Carmen Stănescu, marea doamnă a teatrului românesc, împlineşte 87 de ani

CARMEN STĂNESCU „Am jucat 64 de ani pe scena Teatrului Naţional numai roluri mari...”

Marea doamnă a teatrului românesc s-a născut la 29 iulie 1925 la Bucureşti, într-o familie de intelectuali care i-au cultivat de mică gustul pentru frumos. În 1945 a absolvit Conservatorul Regal de Artă Dramatică unde lucrase cu profesoara Marioara Voiculescu.

Primul rol pe care l-a avut pe scena Teatrului Naţional a fost Ecaterina Ivanovna, din piesa lui Dostoievski Fraţii Karamazov, care i-a adus un mare succes. Era în anul II de Conservator. Remarcată de directorul Teatrului Naţional de atunci, scriitorul Tudor Vianu, a dat concurs pe marea scenă jucând Doamna Clara în Vlaicu Vodă. A fost angajată mai întâi colaborator şi apoi, după terminarea facultăţii, titular la Teatrul Naţional.

A urmat o carieră stralucită, cu roluri memorabile: Miţa Baston - D'ale carnavalului de I.L. Caragiale, 1951; Dona Uracca - Cidul de Pierre Corneille, 1959; Zoe - O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, 1962; Tofana - Patima roşie de Mihail Sorbul, 1965; Ardele - Egoistul de Jean Anouilh, în regia lui Radu Beligan, 2004 şi altele. Pe lângă numeroasele roluri de comedie jucate în regia lui Sică Alexandrescu, Carmen Stănescu a jucat şi dramă: în Comedia de modă veche a lui Aleksei Arbuzov a avut un succes uriaş, iar piesa a avut 1100 de reprezentaţii.

De o ”frumusete solară”, tumultuoasă ca un vulcan în erupţie”, actriţa s-a lansat în film în 1958 cu rolul din Doi vecini, o adaptare a schiţei lui Tudor Arghezi, în regia lui Geo Saizescu. Apoi, la fel de carismatică a apărut în Telegrame după I.L. Caragiale, regia Aurel Miheleş, Gheorghe Naghi, 1959 şi în Bădăranii după Carlo Goldoni, regia Sică Alexandrescu, Gheorghe Naghi, 1960. În anii '70 a jucat şi roluri în filme istorice, în Fraţii Jderi, Muşchetarul român şi Războiul de Independenţă.

Celor peste 30 de roluri de pe scena Naţionalului şi altor zeci de personaje interpretate în filme li se adaugă apariţiile pe micul ecran, alături de Mişu Fotino care i-a fost partener în multe emisiuni de divertisment.

Arhiva de Istorie Orala a Societăţii Române de Radiodifuziune pastrează un interesant interviu pe care talentata actriţă l-a acordat istoricului Octavian Silivestru, despre ceea ce însemna să fii vedetă în “epoca de aur” a comunismului.

---

Când aţi descoperit teatrul?

Carmen Stănescu: Teatrul!.... Ei, eram foarte mititică, aveam şase ani când m-au dus părinţii la teatru, la marele Teatru Naţional, pe bună dreptate numită prima scenă a ţării, Teatrul Naţional din Bucureşti.... şi am vazut acolo nu mai ştiu ce piesa istorică. Şi mi-a plăcut enorm şi am hotarât ca asta va fi viaţa mea, de la varsta de şase ani.... Şi tata m-a aprobat: “Bine, tată, ai sa faci teatru, dar mai intâi să termini şcoala, să fii premiantă. Şi pe urmă o să faci tu ce vrei”. Şi aşa am făcut. Am terminat şcoala şi drept la Conservator am nimerit, unde era doamna Marioara Voiculescu, marea actriţă a Teatrului Naţional, şi m-a luat la clasa dumneaei.

În ce a constat admiterea la Teatru?

Carmen Stănescu: Să spui o poezie, să vadă dacă ai voce, daca înţelegi ce spune poezia.... adică o mică interpretare, cât de mică, era apreciată.

Au fost mulţi candidaţi pe loc? Era concurenţă mare la Teatru atunci?

Carmen Stănescu: Era destul de mare, eu am intrat prin bunăvoinţa doamnei Marioara Voiculescu care a spus: “ E fată frumoasă şi e coplesită de emoţii acum, dar scot eu ceva din ea... că promite, fata.” De ce?! Pentru ca eu m-am bâlbâit, n-am mai ţinut minte poezia pe care trebuia s-o spun, pe care am învaţat-o acasă luni de zile. N-am fost în stare, am avut un lapsus extraordinar! Ea şi-a dat seama şi a spus: “O iau eu, pe răspunderea mea. O încerc un an de zile...” Şi aşa a fost (...).

Directorul Tudor Vianu care era pe vremea aceea directorul Teatrului National, el m-a ascultat într-o “producţie”, aşa se chemau examenele studenţilor care terminau Conservatorul. Şi eu am fost distribuită de Marioara Voiculescu în Fraţii Karamazov, în care “Gruşenka” îşi dătea “producţia”, adica o fată care făcuse patru ani [de Conservator]. Şi mie mi-a dat-o pe Ecaterina Ivanovna, al doilea rol important din Fraţii Karamazov. Rezultatul care a fost?! Ei bine, erau deştept făcute aceste producţii... erau chemaţi mulţi directori de teatru, mulţi actori, să-i vada pe cei care promiteau şi ieseau în viaţa asta. Şi binenteles că a fost şi Tudor Vianu în sală, a pus ochii pe mine, m-a chemat la Teatrul Naţional, a organizat un concurs, la care eu am luat locul I, şi am fost angajată imediat la Teatrul Naţional, ca zilieră, câţiva ani, până terminam Conservatorul. Adică mai aveam 3 ani de Conservator. În 1945 am intrat în Teatrul Naţional...

Am terminat Conservatorul – vorba vine ca l-am terminat! – că eu eram atât de mult distribuită în teatru, ca nu mai aveam timp de Conservator. Şi au trecut anii ăia, şi am rămas în Teatrul Naţional cu roluri superbe: primul rol a fost Ileana Cosânzeana, din Insir-te margarite, de Victor Eftimiu, ăla a fost primul meu rol mare în Teatrul Naţional.

Dumneavoastră aţi avut nişte roluri memorabile în piesele lui Sică Alexandrescu. Cum aţi ajuns să colaboraţi cu acest mare regizor?

Carmen Stănescu: A! ....a ajuns el să colaboreze cu mine!... (râde) Pentru ca m-a remarcat, pur şi simplu. El avea o echipă de comedie, adunată de la teatrele particulare, cum au fost Giugaru, Birlic, şi încă mulţi... cu care el a format o echipă superbă de comedie a Teatrului Naţioanl. Şi i-a ataşat pe aceştia unor actori din Teatrul Naţional. Şi acolo m-a găsit şi pe mine, şi am fost distribuită în D’ale carnavalului, în Miţa Baston şi m-a îndrăgit, m-a acceptat, m-a distribuit şi am rămas în echipa dumnealui până a închis ochii, bietul de el. Mulţi l-am plâns, mulţi l-am regretat, a fost un mare om de teatru, un mare regizor. Şi toate piesele lui aveau succes. Când punea Sică Alexandrescu o piesă, avea succes, mergea la sigur!

Unde s-au turnat aceste piese de teatru filmate?

Carmen Stănescu: ...Cum au fost Bădăranii, Telegramele... care şi azi se prezintă la televizor, cu mare succes... La Buftea! Era faimosul Liviu Popa, scenograful, care a murit la cutremur... era mare de tot! El a organizat decorul la Buftea, pe malul lacului.... în Bădăranii trebuiau şi gondole şi râuri.... şi le-a facut pe toate.

Cum decurgea o zi de filmare? La cât trebuia să fiţi pe platou?

Carmen Stănescu: Foarte devreme, că începea machiajul, încercatul costumelor.... Filmarea propriu-zisă începea pe la 11 – 12.

Nu faceaţi repetiţii înainte?

Carmen Stănescu: Ba faceam, cum să nu?! Făceam... se fixau locurile, momentele, textul, tot-tot, se fixa îaninte. Şi pe urmă, aproape, curgea foarte frumos, şi foarte bine ieşea treaba asta organizată de marele Sică Alexandrescu şi de ceilalţi regizori care erau pe lângă el, [Gheorghe] Naghy şi [Aurel] Miheles. Cu el a lucrat Sică Alexandrescu mulţi ani de zile, tot ceea ce a facut în arta asta a cinematografiei.

Dintre rolurile pe care le-aţi jucat o viaţă întreagă, care v-au fost cele mai dragi, care v-au mers la inimă?

Carmen Stănescu: Îmi aduc aminte de Domna nevăzută de Calderon de la Barca... la care l-am cunoscut pe maestrul Damian Crâşmaru, care nu era maestru pe vremea aia, dar m-am îndrăgostit de el. Şi de ce m-am îndrăgostit?! Că a trebuit să intre urgent în rolul principal, îmbolnăvindu-se Gabriel Dănciulescu. Se juca spectacolul cu mare succes în fiecare seară – asta se petrecea în timpul verii – la Grădina Boema, cu grădini arhipline. Şi l-a rugat maestrul Sică Alexandrescu, care îl iubea şi avea multă încredere în Damian Crâşmaru: “Măi, băiatule, diseară trebuie să intri în rolul ăsta...” - rol greu, rol principal. Ei, a făcut-o! A făcut-o! Nebunul ăsta de băiat a reuşit seara să intre cu succes în acel rol! Şi aşa a rămas în rol până s-a facut bine… pe urma s-a îmbolnăvit Alexandrescu Vrancea, în celălalt rol. Tot aşa, de dimineaţa până seara, “Băiatule trebuie să intri în rolul.... “ şi tot aşa a rămas în piesă. Într-o seară juca un rol, în cealaltă seară juca celalat rol. Şi ne-am îndrăgostit unul de altul. De ce?! Pentru că avea grijă de mine, imi aducea câte un sandvici cu şunculiţă pe la ora 1, eu îl mâncam şi eram încântată. Eram o mâncăciosă pe vremea aia, cum nu mai sunt azi. Dar şi azi mă îndoapă şi îmi dă de mâncare şi se supară când nu mănânc… În fine, e balamuc mare cu mâncarea în casa asta! Şi aşa s-au petrecut lucrurile....

Pe unde se făceau turneele?

Făceam turnee prin tot Ardealul: Braşov, Cluj, Sibiu... da’ unde nu mergeam!? Se făceau cu trenul, cu mai multe vagoane, un vagon restaurant, unde mâncam dimineaţa, la prânz şi seara, alt vagon de cuşete impecabile, cu lucruri curate... mă rog, era un aranjament splendid. Foarte frumoase turenee s-au facut!

Cum era colaborarea cu maestrul Birlic?

Carmen Stănescu: O, excepţional! Dar cine nu se împăca cu nebunul ala de om care avea un haz nebun?! La repetiţii puteai să mori de râs, fiindcă avea atâta haz, că îi deranja repetiţiile maestrului Sică Alexandrescu şi atunci începea bătaia... să fugă de maestrul Sică Alexandrescu care pur şi simplu îl cârpea, atât îi deranja repetiţiile! Noi muream de râs! De-abia aşteptam clipele astea, să faca ceva Birlic şi să-l înfurie pe maestrul! Îl infurie, vorba vine, îl iubea şi-l respecta.... dar aşa era momentul ăsta pe care noi îl aşteptam: să fugă maestrul Sică dupa Birlic.

Dar cu maestrul Giugaru cum lucraţi?

Carmen Stănescu: Era un camarad extraordinar, era mult mai mare ca mine. Şi m-a ajutat enorm când mi-a dat-o pe ‘coana Joiţica din Scrisoarea pierdută, în locul Elvirei Godeanu. Ei toţi jucaseră de 15 ani rolurile şi jucaseră piesa de nu stiu câte ori. Ei bine, Giugaru a fost foarte cumsecade, prietenos, numaidecât mi-a spus nişte lucruri, m-a încurajat şi a ieşit foarte bine până la urmă, dovadă că am ramas în ‘coana Zoe mulţi ani de zile (…)

La Teatrul Naţional aţi avut vreodată probleme la vizionări cu activiştii de partid, cu cenzura?

Carmen Stănescu: N-am avut niciodată. Teatrul a fost acceptat şi iubit de toţi membrii de partid, mari, care erau pe vremea aia. Îmi aduc aminte că primele două rânduri erau ale lor şi erau veşnic pline, adică le plăcea teatrul, categoric!... Se juca cu sala plină, cu acei membri de partid care ocupau primele două rânduri.

Gheorghiu Dej sau Ceauşescu au au fost la spectacolele dumneavoastră?

Carmen Stănescu: Gheorghiu Dej mai mult a fost decât Ceauşescu (...). Ceauşescu nu prea venea la teatru, dar teatrul a dus-o foarte bine pe vremea lui: turnee, fonduri.... un succes... era foarte apreciat chiar de el, dar nu venea el, nu a asistat la specacole. Nu ştiu ce să spun... În atâţia ani o fi fost şi el la vreun spectacol, doua, trei, atât. Cred ca îi era frică lui nevasta-sa, să nu se îndrăgostească de vreo actriţă!... Ei, glumesc acuma... (…)

Aţi vorbit despre regretul dumneavoastră că nu l-aţi ascultat pe maestrul Sică Alexandrescu să jucaţi la Braşov. Profesional vorbind, mai aveţi un alt regret? Un rol pe care să-l fi dorit...

Carmen Stănescu: Pe ăsta l-am dorit foarte mult, pe Madame Sans-Gêne, pentru că eu când am intrat în Teatrul Naţional se juca această piesă. Era jucat, rolul, de o mare actriţă, fermecătoare, Marioara Zimniceanu. Şi eu am fost băgată [atunci] nu chiar în figuraţie, aveam câteva vorbe de spus în acest spectacol, dar îmi plăcea spectacolul, şi mulţi-mulţi ani mi-am dorit să joc Madame Sans-Gêne. Ei, uite nu s-a reuşit! Mihai Berechet îl vroia neapărat musical. Zaharia Stancu nu-l vroia aşa. La Braşov nu m-am dus, la Sică Alexandrescu, nu l-am asultat. Nu l-am jucat, îmi pare rău, şi azi îmi pare rău.

Care este cel mai drag rol, al sufletului dumneavoastră?

Carmen Stănescu: Ei, sunt mai multe.... Unul, pe care l-am jucat foarte de curând, Leul în iarnă …

...cu maestrul Damian.

Carmen Stănescu: Da, cu Damian. O spendoare de spectacol! [regizat de] Petre Bocor, un român stabilit la Vancouver, în Canada. Şi a venit de două ori în ţară să monteze la Teatrul Naţional, tot cu mine şi cu Damian. Am jucat cu el acest Leu în iarnă, o spendoare de spectacol pe care l-am iubit foarte mult câţiva ani de zile! Pe urmă l-a scos Caramitru când a venit director, nu ştiu de ce l-a scos, cu ce l-a deranjat?! Poate cu succesul pe care îl avea!.. Şi Călătorii cu mătuşa mea, o piesă pe care a adus-o el de acolo, din Canada. Foarte amuzantă, în două personaje, o jucam cu Mişu, Mihai Fotino, eu fiind mătuşa lui şi târându-l prin multe ţări, cu multe obiceiuri.... aveam un haz! Că Damian venea foarte des să vadă spectacolul, ca îi plăcea. Pe urmă, am adorat Comedia de modă veche, de Arbuzov. Arbuzov a venit şi a văzut la noi spectacolul şi a spus că cel mai mult i-a plăcut cum a fost montat la noi, la Teatrul Naţional, acest spectacol. Eu eram genială.... (râde), ăsta e adevărul, fără glumă!... şi eu şi Mişu... îl iubeam, de ce?! Avea şi comedie şi dramă şi puteam să mă desfăşor eu în ambele cazuri. Pe urmă a fost Femeia cu bani de Bernard Show. Femeia cu bani, mare succes! Revin la Comedia de modă veche pe care am jucat-o de o mie o suta de ori... vreo şapte ani. Fantastic! Fantastic! Si Femeia cu bani am jucat-o de vreo şase sute de ori. Pe urmă Dulcea pasăre a tinereţii... multe roluri, şi frumoase.

[CD 1913, Arhiva de Istorie Orală - Radio România, interviu realizat de Octavian Silivestru, 16 noiembrie 2011]

Share