Vizita preşedintelui SUA, Richard Nixon, la Bucureşti, 2-3 august 1969

La 2 august 1969 preşedintele SUA Richard Nixon sosea la Bucureşti: era prima vizită a unui preşedinte american în Romănia şi prima vizită într-o ţară socialistă după cel de-al doilea război mondial. Preşedintele făcea atunci un turneu în Asia şi în estul Europei, fiind însoţit de soţia sa, Patricia, de Henry Kissinger, asistent special al preşedintelui şi de un grup numeros de ziarişti.

Oaspeţii americani au fost primiţi la aeroportul Otopeni de Nicolae, Elena şi Zoe Ceauşescu, Sergiu Celac, translator, premierul Gheorghe Maurer cu soţia, ministrul de externe Corneliu Mănescu. Primirea a fost deosebit de călduroasă, mii de bucureşteni au ieşit pe străzi pentru a-l ovaţiona. În cele două zile cât a stat la Bucureşti, Richard Nixon a avut întrevederi cu Nicolae Ceauşescu, a vizitat Piaţa Obor, Muzeul Satului şi Palatul Pionierilor – azi Palatul Cotroceni. Printre numeroşii ziarişti care l-au însoţit pe preşedintele american s-a aflat Mircea Carp, o voce deja cunoscută românilor care ascultau pe ascuns postul de radio Vocea Americii. De altfel, pe atunci Mircea Carp era şeful serviciului românesc la VOA. Timp de trei zile a făcut reportaje care au fost transmise la Washington din studiourile Radiodifuziunii Române, conform înţelegerii dintre Ambasada Americană şi autorităţile de la Bucureşti.

Mulţi ani mai târziu, Mircea Carp avea să-şi amintească cu plăcere acele zile în care la entuziasmul ziaristului se adăuga emoţia reîntoarcerii în România pe care nu o mai putuse vedea ani de zile. Toate acestea dau o savoare deosebită înterviului aflat astăzi în Arhiva de Istorie Orală – Radio România.

---

Care au fost primele dumneavoastră impresii la sosirea în ţară atunci, în 30 iulie 1969, după atâta vreme?

A fost o emoţie deosebită, mă întorceam în ţară după 21 de ani şi desigur nu numai grija întâlnirii cu Securitatea, desigur nu numai posibilitatea de a face parte din delegaţia primului preşedinte american care vizita România, desigur nu numai dorinţa de a vedea ce s-a realizat şi ce nu s-a realizat în ţară în tot timpul absenţei mele, dorinţa de a vedea cum arată oamenii, cum arată locurile, toate lucrurile astea făceau parte din sentimentele mele, din ceea ce mă muncea cu zile înainte (…). Cel mai mult însă mă atrăgea dorinţa de a pune din nou piciorul pe pământul României, de a fi din nou, aşa cum am scris şi în cartea mea de mai multe ori, de a fi din nou acasă, deşi trebuie să recunosc că îmi făcusem o casă acuma şi-n America şi mă simţeam foarte bine în acea ţară primitoare.

Da, am observat în carte că tot timpul, atunci când vă referiţi la România, spuneţi “la noi”, “la noi în ţară”, “la noi”…

Da (…), mai târziu la Europa Liberă şi bineînţeles şi acuma, la apusul vieţii mele, nu vorbesc decât despre “la noi” sau despre “acasă”, pentru că totuşi “acasă” e acolo unde te-ai născut, acolo unde ţi-ai făcut copilăria, educaţia, în cazul meu acolo unde am luptat pe front, acolo unde am stat foarte-foarte puţin la închisoare, spre ruşinea mea, faţă de ceilalţi români care au stat atâţia ani de zile şi care mulţi au murit - şi când spun spre ruşinea mea, vă rog să mă credeţi că nu arunc o vorbă în vânt! -, eu a trebuit să plec din ţară, am fost trimis ca să plec din ţară, dar întotdeauna m-am simţit mic şi umilit în faţa celor care au suferit acasă...

Acum v-aş ruga să faceţi o comparaţie între vizita lui Nixon, pregătirea ei, felul în care s-a desfăşurat şi vizita de mulţi ani mai târziu, din 1975, a lui Gerald Ford. Vă întreb acest lucru pentru că sunt două etape diferite în istoria ţării noastre, sunt două momente distincte...

Da, ai perfectă dreptate, sunt două momente cu totul diferite. Vizita lui Nixon, la începutul lui august 1969, a însemnat prima vizită a unui preşedinte american în România. A însemnat în acelaşi timp un moment de deschidere în relaţiile româno-americane. A însemnat în acelaşi timp însă şi un moment de dezlănţuire a unor speranţe în rândul românilor că această vizită a preşedintelui Nixon va aduce o ameliorare a situaţiei din ţară. Poate că au fost şi unii chiar care s-au gândit la o eliberare a României de sub ocuapţia comunistă.

Aş vrea aici să precizez, mai ales că ştiu că în aproximativ două cronici care s-au făcut în legătură cu cartea mea, a fost exprimată părerea că Statele Unite au lăsat pe români să creadă că vizita lui Nixon înseamnă … mă rog, cum spuneam înainte, poate chiar o eliberare sau în orişice caz o ameliorare simţitoare a situaţiei din ţară. Pot să spun cu toată certitudinea, şi desigur cu tot regretul din acest punct de vedere, să spun cu toată certitudinea că niciodată, nici Nixon, nici Departamentul de Stat, nici Ambasada Americană de la Bucureşti nu au lăsat să se întrevadă câtuşi de puţin că vizita lui Nixon va însemna o schimbare a situaţiei din ţară, ci doar o schimbare a relaţiilor dintre guvernele de la Bucureşti şi de la Washington.

Oricum, mai ales în lumina acestor speranţe neîntemeiate, Nixon a fost aşteptat în ţară cu un entuziasm de nedescris. Poate că unii dintre ascultătorii noştri îşi vor aminti acest lucru, mi-a fost confirmată mai târziu la Ministerul de Extene din Bucureşti informaţia că au ieşit pe străzile Bucureştiului aproximativ un milion de oameni! (…) A fost un entuziasm extraordinar!

Convorbirile care au avut loc între el şi Ceauşescu, convorbiri care au avut la bază o simpatie a lui Nixon faţă de Ceauşescu – şi-am să vă spun numaidecât de ce şi de unde a izvorât această simpatie – Nixon a încercat politic să folosească România ca o blalanţă în relaţiile cu Moscova, ca o trambulină pentru ameliorarea unor relaţii cu Moscova. Personal, cred că preşedintele Statelor Unite de atunci, cu tot respectul, a fost destul de naiv ca să-şi închipuie că Ceauşescu poate să joace un rol atât de important la Moscova! Oricum - asta ştiu precis! - a fost unul dintre motivele vizitei sale.

Spuneam mai-nainte de ce această simpatie… Când Nixon, după ce eşuase în încercarea de a deveni preşedinte al Statelor Unite, în lupta electorală contra lui John F. Kennedy (1960), devenise mai mult sau mai puţin a nobody, un nimeni din punct de vedere politic american, când a încercat să-şi refacă poziţia politică a făcut trei vizite în Europa de Răsărit: la Varşovia, la Moscova şi la Bucureşti. La Varşovia a fost primit rece, la Moscova i s-a întors spatele, la Bucureşti Ceauşescu, simţind probabil ceva, i-a întins covorul roşu. Lucrul ăsta Nixon nu l-a uitat niciodată, iar primirea de la Bucureşti pentru el a fost poate unul dintre cele mai glorioase momente de publicitate – nu politice, dar oricum de publicitate! – în relaţiile sale cu străinătatea.

Gerald Ford a venit în 1975, deci 6 ani de zile mai târziu şi tot la începutul lunii august, singura coincidenţă între cele două vizite. Gerald Ford a venit de la Varşovia unde participase, întâi de la Helsinki, unde participase la conferinţa la vârf a ţărilor din… Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, se oprise la Varşovia, unde fusese primit foarte-foarte frumos, şi pe urmă la Bucureşti unde primirea a fost la fel, foarte frumoasă, dar mult inferioară celei pe care bucureştenii i-au rezervat-o lui Nixon cu 6 ani de zile mai-nainte. Am avut atunci informaţii că însuşi Ceauşescu şi oamenii din jurul lui, amintindu-şi încă de faptul că atâta lume a ieşit pe străzile capitalei, mult mai multă lume decât ar fi dorit sau ar fi permis regimul comunist pe vremea lui Nixon, de data asta au ţinut întreaga primire în frâu, sub controlul lor. Se pare că n-au fost mai mult de vreo 350-400 de mii de persoane, ceea ce, din punct de vedere politic comunist reprezenta… un lucru foarte important, dar nimic extraordinar (…). Cu prilejul călătoriei lui Nixon am transmis de la Radiodifuziunea Română, aşa cum fusese înţelegerea între Ambasada Americană şi autorităţile din Bucureşti. Colegul meu David Lent de la München şi cu mine de la Washington, am fost primiţi întotdeauna de doamna Marcovici Larisa sau Clarisa - îmi scapă în momentul de faţă prenumele - care avea grijă să ne ia de la intrare şi să ne ducă în studiourile respective sau într-o sală, într-o încăpere unde erau birouri şi maşini de scris ca să putem să ne pregătim reportajele de acolo. Şi-am rămas aproape de Radio Bucureşti (…) la toate călătoriile mele de serviciu în România.

[R 739, Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune, interviu realizat de Silvia Iliescu, 25. 11.1997]

Share