Ion I. C. Brătianu | Alexandru Vaida-Voevod | Vasile Goldiș | Vasile Lucaciu | Ștefan Cicio Pop | Miron Cristea | Iuliu Hossu
Regele Ferdinand I al României - Întregitorul de țară (portret)
Visul lui Ferdinand a fost, în egală masură, același cu al milioanelor de români - crearea României Mari prin alipirea Transilvaniei regatului roman.
1914, Ferdinand a devenit Rege al României, la 49 de ani, depunând juramântul solemn și promițând că va fi "un bun român".Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecatoarea țară din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru Romania, Regele Ferdinand, în numai 13 ani de domnie, dintr-un "necunoscut", avea să devina regele României Mari, supranumit fie "Întregitorul", fie "Ferdinand cel Loial", pentru felul în care și-a dedicat viața țării sale. A trecut peste originea sa germană, pentru a urma voința de unitate a poporului său, în timpul Primului Război Mondial.
Visul lui Ferdinand a fost, în egală masură, același cu al milioanelor de români - crearea României Mari prin alipirea Transilvaniei regatului roman. Insa la acea data Ardealul se afla sub stapanire austro-ungara, acolo unde romanii care erau cei mai vechi si cei mai numerosi locuitori ale acelor locuri, nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odata cu declansarea primului Razboi Mondial.
Deși rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand a hotărât, împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 August 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.
În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la București, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populația entuziastă. In anul 1922, pe data de 15 octombrie, printr-o ceremonie spectaculoasa, Ferdinand este incoronat Rege al Romaniei Mari la Alba Iulia, orasul care avea sa traiasca a doua Mare Unire. Ferdinand I a fost martorul realizarii Romaniei Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania si Bucovina de Nord. El a fost cu adevarat un "bun roman" asa cum a jurat in momentul incoronarii sale. Unii istorici insista ca ar fi fost de fapt cel mai stralucit rege al Romaniei, in ciuda faptului ca era o persoana relativ timida si introvertita. Dupa razboi, in ciuda gravei crize economice si a instabilitatii politice, a condus tara pe drumul reconstructiei si al armonizarii administrative. A realizat reforma agrara impartind pamant taranilor, prioritate avand veteranii de razboi si familiile celor cazuti in razboiul pentru reintregirea tarii si a promulgat Constitutia din 1923. In urma acestor masuri, Ferdinand isi adauga pe langa renumele de "Lealul" si "Intregitorul" si pe cel de "Rege al Taranilor".
Autor: Domnica Roșca
Regele Ferdinand I al României | Alexandru Vaida-Voevod | Vasile Goldiș | Vasile Lucaciu | Ștefan Cicio Pop | Miron Cristea | Iuliu Hossu
Ion I. C. Brătianu, un liberal prin excelență
Dominând cu autoritate viața politică a României timp de două decenii, Ion I. C. Brătianu a fost una din cele mai complexe și controversate personalități ale istoriei naționale.
Ion I. C. Brătianu, cunoscut și ca Ion (Ionel) I. C. Brătianu (n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș - d. 24 noiembrie 1927, București) a fost inginer, om politic, președinte al Partidului Național Liberal, membru de onoare al Academiei Române din 1923. Devine membru al Partidului Național Liberal încă din 1895. A condus Guvernul României timp de 12 ani, contribuind direct la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, la legiferarea și realizarea reformei agrare și a celei electorale, la consolidarea statului național unitar român. În momentul în care I.I.C. Brătianu preia conducerea Partidului Național Liberal, în anul 1910, se prefigurează și opțiunea politicii externe a partidului, aceea de a desprinde România de Tripla Alianță și de a o orienta spre Tabăra Antantei, singura orientare politică compatibilă cu idealul major, acela de a uni pe toți românii în granițele aceluiași stat.
Actul de Unire a Transilvaniei cu România de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 încheie procesul de formare a statului național unitar, la care Ionel Brătianu avusese o contribuție majoră. La 29 noiembrie 1918, se constituie un nou guvern liberal, condus de I.I.C. Brătianu, în componența lui regăsindu-se, pentru prima dată în istoria țării, și miniștrii din provinciile istorice românești unite cu Țara - mamă. Acest Guvern ratifică actul de unire a Transilvaniei cu România ( Decretul - lege din 13 dec. 1918 pentru unirea Transilvaniei și a celorlalte ținuturi din Ungaria locuite de români cu Regatul României) și cel al unirii cu Bucovinei cu România ( decretul - lege din 19 dec. 1918 relativ la Unirea Bucovinei cu Regatul României). După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european.
Ion I. C. Brătianu a dominat viața politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-și explice cauzele acestei dominații, toți au căzut de acord că avea o vocație nativă de conducător. Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie. Dominând cu autoritate viața politică a României timp de două decenii, Ion I. C. Brătianu a fost una din cele mai complexe și controversate personalități ale istoriei naționale. El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor și a demnității poporului român.
Autor: Luminița Roman
Regele Ferdinand I al României | Ion I. C. Brătianu | Vasile Goldiș | Vasile Lucaciu | Ștefan Cicio Pop | Miron Cristea | Iuliu Hossu
Alexandru Vaida-Voevod, un intelectual transilvănean patriot
Având rădăcinile conștiinței de neam ancorate în îndepărtata mișcare țărănească de la poalele "Băbghiului" din comuna Olpret, județul Cluj, azi Bobâlna, Alexandru Vaida Voievod a fost un mare apărător al ideii de unitate națională.
Născut la data de 27 februarie 1872, Alexandru Vaida Voevod s-a format în tradiția intelectualității transilvane românești, prin tatăl său, Dionisie, prezumtivul autor al celei mai vechi formulări manuscrise a Memorandumului, prin bunicul său, Alexandru Bohăției, căpitan suprem al Districtului Grăniceresc Năsăud, și prin scurta școlaritate, de numai doi ani, la liceul din Brașov, unde cultura românească a încununat temeinicia educației germane a deschiderii universale dobândite la sașii din Bistrița. Deci școala primară a făcut-o la Cluj, gimnaziul săsesc din Bistrița și liceul românesc de la Brașov. Studiile superioare le-a făcut la Viena, unde a obținut titlul de doctor în medicină, dar nu a exercitat această profesiune decât întâmplător.
În Parlamentul budapestanUn moment de vârf al lui Al. Vaida Voievod în parlamentul budapestan l-a reprezentat demascarea caracterului reacționar ostil antiromânesc al legii școlare a lui Apponi și Berzevisy. La această lege, Al. Vaida Voievod a protestat în parlamentul ungar, spunând: "Votați și această lege, dar ziua și noaptea sună-vă în urechi și neliniștească-vă în conștiință protestul nostru, care este glasul timpului! Și dați-vă seama că omul poate prânzi cu minciuna, dar cina nu poate. Dați-vă seama că spiritul timpului, voința oamenilor e mai puternică decât voința unui ministru, căci ministrul și legea lui azi este, mâine nu va mai fi, milioanele însă și voința lor sunt eterne și nepieritoare".
Sub pretextul că ar fi citit în parlament versuri insultătoare, este eliminat în 1907 și revine în 1910 ca deputat de Făgăraș, până în 1918, cu prestigiul sporit, continuând cu aceeași energie lupta în favoarea românilor. În 1910 întreprinde o vizită de informare la București. Comitetul Executiv al Partidului Național Român, întrunit la Oradea în 29 septembrie 1918, acceptă în acord cu socialiștii o declarație de independență a națiunii române. Tot atunci este constituit un comitet compus din V. Goldiș, I. Maniu, Șt. Ciceo-Pop, I. Suciu și Al. Vaida Voievod. La 18 octombrie încep lucrările parlamentului maghiar. Cu acest prilej, deputatul Vaida Voievod, în calitate de reprezentant al Partidului Național Român din Transilvania, citește Declarația Comitetului Executiv al partidului de liberă dispunere de soarta sa și a poporului român din Ardeal și Ungaria. A urmat Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918, care a consfințit pe vecie Unirea Transilvaniei cu România.
S-a implicat în pregătirea și desfășurarea Conferinței Partidului Național Român din 10 ianuarie 1905 de la Sibiu care a adus triumful noului val activist din care mai făceau parte Iuliu Maniu, Aurel Vlad și Nicolae Comșa. Ulterior, a activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta unde s-a distins ca unul din deputații cu vederi democratice. S-a numărat între apropiații arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austriei și Ungariei. Deși în 1905 Vaida a înregistrat un eșec în prima campanie electorală pentru Parlamentul Ungariei, el a fost ales ca deputat la mai puțin de un an, prin decretarea de alegeri anticipate. A reușit să își păstreze mandatul până în 1918 când s-a destrămat imperiul.
În Parlamentul RomânieiAlexandru Vaida-Voevod a avut o contribuție deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfășurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Național Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca națiunea română din Austro-Ungaria, "liberă de orice înrâurire străină", să-și aleagă "așezarea ei printre națiunile libere". Rezoluția Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegați aleși ai românilor "din Transilvania, Banat și Țara Ungurească" au votat Rezoluția Unirii care "decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România". După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat și s-a numărat între cei patru delegați ardeleni (alături de Vasile Goldiș, respectiv episcopii Iuliu Hossu și Miron Cristea) care au adus regelui Ferdinand I Rezoluția Unirii pentru a fi ratificată.
Deputat în Parlamentul României din anul 1919, ministru secretar de stat al Transilvaniei, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru al afacerilor străine, guvernul său semnează tratatul de pace cu Austria și răspunde pozitiv la propunerea URSS de semnare a tratatului dintre cele două țări. Este ministru de interne în perioada 1928-1930, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru de interne ad-int, al afacerilor străine în 1932, ad-int. la Sănătate, Muncă și Ocrotire Socială și președinte al Consiliului de Miniștri în anul 1930. Ca ministru al industriei și comerțului se pune la dispoziția dictaturii regelui Carol al II-lea, fiind numit secretar de stat, vicepreședinte și președinte al Partidului Național Țărănesc. El cere Partidului Național Țărănesc să militeze pentru principiul "numerus valachicus". În conformitate cu procentul de 80% reprezentat de români "valahi", din totalul populației țării, ei să ocupe în mod corespunzător posturi de conducere în instituții și întreprinderi. Nereușind să-și impună punctele de vedere, Al. Vaida este exclus din Partidul Național Țărănesc, și împreună cu extrema dreaptă înființează în 29 martie 1935 propria formațiune politică, denumită "Frontul Românesc". La 30 martie 1938 este numit consilier regal, și a participat la consiliile de coroană.
În timp ce deținea aceste funcții importante în stat, el a militat întotdeauna pentru păstrarea patriotismului românesc. Astfel, la intrigile ce se făceau pe scară internațională, prin Parlament el răspundea astfel: "Curios fenomen, la un popor ca al nostru de o toleranță fără seamăn între popoarele nu numai ale Europei, între popoarele lumii, românul, țăranul, pentru că el este prototipul românului, nu își bate joc de niciun ritual, de nicio credință, el nu-și bate joc de nicio limbă și de nicio naționalitate. A, că-i este caracteristic și-i place ironia? Dar în acest fel de glumă nu este niciodată otrava urii. Și atunci cum s-a putut ca un neam atât de nobil, ca neamul românesc, să fie astăzi expus în străinătate de a trece cel mai intolerant și cel mai plin de ură și venin în contra minorităților?... Nici nu cerem iubire, nici nu putem cere iubire. Cerem altceva: nu ajungeți în conflict cu legile țării și Constituțiunea în vigoare. Nu faceți conspirațiuni împotriva acestei țări. Solidari, dați-vă, în interesele voastre economice și culturale, cu interesele neamului și Țării Românești. Atâta putem cere, atâta cerem. Iar ca să câștigăm dragostea minorităților, aceasta este datoria guvernelor românești".
Alexandru Vaida Voievod a fost trimis de către comuniști cu domiciliu forțat la Sibiu până în ziua morții, la 10 martie 1950. În acest timp, el a scris patru volume, care totalizează 2.200 de pagini.
Autor: Alina Andrei
Regele Ferdinand I al României | Ion I. C. Brătianu | Alexandru Vaida-Voevod | Vasile Lucaciu | Ștefan Cicio Pop | Miron Cristea | Iuliu Hossu
O viață închinată marelui ideal de făurire a României - Vasile Goldiș
Om politic care a slujit cu credință idealurile de libertate și unitate națională a românilor, Vasile Goldiș se numără printre inspiratorii și organizatorii actului Unirii din 1918, cu tot ce a însemnat el pentru făurirea statului unitar român
Om politic care a slujit cu credință idealurile de libertate și unitate națională a românilor, Vasile Goldiș se numără printre inspiratorii și organizatorii actului Unirii din 1918, cu tot ce a însemnat el pentru făurirea statului unitar român printre gânditorii progresiști ai vremii care au promovat ideile generoase ale emancipării maselor populare și ale înțelegerii între toate popoarele lumii.
Vasile Goldiș s-a născut la 12 noiembrie 1872 în casa bunicului său, Teodor Goldiș, preot al satului Mocirla, din părinții Isaia și Floarea. Primii ani ai copilăriei, Vasile Goldiș și-i petrece în casa părinților și în cea a bunicilor. Între anii 1873-1881, Vasile Goldiș este elev al Liceului Teoretic din Arad pe care îl termină ca șef de promoție. În anii studenției la Budapesta și Viena, Vasile Goldiș activează în cadrul societăților studenților români "Pentru Maior" și "România Jună" începând de fapt educația sa politică în slujba idealurilor naționale și formulându-și de pe acum crezul de luptător. După absolvire, obține diploma de licențiat în litere și filozofie și este numit de la 1 septembrie 1885 profesor la Liceul Eotvos din Budapesta. Din considerente patriotice, în anul următor renunță la acest post și se stabilește la Caransebeș ca profesor de istorie și limba latină, la Institutul Pedagogic-Teologic. În această perioadă începe activitatea publicistică la "Foaia diecezană" organ de presă al Episcopiei Române din Caransebeș; tot în această perioadă îndrumă societatea de lectură a tinerilor români și foaia acesteia "Progresul".
Începând din 1890 devine membru și apoi secretar al Casinei Române din Brașov unde promovează cu consecvență tradițiile naționale românești. În timpul procesului Memorandiștilor, intentat conducătorilor Partidului Național Român de către autoritățile maghiare, la Cluj în 1892, este mobilizată din Brașov, prin activitatea lui Vasile Goldiș și a altor fruntași politici, o delegație de 200 de români care participă la proces exprimându-și solidaritatea cu acuzații. De altfel, un an mai târziu, în 1893, devine el însuși membru al Partidului Național Român și colaborator activ al ziarului "Tribuna" din Sibiu. Între 1895-1901, Goldiș este secretar al "Societății pentru crearea unui fond de teatru român", sprijină mișcarea teatrală a românilor transilvăneni, publicând articole pe această temă, preocupându-se de alcătuirea de repertorii adecvate echipelor de artiști amatori, inițiind anuarul societății și stimulând permanent strângerea de mijloace bănești necesare creării fondului propus. Din 1897 devine colaborator permanent al ziarului "Tribuna poporului" din Arad, unde semnează articolul redacțional, susținând alături de Vasile Lucaciu și Ioan Rusu-Sirianu noua orientare politică a românilor, bazată pe activismul parlamentar.
Începând cu anul 1905, Vasile Goldiș se consacră mai ales activității politice. La 10 ianuarie 1905, în cadrul conferinței Partidului Național Român, cere cu insistență, alături de alți membri, să fie abandonată tactica rezistenței pasive față de politica oficială promovată de guvernele de la Budapesta și Viena față de români și să fie înlocuită cu o tactică activă, elastică, care să țină cont de conjunctură și de sarcinile imediate ce stăteau în fața poporului român din Transilvania. Goldiș însuși, în calitate de deputat în parlamentul maghiar pentru circumscripția Radna, între anii 1906-1910, a intervenit de numeroase ori (22 discursuri) împotriva diverselor legi asupritoare de naționalități. Redactează împreună cu Emanoil Ungureanu și Ioan Mihu un memoriu pe care acesta din urmă îl înaitează guvernului la 13 septembrie 1910 din partea Partidului Național Român ca răspuns la propunerile de tratative ale acestuia. Diferențele de opinii față de tratativele cu guvernul maghiar crează în jurul anilor 1910-1911 grave disensiuni în cadrul Partidului Național Român având ca rezultat conturarea a două orientări diferite în problema formelor pe care este necesar să le îmbrace lupta de emancipare națională: orientarea radicală susținută în general de membrii tineri ai partidului grupați în jurul ziarului Tribuna, în frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Onisifor Ghibu, Sever Bocu etc. și cea moderată reprezentată de membrii mai vârstnici ai partidului.
Vasile Goldiș face parte, mai întâi, din grupul intransigenților, apoi dându-și seama că un conflict ar putea avea consecințe ireparabile asupra activității partidului, adoptă o atitudine de compromis între cele două orientări încercând alături de Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu și Ștefan Cicio-Pop să mențină unitatea de acțiune a românilor ardeleni. În aceste condiții primește să conducă ziarul "Românul" fondat la Arad de la 1 ianuarie 1911, care după încetarea apariției în martie 1912 a ziarului "Tribuna" a devenit cartierul general al luptei politice românești, pregătind Unirea cea mare, anunțând pe orice cale prăbușirea iminentă a Imperiului Austro-ungar. În calitate de director al ziarului, Vasile Goldiș refuză semnarea declarației de fidelitate față de guvernul contelui Tisza în condițiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei. Acest act de curaj, calificat de autoritățile maghiare drept atitudine duplicitată și lipsită de patriotism a determinat suspendarea, în martie 1916, a ziarului "Românul" care va reapărea abia în preajma evenimentelor de la Alba Iulia.
La 1 decembrie 1918, Vasile Goldiș rostește la Marea Adunare de la Alba Iulia celebrul său discurs în care relevă asuprirea națională și socială exercitată de-a lungul veacurilor asupra românilor din Transilvania și Banat, subliniind perenitatea acestora în condiții vitrege, inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare, a eliberării popoarelor asuprite și a constituirii pe ruinele acesteie a unor noi state naționale.
După Unire, Vasile Goldiș a făcut parte din guvernele de la București conduse de I.C. Brătianu (1918-1919), A. Văitoianu (1919-1920), A. Averescu (1920-1926), a fost ales deputat al Partidului Național Român în circumscripțiile Radna (1919), Pecica și Ineu (1922). În 1919 este ales membru al Academiei Române. Continuă să militeze cu intransigență pentru respectarea de către toate guvernele și partidele a principiilor democratice exprimate în Declarația Adunării de la Alba Iulia, preocupat ca la procesul desăvârșirii idealului de stat național unitar și democratic să ia parte activă toate clasele sociale. Denunță în repetate rânduri îndepărtarea claselor avute de programul de democratizare a vieții publice românești, fapt care determină scăderea treptată a rolului său politic. În 2 mai 1926, congresul Partidului Național Român convocat la Sibiu din inițiativa lui Vasile Goldiș, îl alege pe acesta ca președinte și declară rupte relațiile cu Iuliu Maniu. După scurt timp Insă, Vasile Goldiș preferă să se retragă din viața politică mâhnit de nedreptățile sociale, de corupția și ambițiile oamenilor politici și să se dedice mai ales activității culturale. Vasile Goldiș și-a trăit ultimii ani la Arad, ducând o viață modestă, austeră. Sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani i s-a dus un cald omagiu pentru neobosita sa activitate de îndrumător, dascăl, de ideolog și conducător politic. Peste puțină vreme marele om politic înceta din viață, la 10 februarie 1934, după o viață închinată marelui ideal de făurire al României.
Autor: Monica Duțu
Regele Ferdinand I al României | Ion I. C. Brătianu | Alexandru Vaida-Voevod | Vasile Goldiș | Ștefan Cicio Pop | Miron Cristea | Iuliu Hossu
Vasile Lucaciu, un lobbyst la Casă Albă
Vasile Lucaciu (n. 21 ianuarie 1852, Apa, Comitatul Satmar - d. 29 noiembrie 1922, Satu Mare) a fost un preot greco-catolic român, militant pentru drepturile românilor din Transilvania Participant activ la realizarea și activarea Memorandumului (1892), alături de Ion Ratiu și George Pop de Basesti
Vasile Lucaciu (n. 21 ianuarie 1852, Apa, Comitatul Satmar - d. 29 noiembrie 1922, Satu Mare) a fost un preot greco-catolic român, militant pentru drepturile românilor din Transilvania Participant activ la realizarea și activarea Memorandumului (1892), alături de Ion Ratiu și George Pop de Basesti, la activarea spiritului politic al românilor transilvăneni în cadrul Conferinței de la Sibiu din anul 1905,Vasile Lucaciu va acționă că nimeni altul pentru a sluji interesele neamului în perioadă în care a fost pregătită Marea Unire. Procesul în care semnatarii Memorandumului au fost acuzați de negarea autorității maghiare și de solicitarea independenței Transilvaniei i-a adus cinci ani de închisoare. Prin intervenția directă a lui Carol I, ei vor fi eliberați, după un an de temnița, în 1895. În anul 1905 a fost ales cu mare majoritate de voturi deputat de Beius în parlamentul de la Budapesta, din partea PNR. Venit în România (Regat) după începutul Primului Război Mondial a militat intens pentru alierea țării cu Puterile Antantei, pentru se putea realiză Reîntregirea României. Tot în acest scop a îndeplinit - trimis de guvernul român -, misiuni de prezentare a poziției române în privință situației inacceptabile a românilor majoritari din Transilvania, inclusă în statul austro-ungar.
În noile condiții istorice, constatând că propagandă noastră în străinătate este foarte slabă, guvernul român a decis să trimită în mai multe state aliate sau neutre (Frântă, Rusia, S.U.A, Italia, Anglia, Elveția) misiuni politice, cu scopul de a face cunoscute revendicările noastre în Occident. Una din primele acțiuni în această direcție a reprezentat-o trimiterea de către guvernul român în aprilie 1917 a unei Misiuni Patriotice Naționale neoficiale în S.U.A avându-l în frunte pe Vasile Lucaciu. Poate că alegerea acestuia nu a fost întâmplătoare și, în contextul în care, Lucaciu îi avea stabiliți acolo pe Constantin Lucaciu, fratele sau, pe Epaminonda Lucaciu, fiul și pe cumnatul sau, Gheorghe Barbul. Vasile Lucaciu s-a bucurat de o largă audiență nu numai în rândul românilor din America ci și în ale unor lărgi cercuri politice americane, reușind să prezinte cu mare succes dezideratele naționale ale poporului român, legitimitatea făuririi statului național unitar, liber și independent. Astfel, la întrunirile populare ce au avut loc la Cleveland-Ohio, Yongstown, Trenton, Boston, Baltimore, Chicago, a ieșit în evidență talentul de mare orator al părintelui Lucaciu, care a fascinat și entuziasmat întreaga să asistentă.
La 2 iulie 1917, delegația romană a fost primită la Casă Albă, de către secretarul de stat Robert Lansing, unde Vasile Lucaciu, într-o alocuțiune plină de conținut a expus scopul patriotic al Misiunii condusă de către el, că și situația critică a statului român în acele împrejurări. "De la războiul prezent, România speră să realizeze unirea tuturor românilor, incluzând pe cei din Transilvnia, Bucovina, Banat cu țara Mamă, formând România Mare". Salutând delegația romană, în cuvântul sau de răspuns, secretarul de stat a subliniat că "Statele Unite vor da tot sprijinul sau sforțărilor României de libertate și unitate națională și că guvernul sau privește cu simpatie scopul Misiunii".
În anul 1918 a fost unul din membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei. La alegerile din 1919 a fost ales deputat în Parlamentul României din partea PNȚ.
Autor: Cristina Ionescu
Regele Ferdinand I al României | Ion I. C. Brătianu | Alexandru Vaida-Voevod | Vasile Goldiș | Vasile Lucaciu | Miron Cristea | Iuliu Hossu
Ștefan Cicio Pop - "tipul vechiului ardelean, tip căruia nu-i place omul care ascunde și care minte"
Participant activ la Marea Unire din 1918, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării.
Ștefan Cicio Pop (n. 1 aprilie 1865, Șigău, Cluj - d. 16 februarie 1934, Conop, Arad) a fost jurist și om politic, membru al PNR și mai apoi al PNȚ, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării. Minstru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920), precum și funcția de ministru de externe (9 ianuarie - 13 martie 1920) în același guvern. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de Președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).
Pe 30 octombrie 1918, participă la formarea Consiliului Național Român Central. De apreciat este faptul că el nu a ezitat să-și pună averea în slujba cauzei naționale, spre exemplu casa lui a devenit, în noiembrie 1919, sediul Consiliului. Momentul de glorie și maximă activitate a omului politic român Ștefan Cicio Pop a fost noiembrie 1918, când a fost ales în fruntea Consiliului Național Român Central, în care s-au regăsit alte 11 personalități, reprezentând cele două partide românești, PNR și PSD, între care amintim pe Vasile Goldiș, Teodor Mihali, Alexandru Vaida Voievod, Ioan Fluieraș, Aurel Vlad etc. Casa lui din Arad a devenit în acea lună de noiembrie un loc de pelerinaj pentru românii din Câmpia de Vest și așa cum menționau ziarele vremii ,, strada era plină de căruțe venite de departe, iar în apropierea casei se vedeau țăranii români cu șubele lor, cu căciulile mițoase, soldați veniți de pe front, domni îmbrăcați cu paltoane".
La Alba Iulia, în acea zi a împlinirii idealului național de unire a Transilvaniei cu Regatul României, Ștefan Cicio Pop a fost ales între cei 15 membri ai Consiliului Dirigent, cu atribuții de guvern provizoriu al Transilvaniei, el ocupându-se de resortul Armatei și Siguranței publice. După unire a fost ales deputat, în 1919, în primul parlament al României Mari, ba la un moment dat a ocupat funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, atunci când titularul, Alexandru Vaida Voievod a fost plecat la Conferința de Pace de la Paris. Cu excepția unei singure legislaturi (1926-1927) a fost mereu ales deputat și a condus lucrările Camerei ca și președinte, în care calitate marele istoric Nicolae Iorga îl vedea ca pe... "tipul vechiului ardelean, tip căruia nu-i place omul care ascunde și care minte. O sinceritate masivă, veche de două mii de ani se rostește întrânsul."Pe 1 decembrie 1918, Ștefan Cicio Pop a avut onoarea de a deschide lucrările, iar apoi activează în Consiliul Dirigent pentru a pregăti unirea administrativă cu Vechiul Regat.
Rolul lui Ștefan Cicio Pop a fost unul covârșitor, el a ocupat funcția de președinte al Consiliului Național Român Central, în timpul lunilor de grație octombrie-noiembrie 1918, un adevărat guvern al românilor, cu sediul la Arad, înzestrat cu autoritatea necesară protejării, îndrumării, organizării națiunii pentru Unirea cea Mare.
Autor: Cristina Ionescu
Regele Ferdinand I al României | Ion I. C. Brătianu | Alexandru Vaida-Voevod | Vasile Goldiș | Vasile Lucaciu | Ștefan Cicio Pop | Iuliu Hossu
Miron Cristea, episcopul Caransebeșului, a dat actului Unirii binecuvântarea bisericii creștine
Participarea la Marea Unire și susținerea ei au făcut din episcopul Miron Cristea unul dintre cei mai însemnați lideri ai românilor transilvăneni.
Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea (n. 18 iulie 1868, Toplița, astăzi în jud. Harghita - d. 6 martie 1939, Cannes, Franța) a fost teolog, publicist, filolog, politician român, senator, regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930); a fost ultimul mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) (1918 - 1925) și primul patriarh al BOR (1925 - 1939). În perioada 1 februarie 1938 - 6 martie 1939, a fost prim-ministru al României. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Cristea a fost tuns în monahism la 23 iunie 1902 la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, de lângă Arad, când a primit numele de monah Miron, iar la 13 aprilie 1903 a fost hirotonit ieromonah. La 1 iunie 1908 a fost ridicat la rangul de protosinghel. Ieromonahul Miron Cristea a militat asiduu pentru emanciparea culturală a românilor din Transilvania; s-a impus încă din tinerețe atenției generale și astfel a fost ales, la 21 noiembrie/3 decembrie 1909, episcop al Caransebeșului. A fost hirotonit arhiereu la 3 mai 1910, fiind instalat în scaun la 25 aprilie/8 mai 1910. În această calitate, a apărat școlile confesionale românești din Banat de încercările guvernului ungar din Budapesta de a le desființa.
Un rol important l-a avut episcopul Miron Cristea la Unirea din 1918. La 8 noiembrie 1918, episcopul Caransebeșului, din proprie initiativă, a luat hotărarea ca, începând din acea zi, împăratul Austriei, deși încă nu abdicase, să nu mai fie pomenit la serviciul liturgic, în locul lui preoțimea urmând să se roage pentru "înalta noastră stăpânire națională" și pentru "Marele Sfat al națiunii române". Episcopul a dat în acest sens o circulară către toate parohiile eparhiei sale, care a produs un larg ecou în cercurile românești. La 10 noiembrie1918 ideea lui a fost "consacrată în mod canonic de către sinodul ortodox, întrunit la Arad, sub prezidența episcopului Ioan Pap, locțiitor de mitropolit".
În ziua de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia s-au adunat peste o sută de mii de români ardeleni. La ora 7 s-a oficiat câte un serviciu religios în ambele biserici, ortodoxă si unită, după care episcopul Caransebeșului a înălțat spre Dumnezeu o rugăciune de mulțumire care "a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de față". După imnul "Deșteaptă-te române au început lucrările celor 1228 de delegați veniți din toate părțile Transilvaniei. După redactarea și aprobarea actului de unire Miron Cristea a luat din nou cuvântul. Discursul ierarhului din Caransebeș la Alba Iulia a reprezentat o sinteză minuțios alcătuită din întreaga istorie de frământări, lupte și aspirații ale poporului român. În finalul discursului, Miron Cristea a rostit: "Am ferma nădejde că glasul vostru unanim și prin voi glasul întregii națiuni se va concentra asupra singurei dorințe, pe care o pot exprima în trei cuvinte: Până la Tisa! Amin!".
Participarea la Marea Unire și susținerea ei au făcut din episcopul Miron Cristea unul dintre cei mai însemnați lideri ai românilor transilvăneni. Lucrul acesta s-a văzut în discuțiile și în atitudinea cu care a fost primit la București marele ierarh, la 14 decembrie, ca participant, alaturi de episcopul unit de Gherla, Iuliu Hossu, la istoricul moment de înmânare către regele Ferdinand a actului unirii.
Miron Cristea a organizat cel dintâi Congres al preoților ortodocși din Transilvania, care a avut loc în martie 1919, la Sinaia. Episcopul Caransebesului a susținut necesitatea organizării viitoare a Bisericii Ortodoxe Române din Regatul României, pe baze unice și pe principiul autonomiei față de stat, cu respectarea prevederilor constituționale. Cele adoptate la Sinaia vor sta la baza viitoarei organizări unitare a Bisericii Ortodoxe Române, care va fi începută și realizată în anii ce au urmat, când Miron Cristea va fi instalat ca mitropolit-primat și apoi ca patriarh al României.
În ziua de 31 decembrie 1919, Marele Colegiu Electoral al României Mari a votat în unanimitate alegerea ierarhului de la Caransebeș ca mitropolit al Ungro-Vlahiei și primat al României. Alegerea episcopului Miron Cristea reprezenta în acea vreme un adevărat simbol al unirii tuturor românilor și consfințirea unirii politice a Transilvaniei cu România. A doua zi, în 1 ianuarie 1920, la Palatul Regal, a avut loc ceremonia învestirii noului mitropolit primat, regele Ferdinand încredințându-i toiagul arhipăstoresc, simbol al înaltei demnități ierarhice.
Autor: Stela Vasiliță
Regele Ferdinand I al României | Ion I. C. Brătianu | Alexandru Vaida-Voevod | Vasile Goldiș | Vasile Lucaciu | Ștefan Cicio Pop | Miron Cristea