Neagu Djuvara la 96 de ani

S-a născut la Bucureşti la 18 august 1916, într-o familie de origine aromână aşezată aici la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni de seamă.

Studiile le-a făcut la Paris unde a obţinut licenţa în istorie la Sorbona, în 1937, şi doctoratul în drept, în 1940. În 1972 avea să obţină tot la Sorbona doctoratul de stat cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea cunoscutului sociolog şi filosof Raymond Aron.

În primul război mondial a participat la campania din Basarabia şi Transnistria (iunie-noiembrie 1941), fiind rănit pe frontul de la Odessa.

Întors în ţară, în mai 1943 a intrat prin concurs la Ministerul de Externe. Chiar în dimineaţa zilei de 23 august 1944 a fost trimis curier diplomatic la Stockholm, o misiune în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. A rămas acolo ca secretar de legaţie până în septembrie 1947 când Ministerul de Externe de la Bucureşti a fost preluat de comunişti. Ştiind ca la întoarcerea în ţară ar fi fost trimis în închisorile politice, a decis să rămână în exil, stabilindu-se la Paris.

Printre românii din emigraţie a fost foarte activ: a fost secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români de la Paris, redactor la emisiunile în limba română de la Radio Europa Liberă – München, secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I”, secretar general al Casei Româneşti de la Paris (1984 – 1989).

În 1961 a plecat în Africa, în Republica Niger, unde a stat 23 de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al ministerului nigerian al Afacerilor Străine. Concomitent, a fost şi profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey.

După întoarcerea în România în 1989, a fost profesor asociat la Universitatea din Bucureşti. Astăzi este membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti.

Profesorul Neagu Djuvara a publicat în principal studii despre istoria României şi a poporului român, în unele afirmând că anumite părţi ale istoriei au fost prea mult accentuate sau suprimate cu scopuri de propagandă: Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne; O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri; Amintiri din pribegie; Există istorie adevărată?; Thocomerius-Negru Vodă, un voievod de origine cumană la începuturile ţării româneşti; Războiul de şaptezeci şi şapte de ani (1914-1991); Ce au fost boierii mari în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX).

Arhiva de Istorie Orală a Radiodifuziunii păstrează mai multe interviuri acordate în timp de profesorul Neagu Djuvara, mărturii edite sau inedite privind viaţa sa despre care Andrei Pleşu spunea: “Nu e suficient să spui că a trecut prin multe. A trecut prin tot”.

Neagu Djuvara: “Intrarea mea în Ministerul de Externe a fost un accident. În două cuvinte, eram întîmplător bun prieten cu Camil Demetrescu care intrase cu vreo 5-6 ani înainte în minister. Avea deja o poziţie interesantă ca subdirector al Cifrului şi Cabinetului, era un om cu un caracter extraordinar şi a dovedit-o mai târziu făcând 16 ani de închisoare în care nu a vrut să facă nici cea mai mică compromisiune: a făcut 16 ani de închisoare, închis singur într-o celulă, fără hârtie să scrie, fără carte să citească, fără persoane.... izolare completă!

Întâmplarea a făcut că el a întâlnit pe soţia mea pe stradă într-o zi din primăvara anului 1943 şi i-a spus: “France, ştii că peste câteva saptămîni este primul concurs de mai mulţi ani la Ministerul de Externe? De ce nu se prezintă Neagu?”. Nevastă-mea s-a întors acasă şi mi-a spus: “M-am întâlnit cu Camil pe Calea Victoriei şi iată ce mi-a spus...” Eu eram în momentul ăla ofiţer de rezervă., fusesem pe front în Basarabia şi Transnistria, până la Odessa, cu Regimentul 6 “Mihai Viteazul”, regimentul fusese totalmente distrus în atacurile împotriva Odessei, şi era acum în refacere la Bucureşti. Aşa că timp de doi ani a fost în refacere la Bucureşti şi eu eram ofiţer - instructor de recruţi, eram sublocotenent. Aşadar, gândul îmi era departe de diplomaţie, de aproape trei ani eram în armată, devenisem un fel de ofiţer de carieră. Dar în timpul nopţii îţi vin gânduri...

A doua zi mi-am zis: “Poate Camil are dreptate, noi pierdem războiul în momentul de faţă!” - chiar în ‘42 eram cu toţii convinşi [că vom pierde războiul]. De la Stalingrad încolo nu mai erau şanse ca Germania să câştige. Nu eram antigerman în momentul acela deloc şi sufeream să văd că se pierde războiul. Acuma mi-am schimbat ideile, îmi dau seama că o victorie a Germaniei împreună cu noi ar fi fost o catastrofă mondială (...).

Eu vroiam să fac o cariera universitară. Pentru asta îmi trebuiau ani şi ani de zile pentru un alt doctorat, făcusem deja un doctorat în drept şi o licenţă în istorie, dar vocaţia mea era către istorie şi către un doctorat în istorie la Paris. Mi-am dat seama că am pierdut războiul, că nu voi mai avea cu ce [să mă întreţin], decât ca funcţionar. Mi-am zis: “Hai să intru in Ministerul de Externe” - era cea mai puţin plicticoasă din meseriile pe care le pot face, pentru ca să am totuşi capul liber ca să mai citesc, să lucrez...

Când am intrat în minister, eu am crezut că iau un fel de poliţă pentru viitor, adică atunci când se va termina războiul voi intra în diplomaţie (...). Inutil de a vă spune că colonelul Regimentului 6 “Mihai Viteazul” care nu mă iubea deloc, când i-am cerut câteva zile ca să pregătesc un concurs, mi-a acordat “generos” cele două zile de Paşti! Duminică şi luni, atâta am avut.Nu m-am dus la regiment în cele două zile de sărbătoare ca să mai răsfoiesc nişte cărţi, că de trei ani de zile nu citisem o carte... asta mi-a fost pregătirea! Şi pe urmă am avut liber în ziua concursului.

Camil Demetrescu, din prietenie sau din preţuire pentru mine, a făcut să fiu afectat la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, singura din minister care avea putere la Statul Major să desconcentreze pe funcţionarii ei. Aşa că într-o bună zi, pe când eram la regiment, vine un tânăr ostaş cu un bilet : “Vă cheamă domnul colonel...” [Domnul colonel] îmi arată o hîrtie de culoare - nu mai ştiu dacă era verde sau roz - şi-mi spune: “Neagu Djuvara, sunteţi desconcentrat”. Deci a fost cu totul o surpriză!

Am fost afectat de la început la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului.(...) În momentul acela mai era în picioare Palatul Sturdza, acolo se găsea sediul Direcţiei Cifrului, pe când în clădirea mare, din Piaţa Victoriei, care era terminată de un an-doi, erau celelalte servicii ale ministerului, inclusiv birourile. (...) Numai telegramele treceau pe la noi, iar nu anumite rapoarte. Întâmplarea face însă ca Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului a devenit direcţiunea cea mai importantă din momentul când, patronat de rege şi iniţiat de şefii celor două mari partide tradiţionale, adică ţărăniştii şi liberalii, s-au hotărât să se facă negocieri cu Aliaţii peste Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, sperând mai întâi să facă negocieri numai anglo-americanii, care de la început au răspuns tuturor : “Adresaţi-vă ruşilor, adresaţi-vă ruşilor!” (...) N-aş putea acum să rememorez exact data, dar Frederic Nanu, ministrul nostru la Stockholm, cu el ştiu că s-au început tratativele cu ambasadoarea Uniunii Sovietice, cu doamna Kollontai. Câteva luni după ce am intrat eu în minister erau deja în curs acele telegrame, că-mi aduc aminte că am avut şi eu a le cifra sau descifra. Dar de atunci începuseră deja şi celelalte, adică cele paralele, chiar la Stockholm se duceau două negocieri, acele negocieri începuseră înainte de intrarea mea în Ministerul de Externe. Şi, după câteva luni de când eram acolo, din cauza încrederii pe care Camil Demetrescu o avea în mine, am fost chemat să particip şi eu la cifrarea sau descifrarea telegramelor acestora care nu ajungeau la cunoştinţa Ministrului de Externe, deci era un act foarte grav care ar fi putut să ne coste plutonul de execuţie, dacă într-adevăr cei doi Antoneşti ar fi avut cunoştinţă exactă de ce se făcea, sau dacă nemţii ar fi pus mâna pe putere, cum au făcut în Ungaria un an mai tîrziu.

Telegramele care erau trimise la Stockholm pentru tratativele iniţiate de opoziţie erau recepţionate de Gheorghe Duca, numărul 2 al Legaţiei. (...) Şi Antoneştii au încercat anumite contacte, de pildă prin Gheorghe Barbul, care era ataşat de cabinet la mareşal pentru afacerile cu străinii. [Gheorghe Barbul] a scris o carte bună, care a avut succes în Franţa acum 25 de ani şi care se cheama “Al treilea om al Axei”. Îi ia apărarea lui Antonescu, dar ineresant este că - eu îl cunosc bine! - şi-a modificat foarte mult atitudinea în ultimii 30-40 de ani de când a văzut alte documente, îşi dă perfect seama că Ion Antonescu a greşit în felul cum a dus tratativele. El a fost unul dintre cei care a încercat nişte contacte cu americanii la Madrid, deci Antonescu încerca pe ici, pe colo. Cel mai bun canal a fost cel care s-a deschis la Stockholm cu Frederic Nanu, la dorinţa sovieticilor, este singurul care a avut urmări, adică singurul prin care s-a ajuns la nişte propuneri concrete din partea sovieticilor. Noi am cerut ceva ameliorări, scăderea de pildă a volumului despăgubirilor de război; Antonescu ţinea absolut să existe câteva judeţe din ţară unde guvernul nostru să nu aibă armată de ocupaţie... toate chestiile astea au fost în principiu admise de sovietici pe “canalul Nanu” (...). Sovieticii au vrut să dea convingerea românilor că numai cu ei trebuie tratat şi deci au acordat lui Nanu anumite avantaje pe care nu vruseseră să le dea la Cairo faţă de anglo-americani, asta e foarte interesant!

Acuma ajungem la faza finală: Nanu transmite aceste ultime propuneri sovietice la Bucureşti în prima jumatate a lui iunie, între 1-15 iunie, el trimite aceste ultime condiţii sovietice. Guvernul lui Antonescu n-a răspuns niciodată. De aceea faimoasa... telegramă [de la Stockholm]!

Acuma, nu uitaţi un lucru: eram vreo 8-9 tineri diplomaţi - numai diplomaţi erau la Direcţiunea Cifrului -, eram relativ mulţi, aveam o gramadă de telegrame care veneau de peste tot şi care de multe ori erau lipsite de interes. Deci noi aveam un teanc întreg de telegrame pe care trebuia să le cifrăm şi aceste telegrame secrete, mai secrete decât celelalte. Mai întâi, nu toţi dintre noi ştiau despre tratativele opoziţiei, ştiam numai vreo doi-trei. Era Ciurea, cu mine, binenţeles Camil Demetrescu şi am uitat să vă vorbesc despre cel care era deasupra lui Camil Demetrescu, era şeful Cifrului şi Cabinetului, Niculescu Buzeşti, care a jucat un rol pozitiv fiindcă a devenit imediat după 23 august ministru de Externe. Dar un om pentru care am avut un adevărat cult era secundul lui, Victor Rădulescu Pogoneanu. Pogoneanu era la curent cu telegramele trimise de opoziţie, fiindcă el în fond era creierul acestor negocieri alături de Niculescu-Buzeşti şi la nivelul practic al cifrărilor el era omul care primea totul şi trimitea totul. În principiu, orice telegramă cifrată venită trebuia să fie trimisă ministrului de Externe prin intermediul secretarului general, care era domnul Davidescu, dar aceste telegrame nu erau arătate secretarului general, care nu a ştiut de existenţa lor luni şi luni de zile. Pogoneanu a fost nu numai la curent în minister cu telegramele, dar a şi participat la intrunirile de la Buftea. Parcă mă văd într-o noapte, ajutîndu-l să se urce în maşinuta lui ca să meargă la castelul lui Barbu Ştirbei de la Buftea unde se întâlneau Maniu, Bratianu (...).

Despre negocierea de la Stockholm am cunoştinţă oarecum directă. S-a zvonit şi continuă să se creadă în anumite cercuri - dovada că filmul Oglinda pune de două ori în gura lui Antonescu replica: “De la Stockholm a venit ceva?”- nu era nimic de venit de la Stockholm! Antonescu nu putea să spună una ca asta, fiindcă nu era nimic de venit de la Stockholm! El trebuia să dea un răspuns Stockholmului! Nu se ştie exact de unde a pornit această informaţie, poate din faptul că Gheorghe Duca a cifrat o telegramă în ziua de 23 august, după ce o văzuse pe doamna Kollontai, pentru a grăbi opoziţia de a trimite un reprezentant peste liniile româneşti, în persoana generalului Aldea. Dar nici nu am garanţia că această telegramă a plecat, fiindcă Duca, în jurnalul lui spune lucrul următor: “La 9 seara am terminat de cifrat împreună cu Sandu Ghica - care era primul secretar de Legaţie - am terminat cifrarea convorbirii mele cu doamna Kollontai”, asta o spune la ora 9 seara. S-a dus oare cu ea atunci la poştă?! Nu ştiu!... Fiindcă la 10 seara scrie : “Aud acum, am primit un telefon, am auzit la radio că la Bucureşti lovitură de stat, regele l-a arestat pe Antonescu”. Deci, dacă a existat o telegramă - şi încă o pun la îndoială! - ar fi venit de la Duca, filiera opoziţiei, şi n-ar fi venit decât pe 24. La 23 august n-a existat nici o telegramă de la Stockholm care să fi fost tăinuită de Niculescu-Buzeşti, după cum se zvoneşte acuma. Este o legendă şi este o legendă care să pună în capul opoziţiei un fel de împiedicare de a-l lăsa pe Antonescu să facă pace.

Cred că sunt ultimul care am fost primit în audienţă de Mihai Antonescu, pe la 12 noaptea, în noaptea de 22 spre 23 august. Misiunea de a pleca [în chip de curier] o primisem cu câteva zile înainte. Este o poveste extraordinară, fiindcă fusesem de mai multe ori curier, în fond nu-mi venise mie rîndul... Trebuia să plecăm pe 20 august, erau prevăzute la data aceea patru plecări: una la Lisabona, una la Berna, una la Ankara şi una la Stockholm, toate pentru reactivarea convorbirilor cu Aliaţii. În orice caz, erau şi curierate de rutină, trebuia să se transmită rapoarte. Misiunea mea n-a fost una de rutină, din cauză că a intervenit formidabila ofensivă sovietică din 19-20 august '44 în Moldova şi atunci Mihai Antonsecu s-a gândit: “Trebuie să dăm răspunsul lui Nanu la telegrama pe care el o trimisese cu două luni şi jumătate înainte.” Iată ce mi-a spus Mihai Antonescu în noaptea de 22 spre 23 august, instrucţiunile pe care mi le dădea mie pentru Nanu. Nanu trebuia să întrebe pe d-na Kollontai lucrurile următoare: punctul 1 - dacă Rusia este dispusă să reia negocierile. Care va să zică nici nu erau siguri că propunerile sovietice din iunie, cu două luni şi jumătate în urmă, mai erau valabile. [Mihai Antonescu] a revenit apoi pe drept cuvânt asupra acestei chestiuni zicând că este preferabil să nu se mai pună această întrebare, de teamă ca ruşii să nu răspundă negativ. El credea că sovieticii nu se mai ţineau de propunerile lor făcute cu trei luni înainte. Ion Antonescu a revenit: “Nu, nu puneţi întrebarea, le luăm drept bune, propunerile lor...”;

Punctul 2 - dacă condiţiunile Uniunii Sovietice sunt aceleaşi ca în aprilie trecut?! Condiţiunile din aprilie sunt cele pe care le spusese Molotov la radio, că se respectă graniţele României, că nu se atinge de regimul politic... dacă condiţiunile sunt aceleaşi ca în aprilie trecut, guvernul nostru spera ca ruşii să fie înţelegători pentru situaţia României, prinsă cum era în cleştele german şi că o dovadă de bunăvoinţă din partea noastră era faptul, trist în sine dar adevărat, că la acest ultim şoc al armatelor sovietice trupele noastre nu mai luptaseră bine. Vă daţi seama ce-mi spunea Mihai Antonescu?! I-am atras atenţinea că acest argument era o armă cu două tăişuri, neputîndu-se dovedi că această slabă rezistenţă era vrută sau ordonată. Rămânea faptul în sine, constatarea asta oficială a neputinţei noastre militare, care devenea pentru ruşi o invitaţie de a împinge înainte şi de a nu-şi lega mâinile cu un armistiţiu în momentul când capitularea armatelor noastre nu mai prezenta nici un interes strategic. Deci şi la al doilea punct a zis: “Bine, atuncea nu mai spunem asta”. Vedeţi în ce dezorientare mintală era Mihai Antonescu, Ministrul de Externe...

Punctul 3 - Nanu trebuia s-o întrebe pe d-na Kollontai unde şi cum să se ducă negocierile, deci nu era nimic pregătit, “Unde să continuăm negocierile?” eram eu trimis ca să întrebăm. Ar mai fi durat săptămâni de zile... între timp ruşii ajungeau la Cluj!

Punctul 4 - “De asemenea, dacă guvernul sovietic vrea să discute cu un reprezentant al opoziţiei sau dacă cere şi un reprezentant al actualului guvern.” Eu am avut impresia, împărtăşită şi de colegul meu Ciurea care pleca la Ankara şi fusese primit înaintea mea, că domnul Mihai Antonescu care primise o cerere de la domnul Cretzianu, ministrul nostru la Ankara, de a se trimite imediat un delegat la Cairo, ar fi fost gata să plece în persoană să semneze armistiţiul la Cairo, dar că nu i-ar fi fost pe plac să meargă la Moscova. În fond, în ultimul moment săracul Mihai Antonescu a avut un fel de speranţă că o să fie el trimis să iscălească un armistiţiu... pe 22 august! Era insistenţa lui de a spune că “poate că plec eu însumi la Ankara”, deci acea propunere a lui Cretzianu ca să plece cineva din ţară imediat la Cairo ca să iscălească acolo, chiar dacă răspunsul sovietic întârzia. El a prins din zbor această propunere, zicînd: “hai să plec eu!”

L-am întrebat dacă mai era vreme de negocieri prin Stockholm sau Ankara. Mi-a răspuns textual: “Mai este linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, mai este toată Muntenia, mai sunt Carpaţii...” (...) Când s-a văzut dezastrul militar [de pe front], Mihai Antonescu s-a hotărât ca celor doi curieri trimişi la Ankara, respectiv la Stockholm, să li se încredinţeze misiuni speciale de a relua negocierile cu Aliaţii. Deci eu am fost repus pe listă între 20 şi 21 august - şi s-au trimis telegrame ca să ne anunţe sosirea noastră şi la Berlin - ca să fiu primit de la avion şi găzduit şi la Stockholm să fiu aşteptat în ziua de 24 august. Deci, pe 22 august am fost primit de către Mihai Antonescu. Colegul Ciurea înainte mea [a primit] anumite instrucţiuni pentru Ankara şi pe urmă eu am primit alte instrucţiuni pentru Stockholm. Deci am fost primiţi pe rând în acea noapte. Dimineaţă am plecat cu avionul de linie către Viena.

La Viena, am avut multe dificultăţi ca să fiu admis în avionul de Berlin, fiindcă aveam prea multe bagaje. A fost un chin să insist, că sunt curier diplomatic, aşa şi pe dincolo... Şi, în fine, am ajuns la Berlin după masa destul de târziu şi nu era nici un român care să mă aştepte, probabil că Legaţia României nu primise telegrama. Eram disperat, fiindcă închipuiţi-vă în ce stare de stres eram, de presiune, nu dormisem nici o clipă toată noaptea, eram într-o stare de nervi extraordinară, gândindu-mă că mă duc la Stockholm ca să scoatem ţara din război într-un moment de dezastru. Şi văzând că nu sunt aşteptat la ambasadă şi nu ştiam cum o să plec la Stockholm, pentru că ambasada noastră de la Berlin, primind telegrama din ţară, ar fi trebuit să-mi reţină un loc pe avionul din aceeaşi zi sau de a doua zi dimineaţă spre Stockholm, nimic din aceasta nu fusese făcut. Când m-am informat de avionul către Stockholm, primul avion pleca a doua zi dimineaţă la ora 6:00 şi eu nu aveam nici un loc reţinut şi nici nu erau locuri. Am fost pus pe o listă de aşteptare. Şi atunci m-am gândit să dau un telefon la Ministerul de Externe german. În nemţeasca mea cam şchioapă am dat telefon: “Sunt curierul diplomatic român în drum spre Stockholm, nu sunt aşteptat de ambasada mea, vă rog să mă ajutaţi să ajung la un hotel ...” şi la o oră - când deja de vreo 2-3 ceasuri se întâmplase lovitura de stat la Bucureşti, Ministerul de Externe german îmi trimite o maşină militară, parcă o văd, camuflată, care m-a luat şi m-a depus la hotelul Adlon. Mă duc la recepţie, acolo: “N-aveam nici camere, nicio ambasadă română nu a venit...” Eram disperat, ce mă fac acuma, în această zi, cu geamantanele mele de curier diplomatic, fără loc unde să dorm, fără loc a doua zi în avionul de Stockholm.... Atuncea am stat lângă uşă, în holul hotelului şi deodată intră pe uşa hotelului trei români, vorbind tare româneşte între ei. Mă reped la ei: “Domnilor, sunt curierul diplomatic român Neagu Djuvara în drum spre Stockholm...” Ei, veseli: “Vă ajutăm noi, n-aveţi nici o grijă!” Cine erau ?! Se pare că era un student, un tânăr căpitan care era [venit] pentru recepţie de armament, al treilea nu mai ţin minte cine... Şi dumnealor se distrau în seara aceea şi vroiau să petreacă toată noaptea. Eu, în starea care eram, şi nedormit, le-am zis: “Domnilor, eu vă mulţumesc dacă mă duceţi la un hotel!” M-au luat, aveau un Volkswagen, au îngrămădit geamantanele înăuntru, mi-au găsit un hotel destul de mare unde aveau o cameră. Nu vă mai spun cum arăta Berlinul, era ceva apocaliptic! Când te uitai din avion ţi se părea că nici un acoperiş nu mai exista... Parcă erau nişte dinţi cariaţi, înmulţiţi cu zeci de mii, era un peisaj indescriptibil! Străzile erau pline toate de moloz, totdeauna în fiecare zi curăţat, în aşa fel încât o bandă să fie liberă şi făceai slalom... La hotelul ăla mi s-a găsit o cameră şi tinerii mi-au spus : “Vă luăm acuma cu noi, mergem la masă împreună” - vroiau negreşit să mă ia şi pe mine să mă distrez cu ei toată noaptea. Eu, să înnebunesc: “Nu, domnilor, lăsaţi-mă să dorm!” I-am lăsat să plece punîndu-i să-mi jure că vin la 5:15 dimineaţă să mă ia, să mă duc la aeroportul din Berlin, în plin centrul oraşului. Închipuiţi-vă un aeroport care ar fi în Cişmigiu, cam asta era Tempelhof pe vremea aia.

Am dormit cum am dormit, noroc că nu a fost alarmă în noaptea aceea, ca să cobor în pivniţă. M-au trezit cum am cerut eu la 5:15, m-am îmbrăcat în grabă, mi-am coborât geamantanele, pe românaşii mei îi văd venind pe la 5:30 veseli, strigând: “Suntem aici, gata!” Îmi iau geamantanele, le aglomerează pe acoperişul maşinii, pe scări, cum au putut... sosesc, în fine, la aeroport, m-am înscris pe lista de aşteptare... “Da, domnule, este un loc liber...”, m-am urcat în avion, a pornit avionaşul către Stockholm şi dintr-o dată parcă eram în altă lume: lumea îmbrăcată frumos, nişte tineri suedezi rumeni la faţă... eram într-o zonă de pace.

Am sosit la Stockholm şi iarăşi am o surpriză neplăcută: nu mă aştepta nimeni nici la Stockholm. Dar de data asta nu fiindcă nu primiseră telegrama, ci fiindcă ei, dat fiind cu 23 august, au crezut că nici nu mai plecasem. Şi deci nu mă aştepta nimeni. Iau un taxi şi mă duc la Legaţia română. Am sunat la uşă şi mi-a deschis tocmai Alexandru Ghica, vechi prieten care era primul secretar al Legaţiei. A rămas uimit : “Ce cauţi tu aicea, domnule?!” “Cum, ce caut?! N-aţi primit telegrama?” “Dar … nu ştii?!” “Ce să ştiu?” Şi - acolo, pe pragul Legaţiei române de la Stockholm, am aflat de 23 august...

[C 49/ Arhiva de Istorie orală - Radio România. Interviu realizat de Emilian Blînda, 19.02.1994]

Share