ALEXANDRU VLAHUŢĂ - 154 de ani de la naştere

A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale,
Le văd în frunzele pălite
Şi-n pustiirea de pe vale.

De-a pururi sta-vor troienite,
Sub vremea ce s-aşterne-n pale,
A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale !

Copac, când zile fericite
Îţi vor întoarce iar din cale
Podoaba ramurilor tale,
În noapte-or sta mai adâncite
A mele visuri risipite!

Alexandru Vlahuţă, A Mele Visuri...

---

Scriitorul Alexandru Vlahuţă s-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleşeşti, a făcut şcoala primară şi liceul la Bârlad, susţinând examenul de bacalaureat la Bucureşti în 1879.

Apoi a urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, pe care le-a părăsit din cauza situaţiei materiale precare. A fost institutor şi apoi profesor la Târgovişte. Din 1884 până în 1893 a lucrat ca profesor în câteva instituţii de învăţământ bucureştene: şcoala normală a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”.

În 1888 a fost revizor şcolar pentru judeţele Prahova şi Buzău. Cinci ani mai tarziu a editat revista Vieaţa care avea să existe doar trei ani. La începutul secolului XX, Alexandru Vlahuţă a scos împreună cu poetul George Coşbuc o nouă revistă, Semănătorul (1901). În acest timp, scriitorul era referent la Casa Şcoalelor.

De la debutul său din 1886 cu un volum de nuvele, Vlahuţă a publicat aproape în fiecare an proză (amintiri, povestiri), până în 1908. Cea mai cunoscută scriere a sa în proză este România pitorească, apărută în 1901. Ca poet a fost aproape la fel de prolific: 1887 Poezii; 1894 Poezii vechi şi nouă; 1895 Iubire; 1904 şi 1909 alte două volume de poezii, iar în 1911 La gura sobei.

În timpul primului razboi mondial Alexandru Vlahuţă a locuit la Iasi apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceştia a fost Vasile Voiculescu.

Începând cu anul 1885 când sora sa Elisabeta Străjescu, calugăriţă la Agapia, a construit o căsuţă de lemn cu cerdac pe o coastă de deal din apropierea mănăstirii, scriitorul Alexandru Vlahuţă a început să vină în timpul verii acolo pentru a se odihni. Uneori şi-a adus şi prietenii, printre care se afla Nicolae Grigorescu, cel care a pictat biserica mănăstirii. Astăzi casa de la Agapia este muzeu memorial, ca şi locuinţa sa din Bucureşti.

În arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune există o înregistrare foarte valoroasă în care se pastrează încă vie amintirea profesorului şi pedagogului Onisifor Ghibu despre scriitorul şi ziaristul Alexandru Vlahuţă pe care îl cunoscuse în primii ani ai secolului trecut.

---

"Pe Alexandru Vlahuţă l-am cunoscut tot din lectură: ca elev în clasa a VII-a şi a VIII-a la Liceul din Braşov, am dat pestre proza lui Vlahuţă care m-a coleşit prin umanitatea adâncă a subiectelor, şi care mi l-a făcut pe Vlahuţă să fie unul dintre din autorii preferaţi în lecturile mele.

De întâlnit, l-am întâlnit pentru prima oară în 1905 în casa lui Iorga, când acesta m-a prezentat prietenului său Vlahuţă ca pe viitorul mitropolit al Ardealului, ceea ce pe mine m-a surprins extraordinar şi nu ştiam cum să scap din această situaţiune în care mă băgase Iorga.

Mai târziu, l-am întâlnit din nou în seara zilei de 13 martie [1906], după busculada care avusese loc la Teatrul Naţional, pusă la cale de studenţi împotriva reprezentaţiei, de către anumiţi iubitori ai literaturii franceze, a unei piese bulevardiere din Paris.

După aceea nu l-am mai întâlnit decât târziu de tot, în 1918, când el era refugiat la Bârlad şi eu eram refugiat la Chişinău, când am scos din gazeta mea Ardealul un număr închinat armatei române care venise în Basarabia să asigure liniştea cetăţenilor şi să asigure depozitele de alimente şi de arme ale aliaţilor, aflate pe teritoriul Basarabiei. Am făcut un număr special al Ardealului din care Vlahuţă a reprodus unul sau două articole de-ale mele, dar care nu erau semnate de mine - eu semnasem deasupra tuturor articolelor ca redactor al gazetei -, într-un calendar al Bârladului, un calendar care este un document foarte autentic al greutăţilor teribile prin care trecea toată naţia românească atunci (...).

În reproducerea articolelor mele, mi-a dat o oarecare satisfacţie, care mai târziu a fost sporită printr-o altfel de atingere a mea de Vlahuţă: după reîntoarcerea din pribegie a refugiaţilor, adică după 1 decembrie [1918], Vlahuţă şi Brătescu Voineşti au luat asupra lor o sarcină foarte grea, de a scoate o gazetă românească de care era mare nevoie, pentru că nu mai apăreau atunci nici Universul, nici Adevărul, nici Dimineaţa, nici alte gazete de mari tiraj pentru marele public. Au reuşit cu ajutoarele pe care au putut să le obţină pe diferite căi, să scoată marele ziar Dacia.

Când se împlinea un an de la unirea Basarabiei, Vlahuţă mi-a trimis vorbă printr-un om de-al lui, prieten de-al meu, rugămintea să scriu un articol comemorativ despre unirea Basarabiei, rugăminte pe care a lansat-o în acelaşi timp şi bucovineanului Ion Nistor, să scrie şi el ca martor ocular al acelui eveniment un articol în numărul festiv de 27 martie [1919]. (...)

Când am avut articolul gata, ne-am dus amândoi în vizită la Vlahuţă să-i predăm noi materialul. Căutam un prilej să-l vedem pe acest mare mag al vremii, deşi aveam faţă de el şi o anumită rezervă, căci omul pe cât era de superior ca gândire şi mai ales ca simţire, avea şi o naivitate copilărească, care nu-l compromite câtuşi de puţin, dar îl caracterizează. În 1917 Vlahuţă a publicat în Neamul Românesc al lui Iorga un articol intitulat „Peste două luni”, asta la câteva zile de la izbucnirea revoluţiei de la Petrograd, în care spunea aşa: „Oameni buni, care aţi suferit toate vicisitudinile războiului, v-aţi lipsit de căminele voastre, de averile voastre, de părinţii voştrii, de copiii voştri, de nevestele voastre, să ştiţi un lucru: peste două luni vă veţi întoarce acasă, în liniştea de odinioară, clădind din nou ţara, aşa cum a fost. Revoluţia rusească este o minune a istoriei. Ea aduce pe pământ dreptatea, pacea, liniştea. Să fim fericiţi că am apucat aceste vremuri, şi în două luni de zile să ne vedem cu toţii la locurile noastre...” N-a fost un prooroc prea fericit, pentru că pacea mult aşteptată, nici în ziua de azi n-a coborât din cer!

Am fost la Vlahuţă cu articolele. L-am găsit bolnav. Ne-a primit totuşi. Vorbea destul de greu, căci l-am găsit suferind greu de o boală care l-a şi răpit peste câteva săptamâni după aceea. Ne-a mulţumit foarte frumos şi ne-am despărţit de el.

Dar, înainte de acest moment s-a mai petrecut ceva, ceea ce trebuie să înregistrez aici: ministrul de instrucţie al vremii, doctor Constantin Angelescu care era profesor de chirurgie, fusese o vreme ministrul al Lucrărilor Publice, în 1916 (...), acum era ministrul Cultelor şi Instrucţiunii. Sfătuit de sfetnicii lui, a luat o hotărâre foarte frumoasă, să înfiinţeze la Bucureşti o mare revistă lunară care să întrunească toate problemele vremii, prezentate şi reprezentate prin oamenii de cultură aleşi din toate domeniile vieţii. Revista avea să se numeasca Ramura, titlu dat de Vlahuţă care fusese desemnat ca director al revistei. Erau, cred, cinci secţiuni, cu câte patru sau cinci membri în comitetul de conducere. Între ele era şi o secţiune pedagogică sau şcolară, nu ştiu cum se numea, din care făceau parte Rădulescu Motru, G. Antonescu, Rădulescu Pogoneanu şi Onisifor Ghibu. La alte secţii erau alţii... Enescu la secţia muzicală şi aşa mai departe. Revista s-a tipărit, primul număr avea ca director pe Vlahuţă. Numărul 2 nu ştiu sub ce direcţie a apărut - înte timp Vlahuţă murise...

[R 39, Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune; înregistrare realizată de dr. Octavian Ghibu, fiul profesorului Onisifor Ghibu, 1972]

Share