Istorie Orală
RSS Istorie Orală

Nicolae Steinhardt - 100 de ani de la naștere

You need Flash player 8 or newer to view this content
>> AUDIO - Părintele Mina Dobzeu
Nicolae Steinhardt - 100 de ani de la naștere


Nicolae Steinhardt:

“Orb, neghiob și strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuși atât de stupid și de neștiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar și păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput și de rătăcit în beznă spre a cugeta – ceea ce pare întru totul conform cu învățătura creștină – că ni se cere să dăm din puținul nostru. Ba am și mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncați de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc. 12, 41-44; Luca. 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuția noastră.

A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux pentru a înțelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva. Și anume: să dăm ceea ce nu avem...” (Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi)


Nicolae Steinhardt, scriitor, publicist și critic literar, s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon de lângă București, într-o familie de evrei.

Între anii 1919 – 1929 a urmat cursurile școlii primare și ale Liceului „Spiru Haret” unde a avut printre colegi pe cei care vor deveni scriitori și filosofi de mare valoare, Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat. După absolvirea Facultății de Drept și Litere a Universității din București, în 1934 Nicolae Steinhardt și-a luat licența, iar doi ani mai târziu și-a susținut doctoratul în drept constituțional.

În 1939 la recomandarea lui Camil Petrescu a început să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale de unde a fost înlăturat în anul următor, în acțiunea de „purificare etnică” a guvernării Horia Sima. A revenit la revistă după 23 august 1944, pentru trei ani în care a avut o intensă activitate publicistică și critică. Perioada care a urmat a fost grea pentru Steinhardt, ca pentru atâția alți gânditori idealiști: a fost dat afară din barou, a fost nevoit să accepte slujbe mărunte, adesea necalificate.

În 1958 a fost arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni: Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti. Cunoscându-i-se relațiile cu aceștia, la 31 decembrie 1959 Nicolae Steinhardt a fost convocat la Securitate unde i s-a cerut să fie martor al acuzării în procesul intentat lor, cu amenințarea că refuzul îi va aduce propria arestare și implicarea în „lotul intelectualilor mistico-legionari”, ceea ce s-a și întâmplat. Condamnarea sa în procesul Noica – Pillat a fost de 13 ani de muncă silnică, sub acuzația „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Din acel moment, viața lui Nicolae Steinhardt avea să ia o altă cotitură, grăbindu-i luarea deciziei de a se boteza în credința ortodoxă. Astfel, la 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, colegul său de celulă ieromonahul Mina Dobzeu l-a botezat întru Iisus Hristos. Ca martori ai tainei botezului au fost doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”.

Episodul primirii botezului în închisoare avea să dea naștere scrierii sale Jurnalul fericirii care reprezintă, după propria-i mărturie, un testament literar. Redactată la începutul anilor ’70 în mai multe variante, lucrarea a fost confiscată de Securitate și apoi restituită scriitorului, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Una dintre variante a fost scoasă pe ascuns din țară și a ajuns în posesia Monicăi Lovinescu care a difuzat-o la Radio Europa Liberă, între anii 1988 și 1989.

Până în 1964 Nicolae Steinhardt a fost în temnițele comuniste de la Jilava, Gherla și Aiud. După eliberare, la insistențele prietenilor săi Constantin Noica și Alexandru Paleologu, a reintrat în viața literară făcând traduceri, eseuri și cronici pe care le-a publicat în revistele timpului.

După moartea tatălui său a hotărât să se retragă la o mănăstire. Constantin Noica îi povestestise despre Mănăstirea „Sfânta Ana” de la Rohia, din județul Maramureș, despre vasta bibliotecă aflată aici, astfel încât în 1978 Steinhardt a vizitat Rohia, pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv, mai întâi ca bibliotecar - cu aprobarea episcopului Iustinian Chira -, apoi ca monah.

La mănăstire a pus în ordine cele peste 23.000 de volume aflate în bibliotecă, s-a integrat în viața monahală, a participat la slujbe, a povățuit pelerinii, a ținut predici. În paralel, și-a intensificat activitatea literară, publicând numeroase volume: Geo Bogza un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului -1982; Critică la persoana întâi -1983; Escale în timp și spațiu -1987; Prin alții spre sine -1988. Aceste scrieri l-au impus ca un eseist de mare valoare al literaturii noastre.

La vârsta de 77 de ani a suferit un infarct și a fost dus la spitalul din Baia Mare, unde s-a stins la 30 martie 1989.
În Arhiva de Istorie Orală a Societății Române de Radiodifuziune se păstrează două mărturii de o excepțională valoare documentară despre botezul lui Nicolae Steinhardt: aceea a părintelui Mina Dobzeu, chiar preotul care l-a botezat în celulă la Jilava, precum și relatarea unuia dintre preoții care au asistat, Nicolae Lupea.
PǍRINTELE MINA DOBZEU:

Cine era împotriva ideologiei materialiste și nu era pentru a susține ideologia aceasta a clasei muncitoare mondiale organizată și mai ales a imperiului acesta sovietic, era prigonit. Iată, ne dă posibilitatea să ne ducem cu gândul în Jilava, unde un grup de intelectuali în frunte cu Constantin Noica, 20 la număr, care aveau clubul lor, care susțineau ideologia creștină și cea a spiritualității tradiționale a poporului nostru și nu acceptau să scrie sau să propage sau să susțină ideologia materialistă, au fost condamnați cu ani grei de închisoare, printre care era și Nicolae Steinhardt, unicul evreu (...).

Eram la închisoarea Jilava prin anul 1960, condamnat cu 7 ani pentru că am denunțat pe Antichristul, așa cum spuneam, sub toate aspectele. Și într-o celulă unde eram eu - era o celulă mică dar aglomerată, cu trei rânduri de paturi suprapuse - și iată că vine în celulă încă un individ timorat, noaptea târziu; și se mai mai auzi încă ușa izbind și zăvorul zdrăngănind, care era destul de îngrozitor! Și intrat în acea celulă cu lumină așa, sumbră, stătea cu bocceaua subsuară și se gândea ce are de făcut, că paturile erau toate ocupate. Stătea și privea. Eu eram la al treilea cat pe un pat și-i fac semn să vie la mine, să se urce. Și el descrie în Jurnalul fericirii așa, momentul acela, cum m-a observat el ca o nălucă, acolo, ridicat, palid și înfășurat cu o cârpă la cap. Și el încearcă ca o maimuță să se urce pe cracă. Și eu zic: “Stai, odihnește-te, să mai dormim puțin...”

Ziua, dimineața, când ne recunoaștem unul pe altul, el a fost impresionat în mod deosebit că n-am schițat nici un gest oarecum de dispreț, de desconsiderare, fiindcă vai!, ce sunt eu, că eu sunt preot, că sunt călugăr creștin, iar el este evreu. A văzut că am respectul cuvenit față de el, mi-era drag de el, un om cu bune maniere și intelectual și s-a atașat mult de mine.

Altceva, un alt aspect ce l-a făcut să se atașeze de mine a fost aceea că, atunci când a aflat pentru ce am fost eu condamnat - era a doua oară - a zis: “Da, acesta a luptat și luptă pentru o cauză și a rămas statornic, rezistent, nu se plânge că vai, ce suferă!...” Și mă urmărea pe mine și s-a apropiat mult de mine, mai ales că știam mulți psalmi din Cartea lui David Proorocul, îi recitam și asculta și el psalmii și se ruga împreună cu mine. Iar altceva mai deosebit, a observat această statornicie și rezistență până la jertfă pentru cauza pentru care sufeream și el a zis: “Da, eu n-am greșit că n-am trădat pe colegii mei!... N-am greșit că am acceptat să sufăr alături de ei, n-am greșit! N-am greșit, că luptăm pentru o cauză bună, pentru ideologia creștină sănătoasă, principii adevărate, bune și drepte și pentru ideologia și spiritualitatea acestui popor român... Deci n-am greșit!” - și vedea în mine un sprijin moral. Și aceasta l-a făcut să aibă mai multă încredere în sine și să zică: da, sunt pe linia cea bună și sănătoasă, de demnitate de om, nu un evreu fricos!

În cele din urmă, în una din zile, de-acuma ne mutase din acea celulă în alta unde era o celulă mai mare și erau mulți dintre colegii lui, Constantin Noica, Dinu Pillat, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu și alții, Vidrașcu Emanoil și deci era oarecum o bucurie că s-au revăzut în acea celulă și îmi pune problema să-l botez, că el vrea să moară creștin! “...Condițiile sunt grele în închisoare: mâcarea, mizeria, apa, infecția; eu sunt suferind de o tuberculoză intestinală și nu voi rezista mult, dar vreau să mor creștin!” Și eu am acceptat de prima dată, nu mi-am făcut probleme că vai!, ce se poate întâmpla, că erau turnători printre noi care puteau să informeze administrația și să mai suferim încă și pentru aceasta. A fost foarte bucuros că am acceptat, iar colegii lui, când l-au întrebat: “La ce confesiune te botezi, dacă te botezi?”, el a spus: “La credința ortodoxă, la biserica ortodoxă!” “Atunci te botează călugărul... acolo erau preoți romano-catolici, greco-catolici, ortodocși, pastori de la diferite confesiuni neo-protestante. Și el a făcut o selecție, o alegere frumoasă (...), deci a ales ortodoxia.

Și i-am făcut o pregătire de catiheză așa, mai sumară, timp de vreo săptămână, învățând simbolul credinței, explicând, explicând și Vechiul Testament, cum că Vechiul Testament a fost o îndrumare, o lege, un pedagog care a pregătit omenirea pentru a primi pe Christos (...).

Am hotărât o zi când să se efectueze botezul, 15 martie. Moment potrivit a fost când am ieșit toți la plimbare, iar el a rămas în dormitor pe motiv că e bolnav și eu am avut în vedere ca la întoarcere să fiu primul. Și-aveam pregătit un ibric cu apă, eu aș zice că era cu apă viermănoasă, infectă, așa era, mai ales vara. Și i-am administrat Taina Sfântului Botez, după ce-i făcusem pregătirea înainte, turnând, deci botezul prin turnare: “Se botează robul lui Dumnezeu Nicolae, în numele Tatălui, Amin, și-al Fiului, Amin, și-al Sfântului Duh, Amin!” La cerința dânsului, să rămână cu numele Nicolae, căci Nicu îl chema în numele lui de evreu. Și după aceea în surdină am cântat “Câți în Christos v-ați botezat, în Christos v-ați și îmbrăcat, Aleluia” și alte rugăciuni, pe cât le mai știam noi, am citat din Sfintele Scripturi. Apoi el numește acest botez botez ecumenic, erau preoți romano-catolici, greco-catlici, ortodocși, și-a zis să fie botez ecumenic.

A stat de vorbă și cu ceilalți preoți, cu colegii lui care se bucurau de acest moment. Iar despre mir-ungere care trebuia să i se administreze, n-aveam condiții acolo și l-am sfătuit că atunci când va ieși din închisoare să meargă la părintele Teodorescu, la Biserica Sfânta Ecaterina de la Institutul Teologic, dar au trecut ani și el uitase anume la ce preot. Ne-am despărțit, eu m-am dus în colonie de muncă, în Delta Dunării, în Balta Dunării, iar el a fost transferat la Gherla, la închisoare și ne-am întâlnit de-abia după 4 ani, la Gherla. Iar când a ieșit din închisoare spune că l-a căutat pe părintele Teodorescu, dar nu mai era la Sfânta Ecaterina; s-a dus ocazional la Schitul Darvari și-acolo l-a găsit tocmai pe părintele Teodorescu și de-abia atunci și-aadus aminte că la el îl trimisesem. Și i-a propus să-i facă mir-ungerea și iată că a rânduit o zi și s-a prezentat și cu nașul lui, Vidrașcu Emanoil, care era nașul lui de botez și i-a administrat mir-ungerea.

Mai departe, ne-am mai întâlnit la București cu el, eu de-acuma fusesem o perioadă de 5 ani paroh în Ardeal, apoi, după 5 ani, prin ’71 eram de-acuma la Mănăstirea Sfinții Apostoli, la Huși și el a venit la mine cu dorința să rămână în monahism, în mănăstire. Dar episcopul locului, Preasfințitul Partenie, la vremea aceea mai ales că nu era voie să primim personal în mănăstire, n-a avut înțelegere față de el, iar eu l-am trimis la Preasfințitul Teofil, la Cluj, la Preasfințitul Iustinian, zic: “Du-te la acești Preasfințiți episcopi că o să găsești înțelegere...” Și s-a dus și l-a primit și l-a trimis la Mănăstirea Rohia unde a intrat în monahism, a fost tuns în monahism. Între timp s-a ocupat de biblioteca mănăstirii, a pus-o în rânduială. Ținea legătura cu Uniunea Scriitorilor, a mai scris opere și după aceea, iar în cele din urmă a scris opere religioase, cu conținut religios care era convingerea lui și trăirea [lui] și cu mult duh și spirit de profundă gândire și creație, cum este Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi, acea carte cu 300 de întrebări și poate dumneavoastră le mai știți și pe altele...

[R 746, Arhiva de Istorie Orală – Radio România. Întregistrare realizată de preot Remus Rădulescu, 15.04.1996]

PǍRINTELE NICOLAE LUPEA:

Am stat câteva luni, adică câtva timp, închis cu el,cu Nicolae Steinhardt, cu Alexandru Paleologu, doctorul Al. George, și alte câteva personalități din astea mai importante, și cu mulți alți deținuți, într-o cameră la Jilava. Și acolo mai era preot, un băiat mai tânăr decât mine, îl chema Mina Dobzeu, era călugăr basarabean. Spunea el că e din Schitu Brădicești, raionul Huși. Și că a ajuns acolo din cauză că el a avut niște vedenii pe care, aducându-le la cunoștința ierarhiei lor, ierarhiei bisericii, ierarhia bisericii - și în mod deosebit episcopul Valerian al Orheiului - l-au dat pe mâna Securității! Și acuma era condamnat, nu mai rețin bine, parcă la 7 ani...

Și domnul Nicolae Steinhardt era evreu, cam de 60 de ani după cum îl vedeam eu, că era cărunt și chel și... a luat legătură și cu preotul ortodox, dar a luat legătură și cu mine. Și mi-a spus că uite, el ar vrea să se boteze. Și în dimineața zilei când s-a botezat, a venit la mine la pat, cum ne-am sculat din pat atunci, dimineața, și mi-a spus: ,,Părinte, eu nu sunt de acord cu acțiunea asta împotriva bisericii dumneavoastră! Și nici cu acțiunea... cu colaborarea bisericii noastre cu securitatea în interdicția bisericii dumneavoastră, a bisericii greco-catolice... Dar eu țin să fiu botezat de părintele Mina, pentru că el este ortodox și Alecu - care era de fapt Alexandru Paleologu, care era prieten cu el...- și el e ortodox, și vreau să fiu botezat sub formă ortodoxă, că de bine de rău biserica asta nu e interzisă! Pe când dacă eu aș căuta să practic credința greco-catolică, ar trebui să vin cu dumneavoastră aci, să fim în cult interzis”. Am zis: ,,Bine, domnule Steinhardt...”

Și atunci, el s-a îndepărtat și a mers și i-a comunicat la preotul ortodox, Mina Dobzeu, așa se chema, discuția pe care am avut-o. Ăla a venit la mine, împreună am luat o cană cu apă și amândoi am sfânțit apa aceea, fiecare cu câte o formulă pe care o știam pe de rost din slujbele pe care le celebraserăm noi mai înainte de la sfințirea apei. Că nu aveam cărți...

Ați folosit o formulă mai scurtă?

Formula... de exemplu, mi-aduc aminte că eu am folosit două formule. Am zis: ,,Tu dar, Stăpâne, iubitorule de oameni, vino cu venirea Sfântului Tău Spirit și sfințește apa aceasta! Și dă-i Ei darul răscumpărării, binecuvântarea Iordanului, ca să fie robului tău Nicolae - că așa se numea el - spre iertarea păcatelor, spre vindecarea sufletului și a trupului...”. Și altă formulă, iară, era la sfințirea apei, făceai cruce în apă și spuneai... cu degetele, spuneai: ,,Toate puterile potrivnice să se frângă sub semnul chipului Crucii tale”! Acestea sunt cele două formule pe care le-am folosit eu, și părintele Mina Dobzeu, ce a mai zis și el. Și acuma, cum să-l botezăm, că era cameră de tranziție și era supraaglomerată! Ne-am hotărât așa, că Steinhardt rămâne în cameră, nu iasă dimineața la aer - că ne scotea ca să ducem și să aducem apă, cu balia aia de apă, să ducem fecalele de peste noapte, să le ducem în curte, la un veceu acolo - și ne-am hotărât așa, că voi veni, eu și părintele Mina, vom veni în frunte și el se va arunca la cana care era pe patul de deasupra patului lui Steinhardt - că erau paturi suprapuse și el stătea pe patul de jos, și pe patul de deasupra era cana în care noi sfințisem apa - și eu voi sta la spate și-l voi astupa, ca să nu-l vadă ăștilalți când îl va boteza. Și a turnat... el a venit repede și a luat cana, și a turnat de trei ori câțiva picuri de apă și l-a botezat.

Atunci s-a spus și o rugăciune?

Da, s-a spus formula aceea, dar încet! L-am auzit, că eu auzeam când a zis că ,,...se botează robul lui Dumnezeu Nicolae, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh... acum și pururea și în vecii vecilor, Amin”! și a turnat apa. Și după aceea el a rostit Credo-ul, că noi eram doi preoți uniți atuncea în cameră - mai era un părinte, mai în vârstă ca mine – a rostit Credo-ul în fața noastră, a preoților uniți.

Cine mai era cu dumneavoastră?

Mai era acolo Paleologu...

Deci Alexandru Paleologu a văzut toată...

Eu cred că a știut, că aicea... tocmai că și Steinhardt face o greșeală în cartea sa, Jurnalul fericirii. Și și părintele Mina Dobzeu, când descrie că a avut loc botezul, [spune] ca și când cine știe ce popularitate i s-ar fi dat, dar a fost totul într-o mare taină, nici cei din cameră nu au știut, dar poate că el, la diferiți intimi ai lui, le va fi spus și ăia or știut, și cu siguranță și Paleologu a știut, dar nu au venit pur și simpu ca la un act care are loc, la un botez... Că nu s-a știut!

Înainte ați avut discuții teologice cu Nicolae Steinhardt?

Da! Am mai avut, și am constatat că avea foarte multe cunoștințe teologice. Era aproape ca un preot, bine pregătit. Cunoștea... și vorbea și despre ereticii care au apărut în sânul bisericii de-a lungul timpului, despre arianism, despre Nestorie, Eutihie și alți eretici care s-au perindat în biserică după plecarea Mântuitorului din biserică, după înălțarea lui la cer. Avea multe cunoștințe teologice!

[C 1374, Arhiva de Istorie Orală – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 22 iunie 2001]



Agenția RADOR - 28.07.2012 19:36