larrow
rarrow
 

Marea Unire, "un triumf al libertății românești"

"Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești", spunea Iuliu Maniu la Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918.

colaj

Un moment istoric: se năștea o țară întregită cu teritorii care vremelnic fuseseră rupte de vitregia timpului. Devenea realitate România Mare pentru că la 9 aprilie Basarabia s-a unit cu România, la 28 noiembrie, același an, Bucovina hotărâse unirea necondiționată cu Țara Mamă, iar la 1 decembrie, la Alba Iulia, Transilvania completa harta reală a statului român. Hotărârea Adunării de la Alba Iulia, act de o desosebită importanță politică și juridică, stipula principiile fundamentale ce ar urma să stea la baza noului stat român: deplina egalitate în drepturi a tututuror cetățenilor fără deosebire de naționalitate și religie, regim democratic, libertatea presei, reforma agrară, colaborarea cu toate națiunile lumii. Hotărârea a fost întâmpinată "cu un entuziasm de nedescris atât de cei peste 100.000 de participanți la adunarea de pe Câmpul lui Horea din Alba Iulia", cât și de întregul popor român de pe ambele versante ale Carpaților. Dorința românilor s-a îndeplinit grație contextului internațional favorabil și voinței de fier a liderilor politici ai vremii: Nicolae Iorga, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Ion I. C. Brătianu.

Se trasa o nouă hartă a Europei. Se destrămau imperii, țările europene trausau noile frontiere. Atunci, în urmă cu 92 de ani, la Mărăști- Mărășești și Oituz, dar și la București și Iași, o întreagă națiune a decis să se opună prin forță armelor, dar și prin forța unei voințe unanime: "Pe aici nu se mai trece".

Au trecut 92 de ani. Nu trebuie să uităm să aducem un omagiu celor 800.000 de români, militari și civili care și-au dat viața pentru întregirea țării, uciși de gloanțe sau de boli, frig și foame. "A biruit dreptatea" spunea Iuliu Hossu. "Fericiți, voi, care ați pecetluit pe veci Unirea cu Țara Mamă. O viață întreagă veți mărturisi cu mândrie: Și eu am fost la Alba Iulia".

Regele Ferdinand I al României - Întregitorul de țară (portret)

Visul lui Ferdinand a fost, în egală masură, același cu al milioanelor de români - crearea României Mari prin alipirea Transilvaniei regatului roman.

regele_ferdinand

1914, Ferdinand a devenit Rege al României, la 49 de ani, depunând juramântul solemn și promițând că va fi "un bun român".Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecatoarea țară din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru Romania, Regele Ferdinand, în numai 13 ani de domnie, dintr-un "necunoscut", avea să devina regele României Mari, supranumit fie "Întregitorul", fie "Ferdinand cel Loial", pentru felul în care și-a dedicat viața țării sale. A trecut peste originea sa germană, pentru a urma voința de unitate a poporului său, în timpul Primului Război Mondial.

Visul lui Ferdinand a fost, în egală masură, același cu al milioanelor de români - crearea României Mari prin alipirea Transilvaniei regatului roman. Insa la acea data Ardealul se afla sub stapanire austro-ungara, acolo unde romanii care erau cei mai vechi si cei mai numerosi locuitori ale acelor locuri, nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odata cu declansarea primului Razboi Mondial.

Deși rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand a hotărât, împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 August 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.

În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la București, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populația entuziastă. In anul 1922, pe data de 15 octombrie, printr-o ceremonie spectaculoasa, Ferdinand este incoronat Rege al Romaniei Mari la Alba Iulia, orasul care avea sa traiasca a doua Mare Unire. Ferdinand I a fost martorul realizarii Romaniei Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania si Bucovina de Nord. El a fost cu adevarat un "bun roman" asa cum a jurat in momentul incoronarii sale. Unii istorici insista ca ar fi fost de fapt cel mai stralucit rege al Romaniei, in ciuda faptului ca era o persoana relativ timida si introvertita. Dupa razboi, in ciuda gravei crize economice si a instabilitatii politice, a condus tara pe drumul reconstructiei si al armonizarii administrative. A realizat reforma agrara impartind pamant taranilor, prioritate avand veteranii de razboi si familiile celor cazuti in razboiul pentru reintregirea tarii si a promulgat Constitutia din 1923. In urma acestor masuri, Ferdinand isi adauga pe langa renumele de "Lealul" si "Intregitorul" si pe cel de "Rege al Taranilor".

Autor: Domnica Roșca


Ion I. C. Brătianu, un liberal prin excelență

Dominând cu autoritate viața politică a României timp de două decenii, Ion I. C. Brătianu a fost una din cele mai complexe și controversate personalități ale istoriei naționale.

bratianu

Ion I. C. Brătianu, cunoscut și ca Ion (Ionel) I. C. Brătianu (n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș - d. 24 noiembrie 1927, București) a fost inginer, om politic, președinte al Partidului Național Liberal, membru de onoare al Academiei Române din 1923. Devine membru al Partidului Național Liberal încă din 1895. A condus Guvernul României timp de 12 ani, contribuind direct la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, la legiferarea și realizarea reformei agrare și a celei electorale, la consolidarea statului național unitar român. În momentul în care I.I.C. Brătianu preia conducerea Partidului Național Liberal, în anul 1910, se prefigurează și opțiunea politicii externe a partidului, aceea de a desprinde România de Tripla Alianță și de a o orienta spre Tabăra Antantei, singura orientare politică compatibilă cu idealul major, acela de a uni pe toți românii în granițele aceluiași stat.

Actul de Unire a Transilvaniei cu România de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 încheie procesul de formare a statului național unitar, la care Ionel Brătianu avusese o contribuție majoră. La 29 noiembrie 1918, se constituie un nou guvern liberal, condus de I.I.C. Brătianu, în componența lui regăsindu-se, pentru prima dată în istoria țării, și miniștrii din provinciile istorice românești unite cu Țara - mamă. Acest Guvern ratifică actul de unire a Transilvaniei cu România ( Decretul - lege din 13 dec. 1918 pentru unirea Transilvaniei și a celorlalte ținuturi din Ungaria locuite de români cu Regatul României) și cel al unirii cu Bucovinei cu România ( decretul - lege din 19 dec. 1918 relativ la Unirea Bucovinei cu Regatul României). După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european.

Ion I. C. Brătianu a dominat viața politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-și explice cauzele acestei dominații, toți au căzut de acord că avea o vocație nativă de conducător. Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie. Dominând cu autoritate viața politică a României timp de două decenii, Ion I. C. Brătianu a fost una din cele mai complexe și controversate personalități ale istoriei naționale. El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor și a demnității poporului român.

Autor: Luminița Roman


Alexandru Vaida-Voevod, un intelectual transilvănean patriot

Având rădăcinile conștiinței de neam ancorate în îndepărtata mișcare țărănească de la poalele "Băbghiului" din comuna Olpret, județul Cluj, azi Bobâlna, Alexandru Vaida Voievod a fost un mare apărător al ideii de unitate națională.

alexandru_vaida

Născut la data de 27 februarie 1872, Alexandru Vaida Voevod s-a format în tradiția intelectualității transilvane românești, prin tatăl său, Dionisie, prezumtivul autor al celei mai vechi formulări manuscrise a Memorandumului, prin bunicul său, Alexandru Bohăției, căpitan suprem al Districtului Grăniceresc Năsăud, și prin scurta școlaritate, de numai doi ani, la liceul din Brașov, unde cultura românească a încununat temeinicia educației germane a deschiderii universale dobândite la sașii din Bistrița. Deci școala primară a făcut-o la Cluj, gimnaziul săsesc din Bistrița și liceul românesc de la Brașov. Studiile superioare le-a făcut la Viena, unde a obținut titlul de doctor în medicină, dar nu a exercitat această profesiune decât întâmplător.

În Parlamentul budapestan

Un moment de vârf al lui Al. Vaida Voievod în parlamentul budapestan l-a reprezentat demascarea caracterului reacționar ostil antiromânesc al legii școlare a lui Apponi și Berzevisy. La această lege, Al. Vaida Voievod a protestat în parlamentul ungar, spunând: "Votați și această lege, dar ziua și noaptea sună-vă în urechi și neliniștească-vă în conștiință protestul nostru, care este glasul timpului! Și dați-vă seama că omul poate prânzi cu minciuna, dar cina nu poate. Dați-vă seama că spiritul timpului, voința oamenilor e mai puternică decât voința unui ministru, căci ministrul și legea lui azi este, mâine nu va mai fi, milioanele însă și voința lor sunt eterne și nepieritoare".

Sub pretextul că ar fi citit în parlament versuri insultătoare, este eliminat în 1907 și revine în 1910 ca deputat de Făgăraș, până în 1918, cu prestigiul sporit, continuând cu aceeași energie lupta în favoarea românilor. În 1910 întreprinde o vizită de informare la București. Comitetul Executiv al Partidului Național Român, întrunit la Oradea în 29 septembrie 1918, acceptă în acord cu socialiștii o declarație de independență a națiunii române. Tot atunci este constituit un comitet compus din V. Goldiș, I. Maniu, Șt. Ciceo-Pop, I. Suciu și Al. Vaida Voievod. La 18 octombrie încep lucrările parlamentului maghiar. Cu acest prilej, deputatul Vaida Voievod, în calitate de reprezentant al Partidului Național Român din Transilvania, citește Declarația Comitetului Executiv al partidului de liberă dispunere de soarta sa și a poporului român din Ardeal și Ungaria. A urmat Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918, care a consfințit pe vecie Unirea Transilvaniei cu România.

S-a implicat în pregătirea și desfășurarea Conferinței Partidului Național Român din 10 ianuarie 1905 de la Sibiu care a adus triumful noului val activist din care mai făceau parte Iuliu Maniu, Aurel Vlad și Nicolae Comșa. Ulterior, a activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta unde s-a distins ca unul din deputații cu vederi democratice. S-a numărat între apropiații arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austriei și Ungariei. Deși în 1905 Vaida a înregistrat un eșec în prima campanie electorală pentru Parlamentul Ungariei, el a fost ales ca deputat la mai puțin de un an, prin decretarea de alegeri anticipate. A reușit să își păstreze mandatul până în 1918 când s-a destrămat imperiul.

În Parlamentul României

Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuție deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfășurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Național Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca națiunea română din Austro-Ungaria, "liberă de orice înrâurire străină", să-și aleagă "așezarea ei printre națiunile libere". Rezoluția Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegați aleși ai românilor "din Transilvania, Banat și Țara Ungurească" au votat Rezoluția Unirii care "decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România". După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat și s-a numărat între cei patru delegați ardeleni (alături de Vasile Goldiș, respectiv episcopii Iuliu Hossu și Miron Cristea) care au adus regelui Ferdinand I Rezoluția Unirii pentru a fi ratificată.

Deputat în Parlamentul României din anul 1919, ministru secretar de stat al Transilvaniei, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru al afacerilor străine, guvernul său semnează tratatul de pace cu Austria și răspunde pozitiv la propunerea URSS de semnare a tratatului dintre cele două țări. Este ministru de interne în perioada 1928-1930, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru de interne ad-int, al afacerilor străine în 1932, ad-int. la Sănătate, Muncă și Ocrotire Socială și președinte al Consiliului de Miniștri în anul 1930. Ca ministru al industriei și comerțului se pune la dispoziția dictaturii regelui Carol al II-lea, fiind numit secretar de stat, vicepreședinte și președinte al Partidului Național Țărănesc. El cere Partidului Național Țărănesc să militeze pentru principiul "numerus valachicus". În conformitate cu procentul de 80% reprezentat de români "valahi", din totalul populației țării, ei să ocupe în mod corespunzător posturi de conducere în instituții și întreprinderi. Nereușind să-și impună punctele de vedere, Al. Vaida este exclus din Partidul Național Țărănesc, și împreună cu extrema dreaptă înființează în 29 martie 1935 propria formațiune politică, denumită "Frontul Românesc". La 30 martie 1938 este numit consilier regal, și a participat la consiliile de coroană.

În timp ce deținea aceste funcții importante în stat, el a militat întotdeauna pentru păstrarea patriotismului românesc. Astfel, la intrigile ce se făceau pe scară internațională, prin Parlament el răspundea astfel: "Curios fenomen, la un popor ca al nostru de o toleranță fără seamăn între popoarele nu numai ale Europei, între popoarele lumii, românul, țăranul, pentru că el este prototipul românului, nu își bate joc de niciun ritual, de nicio credință, el nu-și bate joc de nicio limbă și de nicio naționalitate. A, că-i este caracteristic și-i place ironia? Dar în acest fel de glumă nu este niciodată otrava urii. Și atunci cum s-a putut ca un neam atât de nobil, ca neamul românesc, să fie astăzi expus în străinătate de a trece cel mai intolerant și cel mai plin de ură și venin în contra minorităților?... Nici nu cerem iubire, nici nu putem cere iubire. Cerem altceva: nu ajungeți în conflict cu legile țării și Constituțiunea în vigoare. Nu faceți conspirațiuni împotriva acestei țări. Solidari, dați-vă, în interesele voastre economice și culturale, cu interesele neamului și Țării Românești. Atâta putem cere, atâta cerem. Iar ca să câștigăm dragostea minorităților, aceasta este datoria guvernelor românești".

Alexandru Vaida Voievod a fost trimis de către comuniști cu domiciliu forțat la Sibiu până în ziua morții, la 10 martie 1950. În acest timp, el a scris patru volume, care totalizează 2.200 de pagini.

Autor: Alina Andrei


O viață închinată marelui ideal de făurire a României - Vasile Goldiș

Om politic care a slujit cu credință idealurile de libertate și unitate națională a românilor, Vasile Goldiș se numără printre inspiratorii și organizatorii actului Unirii din 1918, cu tot ce a însemnat el pentru făurirea statului unitar român

goldis

Om politic care a slujit cu credință idealurile de libertate și unitate națională a românilor, Vasile Goldiș se numără printre inspiratorii și organizatorii actului Unirii din 1918, cu tot ce a însemnat el pentru făurirea statului unitar român printre gânditorii progresiști ai vremii care au promovat ideile generoase ale emancipării maselor populare și ale înțelegerii între toate popoarele lumii.

Vasile Goldiș s-a născut la 12 noiembrie 1872 în casa bunicului său, Teodor Goldiș, preot al satului Mocirla, din părinții Isaia și Floarea. Primii ani ai copilăriei, Vasile Goldiș și-i petrece în casa părinților și în cea a bunicilor. Între anii 1873-1881, Vasile Goldiș este elev al Liceului Teoretic din Arad pe care îl termină ca șef de promoție. În anii studenției la Budapesta și Viena, Vasile Goldiș activează în cadrul societăților studenților români "Pentru Maior" și "România Jună" începând de fapt educația sa politică în slujba idealurilor naționale și formulându-și de pe acum crezul de luptător. După absolvire, obține diploma de licențiat în litere și filozofie și este numit de la 1 septembrie 1885 profesor la Liceul Eotvos din Budapesta. Din considerente patriotice, în anul următor renunță la acest post și se stabilește la Caransebeș ca profesor de istorie și limba latină, la Institutul Pedagogic-Teologic. În această perioadă începe activitatea publicistică la "Foaia diecezană" organ de presă al Episcopiei Române din Caransebeș; tot în această perioadă îndrumă societatea de lectură a tinerilor români și foaia acesteia "Progresul".

Începând din 1890 devine membru și apoi secretar al Casinei Române din Brașov unde promovează cu consecvență tradițiile naționale românești. În timpul procesului Memorandiștilor, intentat conducătorilor Partidului Național Român de către autoritățile maghiare, la Cluj în 1892, este mobilizată din Brașov, prin activitatea lui Vasile Goldiș și a altor fruntași politici, o delegație de 200 de români care participă la proces exprimându-și solidaritatea cu acuzații. De altfel, un an mai târziu, în 1893, devine el însuși membru al Partidului Național Român și colaborator activ al ziarului "Tribuna" din Sibiu. Între 1895-1901, Goldiș este secretar al "Societății pentru crearea unui fond de teatru român", sprijină mișcarea teatrală a românilor transilvăneni, publicând articole pe această temă, preocupându-se de alcătuirea de repertorii adecvate echipelor de artiști amatori, inițiind anuarul societății și stimulând permanent strângerea de mijloace bănești necesare creării fondului propus. Din 1897 devine colaborator permanent al ziarului "Tribuna poporului" din Arad, unde semnează articolul redacțional, susținând alături de Vasile Lucaciu și Ioan Rusu-Sirianu noua orientare politică a românilor, bazată pe activismul parlamentar.

Începând cu anul 1905, Vasile Goldiș se consacră mai ales activității politice. La 10 ianuarie 1905, în cadrul conferinței Partidului Național Român, cere cu insistență, alături de alți membri, să fie abandonată tactica rezistenței pasive față de politica oficială promovată de guvernele de la Budapesta și Viena față de români și să fie înlocuită cu o tactică activă, elastică, care să țină cont de conjunctură și de sarcinile imediate ce stăteau în fața poporului român din Transilvania. Goldiș însuși, în calitate de deputat în parlamentul maghiar pentru circumscripția Radna, între anii 1906-1910, a intervenit de numeroase ori (22 discursuri) împotriva diverselor legi asupritoare de naționalități. Redactează împreună cu Emanoil Ungureanu și Ioan Mihu un memoriu pe care acesta din urmă îl înaitează guvernului la 13 septembrie 1910 din partea Partidului Național Român ca răspuns la propunerile de tratative ale acestuia. Diferențele de opinii față de tratativele cu guvernul maghiar crează în jurul anilor 1910-1911 grave disensiuni în cadrul Partidului Național Român având ca rezultat conturarea a două orientări diferite în problema formelor pe care este necesar să le îmbrace lupta de emancipare națională: orientarea radicală susținută în general de membrii tineri ai partidului grupați în jurul ziarului Tribuna, în frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Onisifor Ghibu, Sever Bocu etc. și cea moderată reprezentată de membrii mai vârstnici ai partidului.

Vasile Goldiș face parte, mai întâi, din grupul intransigenților, apoi dându-și seama că un conflict ar putea avea consecințe ireparabile asupra activității partidului, adoptă o atitudine de compromis între cele două orientări încercând alături de Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu și Ștefan Cicio-Pop să mențină unitatea de acțiune a românilor ardeleni. În aceste condiții primește să conducă ziarul "Românul" fondat la Arad de la 1 ianuarie 1911, care după încetarea apariției în martie 1912 a ziarului "Tribuna" a devenit cartierul general al luptei politice românești, pregătind Unirea cea mare, anunțând pe orice cale prăbușirea iminentă a Imperiului Austro-ungar. În calitate de director al ziarului, Vasile Goldiș refuză semnarea declarației de fidelitate față de guvernul contelui Tisza în condițiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei. Acest act de curaj, calificat de autoritățile maghiare drept atitudine duplicitată și lipsită de patriotism a determinat suspendarea, în martie 1916, a ziarului "Românul" care va reapărea abia în preajma evenimentelor de la Alba Iulia.

La 1 decembrie 1918, Vasile Goldiș rostește la Marea Adunare de la Alba Iulia celebrul său discurs în care relevă asuprirea națională și socială exercitată de-a lungul veacurilor asupra românilor din Transilvania și Banat, subliniind perenitatea acestora în condiții vitrege, inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare, a eliberării popoarelor asuprite și a constituirii pe ruinele acesteie a unor noi state naționale.

După Unire, Vasile Goldiș a făcut parte din guvernele de la București conduse de I.C. Brătianu (1918-1919), A. Văitoianu (1919-1920), A. Averescu (1920-1926), a fost ales deputat al Partidului Național Român în circumscripțiile Radna (1919), Pecica și Ineu (1922). În 1919 este ales membru al Academiei Române. Continuă să militeze cu intransigență pentru respectarea de către toate guvernele și partidele a principiilor democratice exprimate în Declarația Adunării de la Alba Iulia, preocupat ca la procesul desăvârșirii idealului de stat național unitar și democratic să ia parte activă toate clasele sociale. Denunță în repetate rânduri îndepărtarea claselor avute de programul de democratizare a vieții publice românești, fapt care determină scăderea treptată a rolului său politic. În 2 mai 1926, congresul Partidului Național Român convocat la Sibiu din inițiativa lui Vasile Goldiș, îl alege pe acesta ca președinte și declară rupte relațiile cu Iuliu Maniu. După scurt timp Insă, Vasile Goldiș preferă să se retragă din viața politică mâhnit de nedreptățile sociale, de corupția și ambițiile oamenilor politici și să se dedice mai ales activității culturale. Vasile Goldiș și-a trăit ultimii ani la Arad, ducând o viață modestă, austeră. Sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani i s-a dus un cald omagiu pentru neobosita sa activitate de îndrumător, dascăl, de ideolog și conducător politic. Peste puțină vreme marele om politic înceta din viață, la 10 februarie 1934, după o viață închinată marelui ideal de făurire al României.

Autor: Monica Duțu


Vasile Lucaciu, un lobbyst la Casă Albă

Vasile Lucaciu (n. 21 ianuarie 1852, Apa, Comitatul Satmar - d. 29 noiembrie 1922, Satu Mare) a fost un preot greco-catolic român, militant pentru drepturile românilor din Transilvania Participant activ la realizarea și activarea Memorandumului (1892), alături de Ion Ratiu și George Pop de Basesti

lucaciu

Vasile Lucaciu (n. 21 ianuarie 1852, Apa, Comitatul Satmar - d. 29 noiembrie 1922, Satu Mare) a fost un preot greco-catolic român, militant pentru drepturile românilor din Transilvania Participant activ la realizarea și activarea Memorandumului (1892), alături de Ion Ratiu și George Pop de Basesti, la activarea spiritului politic al românilor transilvăneni în cadrul Conferinței de la Sibiu din anul 1905,Vasile Lucaciu va acționă că nimeni altul pentru a sluji interesele neamului în perioadă în care a fost pregătită Marea Unire. Procesul în care semnatarii Memorandumului au fost acuzați de negarea autorității maghiare și de solicitarea independenței Transilvaniei i-a adus cinci ani de închisoare. Prin intervenția directă a lui Carol I, ei vor fi eliberați, după un an de temnița, în 1895. În anul 1905 a fost ales cu mare majoritate de voturi deputat de Beius în parlamentul de la Budapesta, din partea PNR. Venit în România (Regat) după începutul Primului Război Mondial a militat intens pentru alierea țării cu Puterile Antantei, pentru se putea realiză Reîntregirea României. Tot în acest scop a îndeplinit - trimis de guvernul român -, misiuni de prezentare a poziției române în privință situației inacceptabile a românilor majoritari din Transilvania, inclusă în statul austro-ungar.

În noile condiții istorice, constatând că propagandă noastră în străinătate este foarte slabă, guvernul român a decis să trimită în mai multe state aliate sau neutre (Frântă, Rusia, S.U.A, Italia, Anglia, Elveția) misiuni politice, cu scopul de a face cunoscute revendicările noastre în Occident. Una din primele acțiuni în această direcție a reprezentat-o trimiterea de către guvernul român în aprilie 1917 a unei Misiuni Patriotice Naționale neoficiale în S.U.A avându-l în frunte pe Vasile Lucaciu. Poate că alegerea acestuia nu a fost întâmplătoare și, în contextul în care, Lucaciu îi avea stabiliți acolo pe Constantin Lucaciu, fratele sau, pe Epaminonda Lucaciu, fiul și pe cumnatul sau, Gheorghe Barbul. Vasile Lucaciu s-a bucurat de o largă audiență nu numai în rândul românilor din America ci și în ale unor lărgi cercuri politice americane, reușind să prezinte cu mare succes dezideratele naționale ale poporului român, legitimitatea făuririi statului național unitar, liber și independent. Astfel, la întrunirile populare ce au avut loc la Cleveland-Ohio, Yongstown, Trenton, Boston, Baltimore, Chicago, a ieșit în evidență talentul de mare orator al părintelui Lucaciu, care a fascinat și entuziasmat întreaga să asistentă.

La 2 iulie 1917, delegația romană a fost primită la Casă Albă, de către secretarul de stat Robert Lansing, unde Vasile Lucaciu, într-o alocuțiune plină de conținut a expus scopul patriotic al Misiunii condusă de către el, că și situația critică a statului român în acele împrejurări. "De la războiul prezent, România speră să realizeze unirea tuturor românilor, incluzând pe cei din Transilvnia, Bucovina, Banat cu țara Mamă, formând România Mare". Salutând delegația romană, în cuvântul sau de răspuns, secretarul de stat a subliniat că "Statele Unite vor da tot sprijinul sau sforțărilor României de libertate și unitate națională și că guvernul sau privește cu simpatie scopul Misiunii".

În anul 1918 a fost unul din membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei. La alegerile din 1919 a fost ales deputat în Parlamentul României din partea PNȚ.

Autor: Cristina Ionescu


Ștefan Cicio Pop - "tipul vechiului ardelean, tip căruia nu-i place omul care ascunde și care minte"

Participant activ la Marea Unire din 1918, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării.

cicio_pop

Ștefan Cicio Pop (n. 1 aprilie 1865, Șigău, Cluj - d. 16 februarie 1934, Conop, Arad) a fost jurist și om politic, membru al PNR și mai apoi al PNȚ, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării. Minstru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920), precum și funcția de ministru de externe (9 ianuarie - 13 martie 1920) în același guvern. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de Președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).

Pe 30 octombrie 1918, participă la formarea Consiliului Național Român Central. De apreciat este faptul că el nu a ezitat să-și pună averea în slujba cauzei naționale, spre exemplu casa lui a devenit, în noiembrie 1919, sediul Consiliului. Momentul de glorie și maximă activitate a omului politic român Ștefan Cicio Pop a fost noiembrie 1918, când a fost ales în fruntea Consiliului Național Român Central, în care s-au regăsit alte 11 personalități, reprezentând cele două partide românești, PNR și PSD, între care amintim pe Vasile Goldiș, Teodor Mihali, Alexandru Vaida Voievod, Ioan Fluieraș, Aurel Vlad etc. Casa lui din Arad a devenit în acea lună de noiembrie un loc de pelerinaj pentru românii din Câmpia de Vest și așa cum menționau ziarele vremii ,, strada era plină de căruțe venite de departe, iar în apropierea casei se vedeau țăranii români cu șubele lor, cu căciulile mițoase, soldați veniți de pe front, domni îmbrăcați cu paltoane".

La Alba Iulia, în acea zi a împlinirii idealului național de unire a Transilvaniei cu Regatul României, Ștefan Cicio Pop a fost ales între cei 15 membri ai Consiliului Dirigent, cu atribuții de guvern provizoriu al Transilvaniei, el ocupându-se de resortul Armatei și Siguranței publice. După unire a fost ales deputat, în 1919, în primul parlament al României Mari, ba la un moment dat a ocupat funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, atunci când titularul, Alexandru Vaida Voievod a fost plecat la Conferința de Pace de la Paris. Cu excepția unei singure legislaturi (1926-1927) a fost mereu ales deputat și a condus lucrările Camerei ca și președinte, în care calitate marele istoric Nicolae Iorga îl vedea ca pe... "tipul vechiului ardelean, tip căruia nu-i place omul care ascunde și care minte. O sinceritate masivă, veche de două mii de ani se rostește întrânsul."Pe 1 decembrie 1918, Ștefan Cicio Pop a avut onoarea de a deschide lucrările, iar apoi activează în Consiliul Dirigent pentru a pregăti unirea administrativă cu Vechiul Regat.

Rolul lui Ștefan Cicio Pop a fost unul covârșitor, el a ocupat funcția de președinte al Consiliului Național Român Central, în timpul lunilor de grație octombrie-noiembrie 1918, un adevărat guvern al românilor, cu sediul la Arad, înzestrat cu autoritatea necesară protejării, îndrumării, organizării națiunii pentru Unirea cea Mare.

Autor: Cristina Ionescu


Miron Cristea, episcopul Caransebeșului, a dat actului Unirii binecuvântarea bisericii creștine

Participarea la Marea Unire și susținerea ei au făcut din episcopul Miron Cristea unul dintre cei mai însemnați lideri ai românilor transilvăneni.

miron_cristea

Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea (n. 18 iulie 1868, Toplița, astăzi în jud. Harghita - d. 6 martie 1939, Cannes, Franța) a fost teolog, publicist, filolog, politician român, senator, regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930); a fost ultimul mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) (1918 - 1925) și primul patriarh al BOR (1925 - 1939). În perioada 1 februarie 1938 - 6 martie 1939, a fost prim-ministru al României. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Cristea a fost tuns în monahism la 23 iunie 1902 la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, de lângă Arad, când a primit numele de monah Miron, iar la 13 aprilie 1903 a fost hirotonit ieromonah. La 1 iunie 1908 a fost ridicat la rangul de protosinghel. Ieromonahul Miron Cristea a militat asiduu pentru emanciparea culturală a românilor din Transilvania; s-a impus încă din tinerețe atenției generale și astfel a fost ales, la 21 noiembrie/3 decembrie 1909, episcop al Caransebeșului. A fost hirotonit arhiereu la 3 mai 1910, fiind instalat în scaun la 25 aprilie/8 mai 1910. În această calitate, a apărat școlile confesionale românești din Banat de încercările guvernului ungar din Budapesta de a le desființa.

Un rol important l-a avut episcopul Miron Cristea la Unirea din 1918. La 8 noiembrie 1918, episcopul Caransebeșului, din proprie initiativă, a luat hotărarea ca, începând din acea zi, împăratul Austriei, deși încă nu abdicase, să nu mai fie pomenit la serviciul liturgic, în locul lui preoțimea urmând să se roage pentru "înalta noastră stăpânire națională" și pentru "Marele Sfat al națiunii române". Episcopul a dat în acest sens o circulară către toate parohiile eparhiei sale, care a produs un larg ecou în cercurile românești. La 10 noiembrie1918 ideea lui a fost "consacrată în mod canonic de către sinodul ortodox, întrunit la Arad, sub prezidența episcopului Ioan Pap, locțiitor de mitropolit".

În ziua de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia s-au adunat peste o sută de mii de români ardeleni. La ora 7 s-a oficiat câte un serviciu religios în ambele biserici, ortodoxă si unită, după care episcopul Caransebeșului a înălțat spre Dumnezeu o rugăciune de mulțumire care "a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de față". După imnul "Deșteaptă-te române au început lucrările celor 1228 de delegați veniți din toate părțile Transilvaniei. După redactarea și aprobarea actului de unire Miron Cristea a luat din nou cuvântul. Discursul ierarhului din Caransebeș la Alba Iulia a reprezentat o sinteză minuțios alcătuită din întreaga istorie de frământări, lupte și aspirații ale poporului român. În finalul discursului, Miron Cristea a rostit: "Am ferma nădejde că glasul vostru unanim și prin voi glasul întregii națiuni se va concentra asupra singurei dorințe, pe care o pot exprima în trei cuvinte: Până la Tisa! Amin!".

Participarea la Marea Unire și susținerea ei au făcut din episcopul Miron Cristea unul dintre cei mai însemnați lideri ai românilor transilvăneni. Lucrul acesta s-a văzut în discuțiile și în atitudinea cu care a fost primit la București marele ierarh, la 14 decembrie, ca participant, alaturi de episcopul unit de Gherla, Iuliu Hossu, la istoricul moment de înmânare către regele Ferdinand a actului unirii.

Miron Cristea a organizat cel dintâi Congres al preoților ortodocși din Transilvania, care a avut loc în martie 1919, la Sinaia. Episcopul Caransebesului a susținut necesitatea organizării viitoare a Bisericii Ortodoxe Române din Regatul României, pe baze unice și pe principiul autonomiei față de stat, cu respectarea prevederilor constituționale. Cele adoptate la Sinaia vor sta la baza viitoarei organizări unitare a Bisericii Ortodoxe Române, care va fi începută și realizată în anii ce au urmat, când Miron Cristea va fi instalat ca mitropolit-primat și apoi ca patriarh al României.

În ziua de 31 decembrie 1919, Marele Colegiu Electoral al României Mari a votat în unanimitate alegerea ierarhului de la Caransebeș ca mitropolit al Ungro-Vlahiei și primat al României. Alegerea episcopului Miron Cristea reprezenta în acea vreme un adevărat simbol al unirii tuturor românilor și consfințirea unirii politice a Transilvaniei cu România. A doua zi, în 1 ianuarie 1920, la Palatul Regal, a avut loc ceremonia învestirii noului mitropolit primat, regele Ferdinand încredințându-i toiagul arhipăstoresc, simbol al înaltei demnități ierarhice.

Autor: Stela Vasiliță


Iuliu Hossu, vocea care a citit Declarația Unirii

Alături de predecesorii săi, Inocențiu Micu - Klein, Petru Pavel Aron, Școala Ardeleană, episcopul Iuliu Hossu a contribuit decisiv la unirea Transilvaniei cu Țara mamă.

iuliu_hossy

Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885 și a murit la 28 mai 1970, într-un spital din București, ca urmare a suferințelor atroce prin care a trecut în temnițele în care a petrecut peste 20 de ani, incluzând domicilii fortate, exil, arest la domiciliu. Înainte de a muri a fost consacrat cardinal, in pectore, în 1969, de catre Sanctitatea Sa Papa Paul al VI-lea.

Alături de predecesorii săi, Inocențiu Micu - Klein, Petru Pavel Aron, Școala Ardeleană, episcopul Iuliu Hossu a contribuit decisiv la unirea Transilvaniei cu Țara mamă.

După terminarea primului război mondial, noua situație mondială va favoriza formarea statelor naționale. Prin urmare, românii din Transilvania, Banat și Ungaria își formează organe politice proprii, așteptând momentul prielnic înfăptuirii unirii politice cu România.

La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia - din încredințarea Marelui Sfat al Națiunii noul episcop de Gherla, Iuliu Hossu, a vestit lumii Unirea tuturor românilor, prin citirea DECLARAȚIEI de UNIRE: "(.) Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Țara-Mamă, România... A biruit Dreptatea.Acesta-i ceasul dreptății lui Dumnezeu și al răsplătirii lui, pentru suferințele veacurilor purtate de un neam, cu credință în Dumnezeu și cu nădejdea în dreptatea Lui..." După citirea ei, Iuliu Hossu a spus: "Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români".

În ziua următoare este ales în delegația celor patru membri, doi uniți (Iuliu Hossu, Alexandru Vaida Voievod) și doi ortodocși (Miron Cristea, Vasile Goldiș) pentru a prezenta la București, Regelui Ferdinand, hotărârile Adunării Naționale. În calitate de senator de drept al României întregite, activitatea sa parlamentară a vizat problemele vitale ale țării precum întărirea unității naționale, apărarea integrității teritoriale, apărarea drepturilor și libertăților bisericii.

Însuflețit de ideea că omul devine mai bun prin educație, episcopul Iuliu Hossu și-a fixat în viața sa de păstor și arhiereu, nobilul țel de a menține, de a înzestra și întemeia instituții de învățământ și cultură. Preocuparea sa pentru dezvoltarea învățământului de toate gradele a fost permanentă și s-a concretizat în numeroase realizări.

Activitatea Episcopului Iuliu Hossu pe tărâm național și cultural își va găsi paralela si pe tărâm pastoral. Pentru a intensifica, îmbogăți și întări viața creștină în suflete, tânărul episcop se va folosi de vizitele canonice, împins de dorința de a cunoaște totul, de a vedea totul, de a înțelege mai bine atât bucuriile cât și durerile membrilor comunității.

Viața lui nu poate fi prezentată altfel decât în mijlocul poporului ce i-a fost încredințat spre păstorire, o angajare totală sub scutul credinței și numai astfel izbânditor!

Autor: Maria Tolstobrach

ANI CICIO POP BIRTOLAN

Ani Cicio Pop Birtolan: (...) În decursul pregătirilor pentru Alba Iulia este foarte important să precizez cum s-a întâmplat că ordinea la Alba Iulia a fost așa de perfectă, organizarea ordinii și a primirilor și nu știu ce. Întâi de toate tata a scris o scrisoare personală lui Mackensen care era șeful, marele ostaș Mackensen, care era șeful acestei, nu știu cum să spun, retrageri ordonate a nemților prin tot Ardealul, adică pe toată linia Mureșului, în Arad, la Curtici or trecut granița. Tata i-a scris următoarea scrisoare:

"Excelență, vă rog să binevoiți în vederea Marei Adunări Constituante a poporului român transilvănean să binevoiți a opri trecerile trupelor dvs. în retragere ca să evităm orice ciocnire între zecile de mii, sutele de mii de oameni care vor coborî pe toate cărăile și pe toate căile de acces în ziua de 1 decembrie la Alba Iulia. Vă rog ca o zi înainte și o zi după, deci 3 zile să opriți trecerea trupelor ca să evităm o ciocnire sau mici incidente inutile".

A trimis cu un curier asta, în mâna lui, nu îmi aduc aminte precis dacă a fost căpitanul Medrea, pe atunci era căpitan, un foarte vrednic ostaș și un foarte mare român din Munții Apuseni și distins ofițer. El era însărcinat cu ordinea în Alba Iulia, în orașul Alba Iulia, el și cu Ovidiu Grita, fostul prefect de poliție, amândoi foarte inimoși. Din partea civilă a fost inginerul Stoica, el era șeful, capul răutăților, la el era casa deschisă zi și noapte, oricine mergea, venea, intra, prima repatizare. avea și el, bineînțeles, un stat major cu care lucra, toată lumea a fost adăpostită prin satele de pe lângă Alba Iulia, în Alba Iulia, s-a precizat cu orologiul în mână care sat, când, de unde, deci o ordine exemplară, nemaipomenită. Așa că trebuie să aduc omagiul meu acestor bravi oameni și aceia pe care nu îi pot numi cu numele - a fost și Ion Pop, fostul ministru - pentru felul cum au știut să primească și să organizeze totul.

Nu îți mai spun trenurile care erau controlate de noi, cu o punctualitate și cu o liniște, am mers fără nici o grijă. Și nu uit priveliștea aia a retragerii trupelor: noi mergeam debordând de fericire către Alba Iulia și ei veneau bătuți, cu capetele în pământ, cu caii care abia trăgeau tunurile după ei, amărâți, așa, în ceața aia de toamnă, bura care se ridica de pe Mureș și era un tablou, așa, de înfiorător, dar, totuși, biruia în clipa următoare "Trăiască România Mare! Trăiască România Mare!" și țipete, și cântece, și Deșteaptă-te române! Din toate vagoanele, că erau trenurile lungi!

Trenul ăsta, al arădanilor, era foarte încărcat, întreg județul a vrut să plece în entuziasmul său. Păi s-or ales delegații, dar au fost zeci de mii nedelegați, în special munții Apuseni or coborât, or tăbărât: "Hai la Bălgrad!" Așa! Și răspunsul lui Mackensen adus de căpitanul Medrea și i l-a dat în mâna lui tata. Spune așa, am reconstituit-o împreună cu Grapini din aducere aminte, în limba germană, zice: "Domnule președinte - în nemțește - am primit valoroasa dumneavoastră scrisoare, propunerea este foarte sănătoasă, o accept cu o condiție: ca dumneavoastră să luați toate măsurile ca poporul, țăranii dumneavoastră, să nu mă atace și dezarmeze trupele. Al dumneavoastră mareșal von Mackensen". Nu-mi venea să cred ochilor când am citit și am tradus scrisoarea din nemțește, știi?

Și cum ți-am spus, până la Alba Iulia nici un fel de incident, nimic, tren după tren, nici o ciocnire, nici o deraiere, nici o. mă rog. ne-am dus, a fost un drum triumfal până acolo.

Pe urmă în Alba Iulia totul a fost aranjat, prevăzute în sala unirii trăsuri la dispoziție pentru ăștia mai bătrâni, de exemplu la Sala Unirii am și fotografia într-o trăsură cu 2 cai albi, a mers Pop de Băsești la dreapta, tata la stânga și eu pe genunchii lui. Eu trebuia să fiu cu nasul în toate părțile, unde era tata, umbra tatălui meu, îl urmăream așa, pentru că aveam un fel de adorație pentru tata și spuneam că dacă mă duc eu cu el și îl flanchez, nu o să tragă nimeni în el, nu o să aibă curajul să. asta așa. asta poți să o și tai.

Realizator: Erați talismanul norocos al tatălui dvs.!

Ani Cicio Pop Birtolan: Da. Și din clipa aia l-am urmărit pe tata, și la București, și prin toate părțile, l-am urmărit, am mers cu tatăl meu, întâi la Sibiu, după ce s-a consumat Marea Adunare Națională, consfătuirile, constituirile, nu știu ce, și plecarea la Sibiu. Dar a fost o zi măreață; fulguia, nu era nici frig, nici umed, nici cald. Lumea a stat, ceasuri, tot dornică să asculte! Și atunci, după cum știți, episcopul Hossu a ținut un minunat discurs afară și a vorbit poporului și episcopul Miron Cristea și Aurel Lazea și numeroși, că poporul, toți cereau: "Să auzim! Să auzim!" și nu erau instalații așa cu megafoane, nici nu știu dacă. ceva poate că a fost, dar prea puțin. Însuflețirea din sala adunării propriu zisă, în Sala Mare a Unirii, o fost așa de înălțătoare și pioasă, parcă stam într-o biserică cu toții, nu zbârnâia, nici o muscă nu se auzea. Și atunci aplauze frenetice la toate discursurile care au fost excepționale, impresionante!

Am auzit mai târziu, am citit, că Genevieve Tabouis, celebra ziaristă politică, a spus că discursul domnului Iuliu Maniu va putea servi de model pentru viitoarea Ligă a Națiunilor când se înjgheba, model de democratism. Erau toate spuse. în fericirea noastră eram foarte generoși și foarte buni. S-au gândit la toți și la toate, o fost o mare îmbrățișare a națiunii și unanimitate. Asta nu se poate descrie, asta trebuie trăită! Pe urmă s-au făcut imediat, ceea ce a fost foarte bine, s-a constituit la Sibiu Consiliul Dirigent care era necesar ca să țină numaidecât (sună telefonul) legătura cu frații din Regat, a fost și asta foarte bine văzută, a fost o muncă enormă care a depus-o Consiliul Dirigent, că pe urmă s-au dezmeticit ceilalți, nu vreau să zic cuvântul de "adversari", dar s-au dezmeticit și ne-au pus piedici și greutăți și au fost chiar și încercări de. tatălui meu și a noastră, a familiei, a fost descoperită din timp.

Numai amintiri frumoase, și la Sibiu. Ai noștri numaidecât s-au gândit că ar fi bine înainte de a hotărî ceva, că ar fi bine ca capitala țării să se mute la Brașov, capitala politică a țării să se mute, ca să fie în inima țării și accesibilă din Bucovina, accesibilă din Basarabia, accesibilă din Ardeal, era un mare centru și cu plaiurile alea acolo, și cu munții, era ceva ideal. (...)

Interviu oferit de Grupul Istorie Orală


Episcopul greco catolic IULIU HOSSU despre Unirea Transilvaniei cu România - 1 Decembrie 1918.

Aceasta am fost fericit ca sa le rostesc cu prilejul care Tu mi l-ai daruit, Doamne. Neputîndu-le rosti din nou la Alba Iulia la semicentenarul praznuit cum s-a praznuit, sa le rostesc din nou eu, cu glas mai redus, da' cu o dragoste neîmbatrînita astazi, fericit ca și atunci, cu toți românii scaldîndu-se în bucuria dreptații lui Dumnezeu în care credem. Si acuma, ca aceasta am cîntat-o atunci și o sa fie cîntecul nostru, cîntecul de bucurie în ceasul bucuriei noastre, dreptatea Ta, dreptatea este leac, cuvîntul Tau - adevarul. Același cuvînt îl rostesc și astazi cu încredere deplina ca se va împlini din nou în ceasul pe care dragostea Ta, Doamne, îl va hotarî. Ceasul este mîna Ta și este ... binecuvîntata mîna, Preasfinta, atotputernica mîna, dreptatea Ta. Aceasta am cîntat acolo, aceasta am cîntat-o la împlinirea a 30 de ani de la Unirea de la Alba Iulia atunci ... și atunci ... cînd, prin decret, datat tot 1 decembrie 1948 prin care s-a declarat biserica noastra inexistenta, proscrisa și amuțita pîna în ziua de astazi.

Aceasta am rostit-o, nu demult, din domiciliul ... obligatoriu ... domiciliul fixat. Ca dupa 20 ani nu mi s-a dat voie la domiciliul care l-am avut. Am spus : am fost un om fara domiciliu și care de drept mi-a ramas ... ci tot lumea saraca, județul Ilfov, adeca tot Manastirea Caldarușani unde, acuma, din mila Ta, Doamne, și din dragostea nemarginita a Ta, am avut acest prilej ca sa fixez acest cuvînt. Pentru aceea pe care am zis ca va chezașui fiii fiilor voștri, care vor rosti : "Si eu am fost la Alba Iulia !". Acuma nici eu n-am fost la Alba Iulia și mulți, mulți, foarte mulți n-au fost la Alba Iulia, la serbarea semicentenarului, dar sîntem cu încredere ca vom primi și audiența care am solocitat-o din '64 și pîna în ziua de astazi n-am primit-o la cîrmuitorii țarii.

Fragment oferit de Grupul Istorie Orală, prin bunăvoința Radio Europa Liberă


"Zborul Unirii" - interviu cu pilotul Vasile Niculescu

(...)

Realizator Ajungem acum cam prin anii premergători Unirii, aș spune chiar lunile premergătoare Unirii. Dvs. ați avut o foarte importantă misiune de îndeplinit în toamna lui 1918, mai precis în noiembrie 1918, cu o săptămână pare-mi-se înainte de actul de la 1 Decembrie.

Niculescu Da.

Realizator Ați publicat aceste memorii în Revista "Aeronautica română din 1921, preluate apoi de revista "Apullum", cu ocazia semicentenarului din 1968. Le-ați scris, spun eu, cu o mare măiestrie de scriitor, rânduri care aduc în fața citirorului și auditorului o lume care a participat cu trup și suflet la acest mare act al românilor din 1918.

Niculescu Da, da.

Realizator Pentru că, probabil, istorisindu-le, sonor, veți uita câteva amănunte importante, de altfel, din acea mare misiune pe care ați avut-o dvs., v-aș ruga să citiți aceste memorii și în fața microfonului nostru.

Niculescu Da, da. A fost într-adevăr o misiune în care am plecat fără cea mai mică ezitare. Trebuia să punem un rezervor suplimentar, eventual, că nu știam dacă era sa nu benzină, și s-a ocupat de echiparea mea personal maiorul Enescu Atanase, a murit, a căzut cu avionul și a murit mai târziu. Trebuie să..., era mâzgă, pentru că jos era ger, /sus/ era senin, era frumos și avionul deschis până aici. M-am îmbrăcat, cu niște mănuși de mătase, le-am băgat în parafină și într-o poziție în așa fel ca să pot fi liber, ca să pot apuca manetele și comanda și pasagerul meu /.../, vă închipuiți, jos ger, sus, cred la 2.500 de metri, cât am trecut Carpații, cred că erau 300 de grade minus. Cu toate astea, nu am simțit deloc frigul. Eram bineînțeles cu ochelari și m-am suit în avion. Era așa de liniște pe Siret, de-a lungul Siretului, erau câțiva nori de abur așa, parcă erau înghețați acolo sus, încolo senin. Am făcut câteva viraje, avionul era încărcat cu manifeste și am făcut câteva viraje, am luat înălțime și apoi direct spre Onești, spre /.../, Miercurea Ciucului, apoi ne-am angajat între Târnave. Vedeam munții spre Sibiu, Făgăraș, acolo deasupra se confundau cu orizontul, nu mai vedeam. În dreapta, singurul Ceahlăul, care era înconjurat, parcă avea o blană, o căciulă de lord, dar singur Ceahlăul, parcă îi era frică de ger. Când eram jos, era vorba de mitralieră, zic 'nu, dați mitraliera jos, ce să fac cu ea?' Și am dat mitraliera jos. Nu îmi era frică, nu aveam nici un sentiment de frică și, plecând așa, zburând între Târnave, tot pierdeam în înălțime, am ajuns deasupra Blajului. Am făcut câteva zboruri deasupra Blajului, i-am spus lui /.../ 'aruncă manifestele'. Era o agitație, vedeam acolo, în oraș, impresionantă. Jos umblau după manifeste, sau sus, nu știau ce să facă, era o fierbere grozavă, de sus am văzut-o, și am căutat un loc de aterizare și am aterizat. Dar cum am aterizat? Câmpia Libertății nu mai era câmpia aceea mare, era cam accidentată, știți, erau gropi. Cum să fac? Să zbor așa în lung nu era posibil. Zic, am să fac o încercare, că eram meșter în aterizări. Am pus roțile avionului aproape de malul Târnavei, Târnava Mare, am rulat și aproape de un rambleu de cale ferată m-am oprit. Parcă a fost măsurat. Și am coborât, eram în avion și era nu departe un băiat acolo și stătea așa mirat. Zic: 'măi băiete, cine sunt stăpânii?' Zice: 'românii, mă rog frumos'. Și apoi a început să se scurgă lumea și a venit la lume! Prin zăpadă, prin frig, prin... În scurtă vreme câmpnia s-a umplut de lume. Discursuri, cântece...

Și apoi am luat măsuri ca să tragem avionul într-un loc potrivit. S-au oferit vreo 18 studenți, profesori ca să îl păzească peste noapte. Ziceau: "Peste trupurile noastre vor trece!" Nu era cazul. Au înnoptat acolo și noi ne-am dus la Palatul Mitropolitan. Era mitropolitul Vasile Suciu, doctor, cum îi ziceau pe atunci. Ne-am dus acolo, am fost primiți frumos, am luat masa, povestiri frumoase și acolo se povestea cât este de omenos românul. Era o fabrică de cherestea și vreo 40 de români au fost împușcați acolo, în fabrica aceea. Și i-au dat foc fabricii și mulți aproape de vii au ars. Ei bine, românii nu s-au răzbunat. Erau câțiva români și s-au dus la un ungur acasă. Și aceia erau morți de frică, de acolo. Și spune: 'mă, nu vă fie frică!' Parcă mi-aduc aminte, nu știu care povestea, au luat o gâscă de gât și am zis: 'na, mă, mâncați cu toată familia!' Așa-i românul nostru: nerăzbunător. Am stat acolo și am povestit și după aceea m-am dus și m-am culcat.

Reporter: De altfel, aceste memorii le veți citi imediat. Aș dori să îmi spuneți: în ce a constat misiunea dvs. sau, mai precis, a căpitanului Precup, a pasagerului dvs., pe care l-ați luat de la Bacău? Mi-ați spus mai înainte că ați împrăștiat manifeste. Ce cuprindeau aceste manifeste? Să precizăm pentru ascultătorii noștri că este vorba de prima săptămână, săptămâna anterioară Unirii, deci în 24 noiembrie 1918.

Niculescu Armata noastră încă nu trecuse Carpații. Dar se pregătea să treacă Carpații și atunci eu am fost vârful Armatei Române. Și ne-am dus acolo ca Precup să predea mesajul unirii. Era hotărât deja marele eveniment, la Alba Iulia. Știu că în noaptea aceea au fost aduși, prin ce mijloace, /.../, din Alba Iulia, nu știu dacă nu au venit și din Cluj, din Arad, au venit o mulțime de delegați în noaptea aceea și au discutat toate chestiunile astea: ce-i de făcut a doua zi. A doua zi m-am sculat liniștit, frumos, eram odihnit, ne-am întors înapoi. Am fost vârful Armatei Române.

Reporter: Armata Română a intrat peste munți după 1 Decembrie?

Niculescu După 1 Decembrie?

Reporter: Deci, după actul Unirii, a mai fost nevoie ca Armata Română să intre în Transilvania?

Niculescu Da, sigur. A intrat în Transilvania, sigur că da. Eu am fost premergător. Cum se zice?

Reporter: Un pivot.

Niculescu Da, așa. Am fost așa acolo, când m-am prezentat la Blaj, și am spus că vine Armata Română și au fost foarte surprinși când au văzut Tricolorul românesc deasupra Blajului. Cu totul neașteptat, cu totul senzațional era, /.../ încât eu am fost așa considerat ca prima solie a mântuirii. Chiar era publicat în ziarul "Unirea", cu doctorul Ionel Pop. Am scrisoare de la dânsul, dar multă vreme nu a mai scris mesaje, că este tare..., peste 90 de ani, tot suferă și el. /.../ Mult nu mai are /.../, ca și mine, nu mai scrie. Și el a fost acela care mi-a dat o scrisoare foarte frumoasă: 'Fraților mei, toată dragostea noastră/Visul neîmplinit al lui Vlaicu, astăzi este realitate'; că Vlaicu a vrut să treacă Carpații la Câmpina, acolo, când a căzut în 1913. El a mai fost în Transilvania, bineînțeles. A demontat avionul și după aceea l-a montat din nou. Și, când a trecut în 1913, la Câmpina a căzut. De ce? Nu se știe. Îmi pare rău. Avionul a rămas la Rezerva generală a Aviației în Iași. Îmi pare rău că nu a luat cel puțin /trenul de aterizare/. (...)

Interviu oferit de Grupul Istorie Orală



Viața Veronicăi Vasilescu

Reporter: Vă mulțumim că ați acceptat să stați de vorbă cu noi, pentru a afla o tulburătoare poveste de viață. O să vă rog să vă prezentați.

Veronica Vasilescu: Sunt Veronica Vasilescu, născută în Basarabia, cu mai multe decenii în urmă. Îmi amintesc viața liniștită, patriarhală, a anilor '20-'30, din Basarabia, din Chișinăul meu drag, unde ajunsesem cu părinții mei învățători, dascăli de copii, care au trebuit, în urma unor evenimente, să părăsească în împrejurări tragice locurile dragi, locurile sfinte ale patriei noastre, România.

Reporter: Dar de fapt ce se întâmplase atunci? Venise războiul, venise frontul?

Veronica Vasilescu: În prima parte, când a trebuit să plecăm din Basabaria, prima dată, tatăl meu, fiind născut în Buzău, era ofițer în Armata Română, concentrat la Buzău. Eu mi-am dat admiterea la un liceu din Chișinău, urmând ca în câteva zile, drept recompensă a reușitei mele, să plec la tatăl meu, împreună cu mama și fratele meu mai mic pentru a-l revedea pe tata. Dar din păcate, în 28 iunie, ziua în care noi plecam din Basarabia, din Chișinău, s-a decretat cedarea Basarabiei. Atunci, eu cu mama și cu fratele, care încă nu cunoșteam această situație, am plecat cu trenul spre a ajunge la Buzău. Atunci am luat cu noi un atlas geografic și urmăream toate gările prin care treceam pentru a cunoaște mai bine harta României. Ajunși în Buzău, tata fiind ofițer, ne-a primit cu mare bucurie, dar și cu adâncă îngrijorare din cauza evenimentelor.

Reporter: Drumul a fost ușor? Ați avut probleme, ați auzit bombardamente?

Veronica Vasilescu: Nu, drumul a fost liniștit, încă nu se... probabil că noi ne-am luat zborul în ultima clipă a păcii din România, pentru că în urma noastră veneau hoardele care au fost necruțătoare cu provincia și cu populația din Basarabia. Au fost mișcări atât de rapide încât nici nu ne-am dat seama, plecând cu o valiză la noi, am părăsit casa noastră, am părăsit pământul nostru, Dumnezeu știa pentru câtă vreme! Norocul nostru a fost că tata avea două surori la Fierbinți și am avut unde să ne adăpostim. Lucrul acesta a durat timp de un an de zile, până când situația internațională a permis și situația internă a țării noastre a permis ca noi să ne reluăm locul în Chișinău.

Reporter: Și odată ajunși la Chișinău, după cât timp ați părășit din nou Moldova?

Veronica Vasilescu: Odată întorși la Chișinău, lucru care s-a întâmplat după aproximativ un an de zile, am reluat și activitățile, și școala, noi, copiii.

Reporter: În anul din România, de fapt, nu ați fost la școală?

Veronica Vasilescu: Ba da. În primul an de liceu am fost la "Iulia Hașdeu". A fost anul 1940, când s-a întâmplat și perioada legionară și când lucrurile erau destul de sumbre, dar, totuși, părinții mei au reușit să-și găsească loc în învățământ, astfel încât activitatea lor nu a fost întreruptă și noi am avut posibilitatea materială să ne continuăm studiile, să zic, în învățământul respectiv.

Reporter: Acum ajunseserăți la Chișinău și v-ați reluat viața de dinainte.

Veronica Vasilescu: Ajunsesem la Chișinău și am dorit să ne revedem casa din care plecasem. Nu am găsit decât ruine, case încă fumegând, am găsit lucruri la talcioc, furate, din casă, furate, bineînțeles, casa goală și a trebuit să o luăm de la început cu absolut totul. Nu a fost ușor, dar important era că aveam garanția că puteam învăța mai departe și puteam lucra mai departe. Sigur că am abandonat casa respectivă și am primit altă locuință în altă parte. Tata a fost numit director la o școală de băieți și în felul ăsta viața noastră a putut continua aproape normal. Vreau să spun că peste tot se muncea foarte mult și foarte greu și era greu să refaci urmele războiului atât de violent, care a fost. Mai tragic era că mulți, foarte mulți din cunoștințele și prietenii noștri au dispărut, pentru că în anul acela au fost deportați, au fost închiși, au fost maltratați și lucrul acesta s-a repercutat în sufletele noastre și amintirile noastre sunt foarte grele.

Reporter: S-au mai întors din acești oameni deportați, i-ați mai revăzut ulterior pe unii dintre ei?

Veronica Vasilescu: Puțini s-au întors, foarte puțini. Din fericire, nu au fost rude, pentru că mama avea două surori și ele erau din comuna Isacova, unde și-au continuat lucrul în învățământ, dar au fost amenințate și au stat sub ruși un an de zile, cu foarte mare frică și într-o situație destul de grea.

Reporter: Când ați plecat a doua oară din România, din Chișinău, de fapt, pentru a veni... ?

Veronica Vasilescu: Din Chișinău am plecat în '44, pentru a doua oară, dar de data aceasta nu am mai avut un atlas în față; am avut un vagon, vagon bou așa-zis, pentru că era pe jumătate descoperit, și puțin soarta ne-a favorizat, că iarăși tata, fiind concentrat în Buzău, a putut să trimită ordonanța cu o ladă de campanie, în care mama putea să-și pună strictul necesar, adică a pus două plăpumi groase, era în luna martie '44 și acele două plăpumi, pe lângă alte lucruri foarte mărunte, desigur că au contribuit să ne salveze viața pentru că ploua, ningea ca în martie.

Reporter: Și mergeați cu acel vagon aproape descoperit.

Veronica Vasilescu: Autoritățile din România au organizat deja retragerea din Basarabia, în așa fel încât fiecare județ din Basarabia era repartizat într-un județ din România, unde li se găsea loc de încartiruire, să zic așa, ca pentru vremurile acelea de război și unde puteam fi adăpostiți. Îmi amintesc că prin gări, de la Iași la Ploiești ș.a.m.d. Crucea Roșie avea grijă să pregătească ceaiuri calde, lucru care era absolut dorit de toți cei care erau prin tren, în această situație. Dar la Ploiești am avut norocul, pot să spun, ca să ne mutăm din acel tren, din acel vagon deschis, într-un vagon închis, un vagon care nu avea geamuri, dar totuși era adăpost, pentru că primăvara era rece și în felul acesta am ajuns cu puținele lucruri pe care le aveam în județul Timiș-Torontal, cum era numit atunci. Acolo am fost repartizați în comuna Ghiroda, lângă Timișoara.

Reporter: Cât a durat această călătorie de la Chișinău la Ghiroda?

Veronica Vasilescu: Această călătorie a durat două săptămâni, de la Chișinău prin foarte multe locuri unde stătea trenul, unde așteptam Crucea Roșie, unde ni se mai dădeau și câte ceva alimente și până când am ajuns în Timișoara; și după Timișoara imediat am fost repartizați în Ghiroda. La Ghiroda am avut iarăși șansa să fim repartizați la un gospodar de frunte, care avea o casă proprie, și gospodărie și pământ, desigur, și, pentru că tata se eliberase, a venit cu noi, a lucrat la... de acum se făcea aproape vară, era prin mai-iunie, și mama și tata munceau la câmp, împreună cu proprietarul care ne găzduia. Eu făceam treburile în gospodărie.

Reporter: Câți ani aveați atunci?

Veronica Vasilescu: Cred că aveam 15 ani sau cam așa; fratele meu cu doi mai mic și ajutam și noi cum puteam. Important era că aveam o cameră a noastră unde puteam să ne simțim destul de bine, iar acelor oameni le sunt și astăzi recunoscătoare pentru bunăvoința și pentru toate câte ne-au dat și ne-au ajutat.

Reporter: Cum se numea acea familie?

Veronica Vasilescu: Nu mai țin minte. Îmi pare rău, erau însă niște oameni foarte buni. Aveau și ei o fată. Uite că numele ei îl țin minte. Se numea Nela și era puțin mai mică decât mine, dar ne împăcam foarte bine. De la Ghiroda a trebuit... Da, cred că aveam 14-15 ani, pentru că atunci trebuia să dau capacitatea de trecere din primul ciclu al liceului în ciclul doi, am mers la Timișoara, am fost înscrisă acolo, la un liceu, și ne-am prezentat să dăm tezele respective. În timpul acela a sunat alarma, nu mai țin minte dacă am reușit să scriem ceva sau dacă am fost rechemați. În orice caz, era alarma aeriană și ne-am dus cu toții în adăpost. Sigur că examenul a continuat și am luat examenul, știu eu cu câte emoții și cu cât succes, dar nu asta conta. Conta că am luat examenul și că mă puteam duce mai departe cu părinții mei la București, unde ne așteptau surorile lui tata de la Fierbinți, ca să ne mai odihnim înainte de începerea școlii. Important este că mama și tata au avut continuitate în muncă și că am avut bază de trai în continuare.

Reporter: Mai știți ceva despre cei care au fost atunci, în tren, cu dvs? Ați mai ținut legătura cu ei?

Veronica Vasilescu: Nu, nu mai țin minte, au trecut mulți ani, multe zeci de ani și, regret, dar nu mai țin minte.

Reporter: La București în ce an ați ajuns?

Veronica Vasilescu: La București, în '45, '44-'45, când mama și tata au fost numiți la școli din București. Și pe vremea aceea, locuința directorului era lângă școală, în incinta școlii, adică în perimetrul școlii, și ne puteam adăposti acolo, adică am primit locuință acolo, tata fiind numit director la una din școli, pe Măgurele - nu știu dacă era șosea sau stradă - pe Măgurele, și acolo am stat mai mulți ani. Acolo a lucrat și mama și tata.

Reporter: O viață frumoasă, mă rog, care a trecut prin niște momente foarte grele.

Veronica Vasilescu: Momentele au fost. Au fost într-adevăr grele și au lăsat urme în sufletele noastre, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu grija care ni s-a purtat, am reușit să străbatem și acele timpuri grele, care sperăm să nu mai revină niciodată asupra poporului nostru român, atât de bun și atât de drag nouă.

Reporter: Mulțumim mult.

Interviul în format PDF

Reporter: Carmen Ionescu

Românii sărbătoresc astăzi Ziua Națională

În toată țara, dar și în 60 de orașe din întreaga lume au loc manifestări omagiale.

La Alba-Iulia, unde s-a pecetluit Marea Unire din 1918, vor fi primite soliile din Cetățile de Scaun și va avea loc un ceremonial cu salve de tun. În capitală, evenimentul principal va fi parada militară organizată anual de Ziua Națională. 1.500 de militari și 130 de vehicule, aeronave și blindate aparținând Ministerelor Apărării și de Interne, SRI și SPP vor defila pe sub Arcul de Triumf, începând cu ora 11:00. Depuneri de jerbe și coroane de flori, parade culturale și spectacole vor avea loc în toată țara.

RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂȚI - 01.12.2010

Ziua Națională a României, marcată în Republica Molodva

Astăzi este Ziua Națională a României. Cu această ocazie, Ambasada României organizează o recepție. La Chișinău și la Bălți va avea loc un șir de manifestații.

Primăria Chișinău a autorizat grupurile Spirit Românesc și Deșteptarea să desfășoare un marș în capitală. Reprezentanții organizațiilor respective susțin că prin sărbătorirea zilei de 1 Decembrie nu doresc să conteste suveranitatea Republicii Moldova, ci doar să amintească cetățenilor care se identifică drept români despre semnificația acestei zile. Organizatorii solicită atât autorităților, cât și societății să le fie asigurat dreptul de a marca această zi a proclamării unirii tuturor românilor și spun că manifestațiile vor fi pașnice.

Ziua Națională a României va fi sărbătorită și în orașul Bălți. La Teatrul Național "Vasile Alecsandri" va fi prezentată comedia "Chirița și ceilalți", iar pe 2 decembrie va fi prezentată piesa "Ivan Turbincă", după Ion Creangă.

RADIO MOLDOVA - 01.12.2010

Ziua Națională, sărbătorită de studenții români din străinătate

Liga Studenților Români în Străinătate sărbătorește Ziua Națională după puteri. În Statele Unite acțiunile se cheamă 'Celebrate Romania'. Sărbătorim și la Moscova, la sediul Ambasadei, în vreme ce studenți români din China au ales un restaurant din Beijing. În Anglia, studenții se reunesc la Nottingham și Manchester, iar la Haga a fost declarată pur și simplu 'Ziua Studentului Român'. În Olanda, astăzi, în mod special nu se dă nici un fel de examen.

RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂȚI - 01.12.2010

HÍR TV: Ziua de 1 Decembrie este sărbătorită doar de români

Ziua de 1 decembrie este o sărbătoare semnificativă în România. În 1918, în această zi, la Alba Iulia a fost declarată anexarea Ardealului de România, respectiv formarea României Mari. Această aniversare a generat și generează și în prezent sentimente sensibile în România, întrucât 1 decembrie are o semnificație pentru români și alta pentru maghiarii din Transilvania. Astfel, ceea ce pentru români înseamnă o sărbătoare națională, o bucurie, pentru maghiari reprezintă o tragedie - menționează cotidianul "Magyar Nemzet".

http://www.hirtv.hu - 01.12.2010

Galeria video

Video: Cristina Brucker

Galeria foto

Foto: Cristina Brucker