “Legionari, foc!” Câţiva au încercat să se agaţe de locomotivă. De pe locomotivă am auzit primele rafale de puşcă mitralieră, iar pe zidul gării Timişoara, am văzut snopurile [de gloanţe ale] puştii mitralieră de pe locomotivă, pe deasupra legionarilor. În momentul acela a început o răpăială de foc asupra trenului. M-am lăsat şi eu jos de la geam, pentru că nu ţineam de loc să mor fără motiv. La picioare mele, când m-am uitat, cine era culcat, cu freza sa impecabilă, cu părul lui lins?! Urdăreanu! Şi striga de jos: „Trage, Teodorescule! Trage!”

A durat secunde trecerea trenului prin gară. Legionarii au rămas în urmă. Trenul şi-a mărit viteza. La trecerea prin Jimbolia n-am mai oprit. Am văzut oamenii din gară uitându-se la tren. N-am oprit nici la graniţă. Am oprit numai în staţia Velika Kikinda, prima gară din Iugoslavia. Aici m-am dat jos, m-am uitat: trenul era jalnic! Eu vă pot spune că numai în unul din geamurile vagonului regal am numărat 18 găuri de pistol. 18 găuri într-un singur geam! Vă daţi seama câte focuri s-au tras asupra trenului! Însă legionarii nu aveau decât pistoale, şi pistolul nu are o putere de pătundere prea mare. Nici unul nu pătrunsese prin tăbliile de metal ale vagonului, ci geamurile de sticlă erau ciuruite. 18 lovituri într-un singur geam!...

Am stat la Velika Kikinda vreo două ore. În timpul ăsta a venit Urdăreanu la mine să-mi spună că Majestatea Sa este foarte impresionată, că având în vedere cele întâmplate (…) Majestatea Sa vrea să vină să mulţumească soldaţilor. Le-am spus imediat soldaţilor să încheie hainele, erau transpiraţi.... şi ne-am trezit cu Carol în vagonul gărzii, la intrarea în vagon. Soldaţii pe culoar. Şi eu... Şi Carol a vorbit cam aşa: „Dragii mei ostaşi, în aceste momente atât de tragice din viaţa mea, acum când părăsesc pentru totdeauna pământul ţării mele, o singură satisfacţie am: faptul că garda mea nu m-a dezis, garda mea nu m-a trădat! Aţi fost alături de mine în aceste momente grele. Eu vă mulţumesc! Vă mulţumesc tuturor!..” A dat mâna cu fiecare soldat, şi vă rog să credeţi că nu exagerez cu nimic, îi curgeau lacrimi pe ambii obraji...

Ne-am despărţit. Vagonul nostru a rămas în Velika Kikinda, iar trenul lui, aşa ciuruit de gloanţe, a plecat spre Elveţia.

[R152 /Arhiva de Istorie Orală – Radio România; înregistrare realizată de prof. Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, 26.01.1983]

Share