ION NESTOR - 107 ani de la naştere

Ion Nestor a fost unul dintre cei mai importanţi istorici şi arheologi români din secolul XX. S-a născut la Focşani la 25 august 1905, şi-a făcut studiile secundare în oraşul natal şi pe cele universitare la Bucureşti, la Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia filologie clasică. S-a specializat apoi în studiul preistoriei la Berlin şi Marburg (1928 – 1932), după care şi-a susţinut doctoratul cu o sinteză despre preistoria României, lucrare distinsă de Academia Română cu premiul „Vasile Pârvan”.

Întors în ţară, arheologul Ion Nestor a desfăşurat o intensă activitate în cadrul Muzeului Naţional de Antichităţi (Institutul de Arheologie din Bucureşti), coordonând în decursul anilor cercetările de pe şantierele arheologice de la Glina, Sărata Monteoru, Zimnicea, Glăvăneştii Vechi, Corlăteni, Suceava, Dridu, Bratei, Păcuiul lui Soare.

Din 1945 a desfăşurat şi o prestigioasă carieră didactică la Universitatea din Bucureşti. Prin cercetările şi studiile întreprinse, Ion Nestor a avut contribuţii majore în domeniul periodizării culturilor neolitice şi eneolitice, a perioadei de tranziţie spre epoca metalelor. La 2 iulie 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Aprecierea din partea cercetătorilor străini s-a concretizat prin alegerea sa ca membru al Institutului Arheologic German, al Societăţii de Arheologie din Iugoslavia, al Consiliului permanent al Uniunii Internaţionale de Ştiinţe Pre şi Protoistorice, al Uniunii Internaţionale de Arheologie Slavă.

Cercetător erudit, profesor exigent, om cu o personalitate puternică, Ion Nestor a lăsat o amintire de neşters asupra celor din preajma sa. O dovadă în acest sens stau mărturiile aflate în Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune, mărturii ale unor foste studente devenite ele însele profesori şi cercetători de o înaltă ţinută ştiinţifică: Eugenia Zaharia şi Zoe Petre.

ZOE PETRE, istoric

"Am avut parte de o galerie de profesori de nivel mondial, fără nici o discuţie, la data aceea, cel puţin, cu o concentrare de mari profesori cum nu avusese niciodată Facultatea de Istorie de până atunci şi cum nu avea să mai aibă de atunci încolo. Extraordinari!...

În rândul întâi era Ion Nestor, o minte de o subtilitate dialectică rarissimă... mama zicea că are o inteligenţă ca de diavol şi aşa avea, avea ceva drăcos în el. Mama îl cunoştea din tinereţe, că venea la Societatea Numismatică, la bunicu-meu. Şi asta l-a caracterizat, adică punctul lui forte cel mai pregnant era analiza critică. Aşa-şi făcuse teza de doctorat cu Stadiul cercetărilor de preistorie în România care a fost un monument de evaluare critică a generaţiei anterioare Pârvan, Andrieşescu, şi care a fost punctul de pornire al arheologiei româneşti, de la sfârşitul anilor ‘30 încolo.

Mi-aduc aminte din anii mai mari: în anul V am făcut cu el un curs special de arheologie prefeudală care, în genere, se desfăşura în felul următor: aveam cursuri ca de obicei, două ore de câte 50 de minute. În prima oră şi jumătate, profesorul Nestor construia un model inteligibil al unei perioade, al unei culturi, al unei situaţii date – extrem de convingător! -, după care, în restul de timp care rămânea, făcea praf din construcţia asta! Dar necruţător!... şi pleca acasă. Şi ne lăsa cu toate iluziile spulberate şi data viitoare o luam de la capăt cu altceva. Niciodată nu l-am văzut spunând: “asta e...” Spunea “asta e”, doar ca să treacă la capitolul destructiv, ceea ce, cum să zic, pentru el poate n-a fost cea mai fericită dintre formele de cercetare. De asta a şi scris puţin, nu pentru că era perfecţionist numaidecât, ci pentru că natura lui era mai degrabă critică. Dar pentru noi a fost un exerciţiu extraordinar! Pentru că şi chiar această alternanţă de entuziasm şi disperare, îţi deschidea un drum în judecata istorică absolut incomparabil cu oricare altele."

[Arhiva de Istorie orală a Radiodifuziunii Române, interviu realizat de Octavian Silivestru, 3 februarie 2012]

EUGENIA ZAHARIA, arheolog

"Profesorul Nestor ne-a luat în aşa fel la lucru pe şantier, patru ani de zile, fără nici o obligaţie din partea şantierului, adică nici o cheltuială; ne duceam pe cheltuiala noastră şi ca drum, şi ca întreţinere şi ca tot. După ce s-a convins că ne-am ataşat cu adevărat şi că putem lucra, adică corespundem cerinţelor lui, din ’45, abia în 1951, la 1 iunie, ne-a numit asistenţi la Muzeul Naţional de Antichităţi, adică intram practic în funcţie. Eram nu prima generaţie, dar a doua, de fete care lucram în domeniul arheologiei, deoarece arheologia necesita nu numai lucru de birou sau de muzeu, ci necesita şi o experienţă şi o cercetare pe teren (...).

Lucram 10 ore: 7 dimineaţa-12, 2 până la 7 seara. Nu-l interesa cum îţi rezolvai celelalte probleme, până la alcătuirea colectivelor care au început abia din ’48 când această cercetare a intrat în cadrul Academiei. Dar până atunci, nu şi nici după aceea, în forma de colective în care s-a lucrat, şi atuncea, în primii ani, s-au lucrat tot 10 ore pe zi, considerând că este o muncă sezonieră care nu se poate face iarna şi atuncea se justifica necesitatea de a lucra cât mai mult, adică pe zi lumină.

Atât de intransigent era cu totul, nu puteai să întârzii, nu puteai să te abaţi sub nici un motiv; încât, colegul nostru mai mare, Vlad Zirra, în 1948, [pe când] lucram împreună în acest prim colectiv arheologic organizat la Zimnicea - era un şantier de cercetare privind perioada getică; prezent a fost tot institutul şi un număr de tineri în formare, cum eram noi... Cu două zile, parcă, înainte de 15 august, de Sfânta Maria, Vlad Zirra avea în familie hotărâtă ziua lui de căsătorie şi când l-a anunţat pe profesorul Nestor că urmează să plece pentru că viitoarea lui soţie este venită în Bucureşti – doamna era doctoriţă – i-a reproşat foarte aspru, foarte sever, cum, fără să întrebe, şi-a hotărât ziua căsătoriei în plină campanie de săpături! Încât, iacă până unde mergea severitatea lui...

Sau, mie mi s-a întâmplat odată să am un granulom şi să-mi scot o măsea. În ziua aceea n-am putut veni şi a trimis o colegă să vadă ce s-a întâmplat cu mine. Şi răspunsul, când a aflat că a fost un granulom, o operaţie, o măsea extrasă, [a fost]: “Acuma şi-a găsit, când avem de lucru mai mult?!” Adică mergea până la forme de neconceput, chiar o îmbolnăvire sau un act important din viaţa ta, trebuia pus pe plan secundar în raport cu arheologia, atât era de sever!"

[C418, Arhiva de Istorie orală a Radiodifuziunii, interviu realizat de Silvia Iliescu, 14.11.1996]

Share